Când te-am uitat, poate că nu eram născut
sau căutam o stea călăuzitoare.
mereu, simțind pământul sub picioare,
am început să mă transform în lut.
tu mă desenai cu o visare
când eu priveam spre Lună printre nori.
apoi, printre clipe des cheltuitori,
i-am văzut culcușul într-un pat, în mare.
nu aveam cuvinte spre-a ne spune.
șoaptele le-am dat cu împrumut și,
ca într-un joc necunoscut,
am găsit un început de lume…
dacă vrei să mă găsești acuma,
întreabă pe pădure de cărări;
în amintirea zilelor de ieri,
o să-ți răspundă ploaia, apoi bruma…
nimic din ce-ar fi fost n-o să mai fie,
acest ținut născut de fantezie
și dăruit doar ție, numai ție!
Adaugă un comentariu
Vă mulțumesc cu sufletul!
Am inceput sa ma transform in lut.
o să-ți răspundă ploaia, apoi bruma…
Încă e vremea ploilor!
Prețuirea lui,
da Coza
Nu e uitat, altfel n-ar mai avea așa ecou:)
La mulți ani, cu cântec cu tot!
O poezie care deși nu respectă regulile versului clasic se bucură de o melodicitate aparte...
Foarte frumos! Admirație!
Un capăt de iubire luminat de cântecul dorinței, al existenței separate care trece prin clipă, durează cât o clipă, apoi se destramă, se împarte în ecouri și fantezie lirică.
O poezie rebelă prozodic, dar cu muzicalitate interesantă și ritm la fel.
Am citit cu multă plăcere!
Sofy
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE