de ce se împușcă păsările

[Tudor Cicu]

de ce se împușcă păsările?

cum se deschidea mai larg fereastra

copilul auzea un fel de foșnet al frunzelor

și numai cântecul păsărilor în depărtare.

tocmai pe acesta și l-ar fi dorit

când clopotul bisericii din sat acoperea totul a jelanie.

„tată ce este poezia?” a întrebat

„cred că e o pasăre care zboară de la lună la pământ”

a spus tatăl

deși vedea și el că mai întâi păsările trec prin nori

saltă deasupra munților și apoi stârnesc frunza pădurii.

copilul zâmbea

încerca să se cațere fără piroane şi fără frânghii

în piscul munților pentru a le vedea mai de aproape

şi uneori se trezea în aer

crucificat lângă El, printre nori.

mama i-a spus că poezia e un car

în care băieți și fete au pornit spre poiana zânelor

pentru a împleti coronițe din flori de câmp.

toate cotloanele pădurii

au fost răscolite

la fiecare răscruce copilul s-a oprit să asculte,

dar carul mamei nu era nicăieri.

a întrebat păsările tatălui

și păsările au promis

că se vor aduna la un loc şi vor căuta și ele

dar carul tot nu s-a zărit.

bunicul la care a fugit într-o după-amiază

după ce a tras un fum din lulea

i-a zis că poezia e un fel de mânz înaripat.

odată a venit și la el să-l mângâie

să-i șteargă sudoarea și să-l încurajeze să stea pe picioare.

când a privit prin ochii lui

 un înger mic aprindea cu o făclie candela cerului.

a simțit că tot n-are să-l creadă nimeni

că era foarte liniștit

și se purta cu el de parcă bunicul era mânzul lui.

își amintea și acum de noaptea când s-a stins bunicul;

în icoana unde El era crucificat

păsările, în fundal, deveniseră agitate

poate unde apăruse ea în viața lui și i-a spus:

„aseară luna mi-a fugit din brațe

când am vrut să-ți cuprind trupul de pasăre”

„te cunosc, ești poet, de altfel și plopii

străjeri neclintiți te salută”…

a ținut el să o întrebe și pe ea „ce e poezia?”

„vezi? uita-te în adâncul ochilor mei

așa sunt acum.

între visare și timp și dincolo și poezie”

și între  zilele acestea mici și doar uneori,

deschide el fereastra căutând mereu alte răspunsuri:

„ce valoare are un om dacă doar păsările

au rămas, în tablou, să-i smulgă Lui, piroanele...

atunci, de ce se împușcă păsările, tată? ar fi strigat.

ai lui nu mai sunt,

păsările în aer au amuțit și peste pădure cineva a aruncat gresia.

candela cerului licărește acum tare departe

doar uneori cu ceva ce seamănă a  fericire.

 

 

[Tudor Cicu]

Doamna Vasilisia: de ce se împușcă păsările?  (Rescrisă; poate am și dat unul dintre răspunsuri.)

[Vasilisia Lazăr]

„tată ce este poezia?” a întrebat

„cred că e o pasăre care zboară de la lună la pământ”

a spus tatăl

de ce se împușcă păsările? 

[Tudor Cicu]

Ion Lazar da Coza : fără epic poezia aceasta n-ar putea răspunde la întrebarea copilului. Atâta timp cât mai putem visa, moartea e doar un capăt de poveste. Fără epic n-ar mai fi poveste. În poezie, sigur, e de preferat ce spuneți.

[Ion Lazăr da Coza]

apoi, dar etc, duc prea spre epic această poezie sensibilă.

da Coza

[Tudor Cicu]

Valeria: ne va trebui o veșnicie ca să știm cite ceva despre sufletul poetului. Dar e plăcut să știi că cititorul îi ascultă inima bătând lângă a lui.

[Valeria Merca]

Secvențe lirice care se succed într-un mod plăcut și care au o puternică încărcătură emotivă.

Am citit cu admirație și drag (de poezie)

[Tudor Cicu]

Gabriela: de fapt, am vrut doar să-i răspund elevului care a lansat perla la bacalaureatul din acest an. Spunea el: „Nici poetul nu cred să știe ce a vrut să spună în poezia lui, de aceia suntem noi, acum,  întrebați: „Ce a vrut să spună poetul în poezia sa?”. Pe lângă această „mică” glumă, dacă poezia nu se simte cu inima, chiar putem trage cu arma (ca în Conu Leonida...), așa la întâmplare? Ai, la rându-mi, prețuirea mea.

[Ioniţă Gabriela]

Reverenta!