spitalul de psihiatrie

[Dulmin Aurel]

Schizofrenie?
  Stau ca un tâmpit și privesc prin vitrina autoservirii. Oameni așezați la rând împing tăvile spre casierița de la capătul benzii. Îmi chiorăie mațele de foame. Aștept să se închidă. Este ultima comandă. Încă zece minute și pot intra. Nu cred că durează mult până se ridică casierița de la locul ei.    Nu mă înțeleg prea bine cu ea. A pus-o în câteva rânduri, pe debarasatoare să mă scoată din sală. Să mă gonească de acolo. Nu vrea cerșetori pe tura ei.
  Gata. Au intrat în bucătărie. Pot să intru. Mă așez la o masă pe care se află o tavă cu resturi de mâncare. O pulpă de pui pe jumătate consumată. Pireu de cartofi, cred că a luat doar o lingură, două din el, salată verde, câteva foi doar și trei felii de pâine neatinse. Un adevărat festin. Nu aștept invitații și mă arunc precum un lup flămând asupra farfuriei din fața mea. Nu știu dacă a durat mai mult de 5 minute până am înfulecat tot de acolo. La o altă masă văd pilaf de orez și gogonele murate. Mă îndrept spre ea. Trebuie să mă grăbesc. Nu sunt singurul. Sunt încă doi ce-și fac veacul pe aici. Reușesc să ajung primul la masa respectivă. A mai venit cineva. Nu se aștepta să apar și eu. Probabil nu s-a grăbit fiind sigur că va ajunge să mănânce resturile de acolo. A privit spre mine de la o masă vecină. Mâncam, așa că nu s-a gândit că voi merge și eu spre acea masă. S-a înșelat.
  Asta e!
  Debarasatoarea și casierița sunt înăuntru în bucătărie. Probabil fac casa. Chestia asta durează cam o jumătate de oră, timp în care noi boschetarii ne facem de cap în sală. Ne lasă în pace. Pe care-l prinde înăuntru când ies ele din bucătărie îl pune la curățenie. Mătură și spală pe jos. De obicei rămânem să le ajutăm.
  Este trecut de 11. Zgomotele orașului se pierd undeva în întunericul nopții. Doina, fata de la casierie pășește grăbită spre stația de autobuz. Dacă nu-l prinde pe ăsta de acum, până dimineață la cinci nu mai are niciunul și va trebui să meargă pe jos.
  Îi privesc silueta. Se depărtează precum o umbră ce șerpuiește sub lumina felinarelor.. Nu știu ce are cu mine. Mă detestă. Pe ceilalți doi i-a acceptat în sală pe când pe mine...
  Trebuie să ajung la gară. Am găsit în triaj un vagon în care locuiau muncitori, cândva angajați la căile ferate. Este părăsit. Cineva a spart lacătul de la ușă. Când am intrat prima oară acolo toate locurile erau ocupate. Abia am reușit să-mi fac și eu cumva loc printre ei, printre boschetari deja cu state vechi în vagon. Au mai plecat dintre ei. Suntem patru acum. Ne putem mișca mai lejer. Nu prea ne vorbim. Fiecare are povestea lui, poveste ce se vrea închisă în sufletele lor. Am încercat la început să povestesc câte ceva despre viața mea, despre felul cum am ajuns să trăiesc, despre felul cum am ajuns pe drumuri, dar pe nimeni nu interesa. Ba la un moment dat mi-au spus să tac și să-mi văd de treaba mea atâta timp cât stau printre ei. Nu le convenea că am apărut și eu acolo. Ideea e că după 12 noaptea se închidea vagonul pe dinăuntru și nu mai aveai șanse să intri în el. O știam fiecare dintre noi.
  Este târziu . Dacă grăbesc pasul ajung numai bine la vagon. Autobuzele nu mai circulă. O iau la picior. Cred că am făcut mai bine de jumătate din drum. Mult nu mai este până la gară. Mă opresc pentru o clipă să-mi aprind un chiștoc de țigară pe care l-am găsit la autoservire, în fața intrării. Un chiștoc mare. Cred că a tras doar două, trei fumuri din el și l-a aruncat, probabil când a intrat. Chibrituri am. Nu duc lipsa lor. Fără ele sunt mort. Nu pot aprinde chiștoacele găsite. Am timp să ajung și la vagon. Nu are rost să mă grăbesc.
  Undeva în fața mea aud zgomote. Un țipăt. Mă uit mai atent. Sunt doi tipi ce trag de o femeie. Nu știu ce să fac. Poate într-un alt concurs de împrejurări sau știu eu în alte circumstanțe mă repezeam la ei fără să mai gândesc, dar de când cu situația mizerabilă în care mă aflu nu prea îmi vine. Vreau să mă întorc. Nu văd de ce aș interveni. Mai rău îmi fac. Nu am nimic de câștigat. Dimpotrivă. Tot gândindu-mă așa mă aplec și iau o piatră ceva mai mare de pe jos, o bucată din caldarâm, și vin pe nesimțite în spatele celui ce încearcă să tragă fusta de pe femeie. Celălalt i-a pus mâna la gură. Mă vede.
  - Vrei și tu o bucățică? mă întreabă râzând.
Îl cunosc pe tip. Un hoț ordinar. Pe amândoi îi cunosc. Umblă împreună. Certați cu legea. Au încercat să mă atragă și pe mine în afacerile lor murdare. I-am refuzat categoric.
  Am o ezitare. Nu este bine să te pui cu ei. Au ani grei de pușcărie în spatele lor.
Nu știu, nu cred că mai gândesc. Îl lovesc pe cel ce încearcă să o dezbrace de fustă, cu piatra în cap. Am strâns pumnul cu piatra în mână și l-am lovit cu sete, cu ură. Țâșnește sângele. Pentru o clipă am crezut că l-am omorât. Îmi revin imediat. Își mișcă haotic mâinile prin aer și cade cât este el de lung pe trotuar. Se mai și lovește cu capul de bordură. Amicul lui înspăimântat îl privește. A dat drumul fetei. Scăpată din mâinile celor doi, fata o ia la goană, aleargă țipând. Atât am mai văzut. Un pumn în plină figură mă trimite în lumea viselor.
  Îmi revin repede. Întredeschid ochii. Este agitație în jurul meu. O văd ca prin ceață pe fata pe care am salvat-o, cu trei polițiști. Au venit cu duba. O privesc mai atent. Este Doina de la autoservire. Vorbește ceva cu polițiștii. Lângă mine cel pe care l-am lovit, stă întins fără suflare. Doina se aplecă și mă zgâlțâie de umăr.
  - Trezește-te! Ce ai pățit? aud ca prin vis. hai să te duc până la cronici.
Deschid ochii și îl văd pe Costel deasupra mea. Și-a pus proteza pe picior. Încă sunt amețit de la tratament.
  - Ce naiba ai de mă privești așa, de parcă ai fi văzut o stafie? mă întrebă încă zgâlțâindu-mă. Ești alb ca varul. Cu siguranță nu-ți priește tratamentul mai spune și se așază pe patul lui.
  Mă ridic în capul oaselor și îl privesc. Visul dacă îl pot numi așa încă mai stăruie în minte. Sunt sigur că a fost ceva real. O amintire pe care am pierdut-o în subconștient. Habar n-am ce este cu mine. Nu știu ce este real și ce nu. Oare acum mă aflu în real sau într-un coșmar de care nu am cum să scap?
Trăiesc în două realități ce se îmbină între ele. Nu-mi explic cum.
  Mă ridic. Cobor din pat. Mă simt mai bine. A trecut amețeala.
  - Ce facem la cronici? îl întreb aducându-mi aminte de ultima mea pățanie de acolo, cea cu dușurile.
  - Vino și ai să vezi, îmi spune și o ia înainte.
  Intrăm în clădire. Cunoaște bine pe aici, Se vede după felul cum umblă și vorbește cu infirmierele. Intrăm în cabinetul asistentelor.
  - Vreau să-ți prezint o prietenă îmi spune înainte de a deschide ușa. Despre ea vorbesc îmi șoptește arătând spre o asistentă ce stă cu spatele la noi.
Se întoarce. Nu-mi vine să cred, Este Doina din vis, sau din cealaltă realitate sau naiba știe de unde. Fata de la autoservire, cea care urma să fie violată, cea care mă alunga din sală ori de câte ori eram pe acolo.
  Ce caută aici? De unde a mai apărut? Era în coșmarul meu, face parte dintr-o altă realitate, iar acum stă în fața mea.
  - Și-a revenit, aud vocea Doinei.
Polițistul mă ajută. Reușesc să mă ridic.
  - Vii cu noi la secție să dai o declarație, mai spune și mă conduce spre duba lor.
  - Spune-mi că nu visez, mă întorc brusc spre Costel. Spune-mi că totul este real, că mă aflu cu tine în spital, la cronici cu prietena ta în cabinet și nu într-o dubă a poliției.
  - Mă sperii Relule! Ce ai? mă întreabă privind-o pe fata din visul meu.
  Sunt singur în celulă. M-au acuzat de lovituri cauzatoare de moarte. Nu știu ce pedeapsă voi primi.        La clemență în niciun caz nu mă aștept. Oare Costel ologul, cel cu care am împărțit o cameră la psihiatrie, pe unde o fi? De la un timp nu mă mai bântuie prin vise, coșmaruri sau realități alternative, habar n-am cum să le mai numesc.
  - Hai să ne întoarcem la salon. Nu știu ce este cu tine, dar ar fi bine să vorbești să-ți schimbe tratamentul. Ești aerian rău de tot, îmi spune Costel, trăgându-mă după el afară din cabinetul asistentelor.
  Schizofrenie?

[Vasilisia Lazăr]

Waw, m-ați ametit. Proza dumneavoastră este o construcție narativă tulburătoare, în care granița dintre realitate, vis și halucinație se dizolvă progresiv, lăsând cititorul într-o stare de incertitudine aproape fizică. Dumneavoastră nu spuneți o poveste liniară, ci creați un labirint psihologic, în care conștiința personajului se fragmentează și se recompune continuu. Scenele de la autoservire, viața degradată a cerșetorilor, violența și gestul salvator se împletesc cu secvențele din spital, fără o delimitare clară, sugerând o minte care nu mai poate separa realitatea de imaginație. Personajul nu mai este sigur nici de propriile amintiri, iar cititorul ajunge să împărtășească această neliniște: ce este real și ce este proiecție? Exact asta mi s-a întâmplat și mie în timp ce citeam. Apariția Doinei în ambele planuri funcționează ca un punct de interferență între lumi, amplificând senzația de dedublare și de ruptură interioară. Finalul, prin întrebarea „Schizofrenie?”, nu oferă un răspuns, ci deschide și mai mult perspectiva: nu este doar diagnosticul unui personaj, ci o întrebare despre fragilitatea percepției umane. Textul devine astfel o proză psihologică intensă, în care cititorul nu asistă la nebunie, ci este atras în interiorul ei, trăind confuzia, frica și dezintegrarea identității. Așa cum am mai spus, sunteți un fin cunoscător al sufletului uman. Reverență!

[Mihaela Popa]

O latură a bolii cu "o mie de fețe" bine redată, tulburător.