Cine știe...

[Tudor Cicu]

Cine știe...

 

Cine știe în ce colț uitat al sufletului

zilele care vor urma

au să atârne de un lung șir de întâmplări?

Dar să știi să lupți

ca acei fluturi înfricoșători

izbind cu aripile în geamuri

sunt numai tresăriri compuse din multă detașare,

ori ceva dezinteres al copilului care nu știe

cum se va sfârși ziua.

Când bunicul a intrat în pământ

și toți au privit mirați,

le păsa

că plânsul mi se transformase în cântec

și la picioarele mele furnicile își târau ouăle mai la vale?

Din sat, la un difuzor, se auzea vocea Mariei Tănase

cu acel tânguitor: „Cine iubește și lasă...”

Bănuiam numai,

cu fiecare bătaie a clopotului, cum doar ea

se jeluia în acel cântec

și cum el a cuprins-o în brațe

și a sărutat-o și iar a sărutat-o pe femeia lui.

Când am privit în sus,

de jumătatea lunii

stătea agățată flanela bunicului cârpită de bunica.

O văzusem doar cum rupsese ața cu dinții;

nici răbdare să o probeze la mâneci, n-a avut.

Și ar mai fi fost timp până în zori

când, de obicei, pornea cu luntrea

să dea bătălia cu pescărușii de mare

până dincolo de linia orbitoare a soarelui.

 

[Ana C. Ronescu]

„Când am privit în sus,

de jumătatea lunii

stătea agățată flanela bunicului cârpită de bunica.

O văzusem doar cum rupsese ața cu dinții;

nici răbdare să o probeze la mâneci, n-a avut.”

Un memento scris cu emoție și multă măiestrie.  Am citit cu admirație și rezonanță.

[Nikol MerBreM]

"Şi ar mai fi fost timp"!... Am simțit poezia aceasta ca pe o doină modernă! Autentic românesc!

[Ion Lazăr da Coza]

Un întreg univers - universul lui Tudor Cicu!

Uşor spre epic, totuşi.

da Coza

[Tudor Cicu]

„Ce n-am da noi –spunea poetul Ion Gheorghe – să-nțelegem graiul care ne cheamă/Să ne pună pe buze semințele acelor prime cuvinte...”. Pentru poet, întreg universul curge în universul său, ființa sa devine un trup-pasăre care zboară, gândul o boltă de stele și unduiește pe pământ, sub forma unor lumini trimise din răsfrângeri, o fărâmă din Ființa lui Dumnezeu... scriam începutul la cel de al 12 eseu din „Rătăcirile lui Don Quijote”  Aveți dreptate. Când un poem place, autorul a mai trecut un tărâm dincolo. Multe ar fi de spus. Mulțumesc mult pentru toate cuvintele voastre. Mai multe... am scris în eseul amintit. Toate la timpul lor.   

[Mihaela Suciu]

Fior! Imagini derulate cu multă atenție și iubire.

[Chris]

frumos! mi-a plăcut mult imaginea jumătăţii lunii cu flanela bunicului agăţată şi impresionantă şi povestea poeziei...

[Valeria Merca]

Mesajul poeziei este profund, înduioșător, textul punând în evidență sentimentele față de o ființă mult iubită. Amintirile triste își pun amprenta asupra psihicului nostru, amintindu-ne, cu lux de amănunte, întâmplări petrecute cu mult timp în urmă. M-au impresionat cele două secvențe care aduc poeziei strălucire/ asocierea făcută între evenimentul nefercit și vocea Mariei Tănase la difuzor și imaginea cu flanela cârpită de bunica.

 Am citit cu mare plăcere.

[Tudor Cicu]

Scrisă în amintirea bunicului. Pe vremea studenției eram, de 1 Mai, la sala Polivalentă și citisem 2 poezii. Momentul citirii lor (care m-au uimit prin modul incredibil de receptare a lor) era singura apariție, în public, de până atunci. Eram politehnist. Tatulici (cred) organizase manifestarea studențească. Nu credeam în poezia inginerilor. Ajuns la cămin mă aștepta, în panoul cu chei de la poartă, o telegramă. Murise bunicul. Primirea, ca poet, de la Polivalentă fusese un mesaj, în spațiu și timp. De aceea, pentru mine, mesajul e totul în poezie. Fiorul liric, Doamna Sofia, vine de la acele trăiri. De multe ori îmi lipsește. (Figura centrală a bunicului și a bunicii a rămas în cartea recent scrisă: COPIL DIN FLORI). Mulțumesc pentru lectura poemului.

[Marioara Visan]

Mi-ati adus aminte de bunica mea si m-a cumprins o nostalgie... Superb poemul dumneavoastra, am citit cu drag.

Cu pretuire Mara.

[Sofia Sincă]

Tulburător, fermecător!... Vezi? Știi și cu fior liric! Poemul este străbătut de fior liric pe tot cuprinsul său. Străbătut de metafore fermecătoare, formate din acțiuni simple, dar cu sintagme pline de sensibilitate, plăsmuite din dorința de negare a întunericului, prelungind senzația de apăsare.

O văzusem doar cum rupsese ața cu dinții; - sublimă amintire!

Sunt totuși câteva repetiții care se pot înlătura, de fapt întotdeauna există loc de mai bine.

Asta nu m-a împiedicat să savurez poemul...

Sofy