Cântec amar

[BOTICI GABRIELA]

 Se frâng trandafirii-n grădină, căci bruma, încet, îi ucide

cu ultima-i șoaptă, haină, se-mbracă în versuri perfide.

Se scutură clipa de viață ca frunza de ramul cuminte
și timpul, cu pasul de gheață, își scrie sfârșitul în cvinte.

 

Și cântecul stins de vioară chiar vântul îl poartă-n năpastă,

natura se duce să moară, amurgul dă ora nefastă.

Se-mbracă și cerul în ceață, cu ochii de plumb și de noapte,
și-i scris, în nescrisa-i povață, că rupe și fructe necoapte.

 

Și plouă cu aur în zare, dar cerne subtil și căderea,
și toamna, cu cântece-amare, împarte tăcerea, durerea.

Un zâmbet de soare se stinge pe fruntea pământului rece,
o lacrimă cade din sânge, căci vara prea repede trece.

 

Cu palmele tale senine acoperă-mi ochii în iarnă

să nu simt durerea cum vine, cum anii încet îi răstoarnă.

Și poartă-mă-n brațe o noapte, când iarna îmi stinge lumina

s-adorm printre vise și șoapte. În mine, Tu ești rădăcina.

[BOTICI GABRIELA]

Vă mulțumesc frumos.

[Ada Nemescu]

Rezonez cu această melancolie, frumos așezată pe strunele poeziei. aDa

[BOTICI GABRIELA]

Mulțumesc frumos.

[Chris]

un tablou foarte frumos, melancolic si in tonuri inchise precum vremea de afara. ultimul vers mi-a placut in mod deosebit!

[BOTICI GABRIELA]

Mulțumesc din suflet. Întotdeauna presari praf de stele peste versuri. Ești minunată!

[Vasilisia Lazăr]

Un poem de o melancolie clasică și elegantă, care surprinde, în ton de elegie, trecerea anotimpurilor ca metaforă a trecerii vieții. Versurile curg într-o muzicalitate blândă, aproape de romanță, iar imaginile — trandafirii frânți, cerul de plumb, lacrima de sânge — dau textului o gravitate suavă, fără a-l cufunda în tristețe apăsătoare.

Finalul luminează întregul poem prin nota sa de iubire mântuitoare: „În mine, Tu ești rădăcina.” — o confesiune care transformă durerea în legătură eternă, iar sfârșitul în continuitate.

Este o poezie a resemnării tandre, în care amarul toamnei devine cântec al iubirii ce nu moare. Minunat!

[BOTICI GABRIELA]

Vă mulțumesc din suflet. 

[Grig Salvan]

Un cântec de suflet, amar, că așa e toamna, așa e viața adesea, așa e gustul trăirii și trecerii pe pământ și în pământ. Un cântec încărcat de o melancolie copleșitoare, scris atât de frumos curgător într-o prozodie care cucerește imediat pe cititor. Un poem ce se citește cel mai bine murmurând versurile în „sotto voce”, pentru a crea acel farmec de „cântec șoptit”, vorba lui Zaharia Stancu...

[BOTICI GABRIELA]

Vă mulțumesc din suflet!

Duminică binecuvântată vă doresc!

[Mihai Katin]

Cu palmele tale senine acoperă-mi ochii în iarnă

să nu simt durerea cum vine, cum anii încet îi răstoarnă.

Și poartă-mă-n brațe o noapte, când iarna îmi stinge lumina

s-adorm printre vise și șoapte. În mine, Tu ești rădăcina.  acest catren este parte  din acea lirica  de maxima  intensitate  ce nu poate fi simțită  iar apoi  scrisa decât  în anumite momente și în anumite stări ale  celei ce poate  sa ne spună atât de  frumos încât  orbi de am fi  ne-ar bucura lumina cuvintelor:

Și plouă cu aur în zare, dar cerne subtil și căderea,
și toamna, cu cântece-amare, împarte tăcerea, durerea.