Bolnavi

[Eftimie Gheorghe]

Noi suntem toți bolnavii lumii,

Am fost de soartă hărăziți

Să fim eternii răzvrătiți

Ca niște saltimbanci săriți

Pe grindul mocirlos al humii.

 

Avem pretinsele destine

Abandonate de Iisus

Și, lanțuri ce ne trag în sus

Dintr-un coșmar ce-i presupus

Ieșit din vise clandestine.

 

Ne deplasăm încet apatici,

Visăm cai verzi  din alte zări

Ne pierdem peste mări și țări

În suflete avem surpări

Și ne purtăm ca doi sălbatici.

 

Mușcăm sărutul cu iubire

și iată sângele expus

Ne clocotește nesupus

În trupul tânăr ce-i sedus

De-un vis nebun de nemurire.

 

[Eftimie Gheorghe]

Mulțumesc frumos!

[Vasilisia Lazăr]

Frumos și aici. Dar și aici e o virgulă inutilă după conjuncția "și".

[Eftimie Gheorghe]

Mulțumesc mult doamna Valeria!

[Valeria Merca]

Optimismul din final e binevenit în poezie. De fapt, această ultimă strofă mi-a plăcut cel mai mult.

[Eftimie Gheorghe]

Am folosit sintagma „destine pretinse” pentru că toți spunem că așa i-a fost soarta, deși nu este deloc sigur că n-ar fi fost alta dacă ar fi procedat altfel.

Ultima strofă trebuia să schimbe sensul fatalist de mai sus cu un optimism individual.

Poate că titlul nu este cel mai nimerit.

Mulțumesc pentru observații și voi ține cont de ele.

[Sofia Sincă]

Ultima strofă nu prea e despre bolnavi... din contră.

Elegie pe tema destinului.

Avem pretinsele destine - e cam non sens. Nu putem pretinde destinul. El vine fără a-l putea noi influența, dar să-l mai și pretindem.

DESTÍN, destine, s. n. 1. Soartă, viitor. 2. Forță sau voință supranaturală despre care se crede că hotărăște în mod fatal și irevocabil tot ce se petrece în viața omului; fatalitate. – Din fr. destin.

Frumos alcătuită poezia!

Sofi