capătul meu

[Mitică Horlaci]

și vântul plânge câteodată
cu lacrimi albastre
pe când coșmarul tulbură somnul
acoperit de-o avalanșă de îngeri
îmi las trupul să zacă
printre arhangheli
spre lumina care pâlpâie îmi târăsc sufletul
sub tălpile grele
oasele sfinților pocnesc
iar vocea din mine, încă vie, mă cere cu împrumut
un ceas doar atât
o mie de cuvinte șterse de praf
o singură speranță, atât
păstrată într-un opaiț la capătul lumii
sub perna din raclă

la capătul meu

[Mitică Horlaci]

Vă mulțumesc frumos!

[Valeria Merca]

Aș renunța la ultimul vers care apare și în titlu. Eu am înțeles ideea de capăt = sfârșit/ moarte

Reușit firul liric.

[Mihaela Popa]

semn de plăcut popas

[Ion Lazăr da Coza]

capătul meu nu căpătâiul meu? căpătâiul lumii?

Posteritatea cuvintelor lustruite...

da Coza

[Sofia Sincă]

Se poartă ideile de groază, coșmarurile în lirică. Însă, la tine par prea școlărești, adolescentine cu atâtea substantive articulate cu art. hotărât. Cel în prima parte a poemului. coșmarul, somnul, trupul, sufletul

pe când coșmarul tulbură somnul - aici se putea, somn tulburat de coșmaruri sau altfel. Nu trebuie să scrii cu subiect și predicat. Cu cât se ocolește fraza completă, cu atât devine mai misterioasă și mai interesantă în poezia cu vers liber. După ce ai terminat poemul, încearcă de inversează cuvintele, în așa manieră încât să aibă și înțeles și mister în același timp.

A doua parte sună mai bine.

Am citit cu interes,

Sofi

[Nikol MerBreM]

Cam sinistru, dar te pune pe gânduri! Ne locuim o vreme...
Drag,
Nikol