chiar și...

[Tudor Cicu]

chiar și...

 

chiar și-n lumea asta grea

care-a lăsat drumuri de nu le mai dăm de capăt

cu grația cu care salcia îți spăla picioarele la iaz

pe cer sub luna în creștere

prin frunzătura acesteia ți-aș fi vorbit

până ce ultimul fulger

și adâncul sub stinghiile podului

se spune că a lovit.

am privit lanul de floarea-soarelui

din ochii lui Van Gogh

unde cântecele salcâmilor și-au lepădat floarea:

„iarna vine, vara-mi trece...”

prin care se mai văd cum migrează lebedele

și prima parte a rugăciunii

am rostit-o noi în furia clopotului

ademeniți cu păduri ce stăteau față în față

cu vânzoleala unor stoluri de vrăbii și mierle

iar trădarea își flutura batista ca la „perinița”...

să fi înțeles numita inimă că în spatele ei

se auzea din când în când

un scâncet, un ceva plângând

care ne anunța cum se așezaseră bobii la drum

și trebuia să sosească în ziua următoare

cel pus să sape fântâni în dorurile noastre,

chiar și-n lumea asta

aș fi rămas cu o uimire crescândă.

[Tudor Cicu]

Vasilisia: mult respect! Salutări din Crângul Buzăului. 

[Vasilisia Lazăr]

ne anunța cum se așezaseră bobii la drum

Am citit cu o uimire crescândă. Tare frumos!

[Tudor Cicu]

Gina: Luptând cu emoția, eu nu m-am vârât în mintea cititorului așa cum o fac stejarii tăi de la munte, ce m-au lăsat cu ochii ridicați la ceruri, privind cum se înălțau din râpă spre înălțimi (asta se întâmpla spre Pinu-Ruginoasa, nu departe de locurile copilăriei tale). 

[Tudor Cicu]

Ion Lazăr da Coza: Numai unul Dumnezeu poate privi Omul fără a vedea că are doar o singură trăire pe lume, omul însă nu poate fi la fel de „nemuritor și rece”, cum credea poetul nostru ( singurul nemuritor din lumea asta). Cum spunea Labis: inimă arzând lângă inimă arzând...  „am rostit-o (și) noi în furia clopotului”.  Multă prețuire!

[Tudor Cicu]

Doamna Sofy: aveți prea multă dreptate ca să nu dau crezare zicalei care spune că dacă vrei să dai aripi îndrăznelii, trebuie să nu-ți fie teamă să schimbi câte ceva... ceea ce am și făcut. 

[gina zaharia]

salcia îți spăla picioarele la iaz

pe cer sub luna în creștere

...

am privit lanul de floarea-soarelui

din ochii lui Van Gogh

ca în cântecele salcâmilor care și-au lepădat floarea:

„iarna vine, vara-mi trece...”

...

păduri ce stăteau față în față

cu vânzoleala unor stoluri de vrăbii și mierle

încă pe când trădarea își flutura batista ca la „perinița”...

Cât de frumos!

un ceva plângând - un glas fermecător care transmite emoție și lumină

Prețuire!

[Sofia Sincă]

Despre dor și inimă albastră, cu același romantism incurabil al tău. Meditație la umbra verii aș zice eu.

Dar se mai poate șlefui pe ici,  pe colo. Ex: sunt atâți de mulți de, care, cu care; ca în cântecele salcâmilor care - nu sună prea poetic.

Însă întotdeauna există loc de mai bine.

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofi

[Ion Lazăr da Coza]

frunzătura?... frunzişul?... parcă are mai mult farmec forma arhaică.

În v15, aş renunţa la noi.

O poezie în forţă, bine structurată.

da Coza

[Tudor Cicu]

Ana: Uneori, poeții care știu să și picteze sunt ca acei magi ce dețineau tainele astrologiei și erau convinși că astrele le-au relevat unde trebuia să-i conducă, adică numai spre locuri însemnate și de taină.  Mulțumesc de comentariu.

[Tudor Cicu]

Valeria: Poezia e ca acel pisc de munte, pe care-l descoperi de jos, de la baza muntelui și odată urcat în vârf nu mai zărești decât măreția cerului de deasupra. Și deja te simți singur sub cerul unde se desfășoară discuția îngerească dintre profesorul lui Mihail Sebastian și necunoscuta teleportată din „Steaua fără nume”. El: „Eu am găsit o stea.” Ea: „Unde?” El: „În cer.” Ea: „Nu te cred.” El: (arătând cu creionul pe o hartă): „Aici e.” Ea: „Spuneai că e în cer.” El: „Ăsta-i cerul.”...  (Observi câtă poezie e și într-un teatru?) Nu e de mirare că, atunci când poetul te poartă prin „cerul” lui, tot cerul foșnește de viață. Drag, ca întotdeauna, popasul tău!