Copacul fără nume

[Corneliu Neagu]

Rămân de strajă tinereții mele,

tot mai puțină pe acest pământ,

în slove scrise mă inspir din stele,

sunt ziditor de pace prin cuvânt.

Am fost mereu același, dar și altul,

un biet copac cu frunzele spre cer,

privind trăirea vieții din înaltul

tăcerilor născute din mister.

Sunt și acum copacul fără nume,

uitat de toți la margine de crâng,

ascult atent din umbră ce se spune

când toți copacii din pădure plâng.

Din plânsul lor, venit pe înserate, 

ecouri lungi vor trece peste timp,

vorbindu-vă despre păduri furate

chiar de erau vegheate din Olimp.

De-acum lăsați topoarele acasă,

odihna lor e sfântă pentru noi –

copaci orfani din rariștea rămasă

pe-o margine cernită de zăvoi.

 

[Corneliu Neagu]

Gând ales cu prietenie, stimate coleg de condei Grig Salvan, pentru frumoasa tălmăcire dată versurilor mele din această poezie. Ai rezonat perfect cu ceea cea am scris aici, îți mulțumesc cu cele mai frumoase sentimente!

[Corneliu Neagu]

Anda Nemescu, gând ales cu prietenie din partea mea pentru acest acest comentariu elegant!

[Grig Salvan]

Mirabilă metaforă a copacului. Un veghetor sub cer și sub vreme, un cântător din murmurul frunzelor, doinitor în slove, iar prin ele „ziditor de pace pe pământ”. Un poem încărcat de meditație profundă și de o nesfârșită melancolie a trecerii pe pământ. Finalul e de o tristețe copleșitoare: 

„De-acum lăsați topoarele acasă,

odihna lor e sfântă pentru noi –

copaci orfani din rariștea rămasă

pe-o margine cernită de zăvoi.”

Un poem minunat ce se cere citit și recitit ca o melodie ce o asculți pe „repeat”...

[Ada Nemescu]

Ce lectură minunată, de dimineață. 

...ești ziditor, copac, un suflet cald

un călător pe drumul spre înalt ...

Frumoase versuri ne-ați dăruit 

domnule, Considerație!