Cum pasc pleiade inorogii

[gabriel cristea]

Sunt întins pe pământ și tăcut privesc asfințitul;

Încă un pic și soarele va deveni, pentr-un răstimp, prizonier al urzelii;

Sevele rădăcinilor au luat locul bătăii inimii mele…

Vedeți copacii aceia din lizieră? Sunt specii diferite;

Înlănțuiți subteran, ei devin metropole ramificate, de liniște;

Scorburile lor sunt precum niște stații de metrou;

Intră și ies vietăți care nu au nimic de-a face cu zgomotul. 

Soarele s-a îmbrăcat în zeghea firelor de rogoz, verde-aurie;

Mă-ntorc pe spate, mi-e milă să-l văd coborând în tenebre;

Îl aud sfârâind în străfundul lacului ce pare un metal incandescent;

Omoplații mi s–au opintit  în brazde, ca niște ancore;

Mă sorb  rând pe rând constelații - respirația e-o părere de greieri...

De ce se rotesc lanurile? Oare spicele pot vorbi graiul vântului?

Apa lacului are o patină roz-argintată, și caii de foc o beau cu nesaț;

Pesemne, beau ce-a mai rămas din istovirea soarelui;

Sunt aidoma unor scântei ce se pierd în obscur… 

Se-aud privighetori vestind de peste deal

nocturnele mistere;

În joacă, răsucesc pe deget un cârlionț  din părul lunii, 

privind  razant, prin transparenta iarbă, 

cum  pasc pleiade inorogii…

[Monica Pester]

Domnul Metaforă  ! Faceți lumea cu mult, muuult  mai frumoasă !