Balada Sfântului Tot

[Ghiţă]

Într-un borcan de întuneric
Pe sticlă stă lipit’ o rază,
C-o inimă de-o-ating sfielnic,
Se coace raza-n metastază…

Resuscitaţi din somn fotonii
Şi îngrăşaţi cu ardere de cord,
Uitând de fostele agonii,
Să spargă sticla cad de-acord.

C-o daltă ruginită din dezgust
Se-ncearcă a ciobi borcanul,
Fotonul în alură de robust
Loveşte de tresare geamul.

Îi dă de sare-oxid de daltă
Până se muruie cu el pereţii;
Dezămăgit în bărbăţie şi unealtă
Îşi scarpină roşind pomeţii…

Mirare generală în borcan…
S-a mai văzut vreodat' în casa lor
Ca cel mai vrednic din hărman
Să nu le-obţină tot ce vor?

Rănit orgoliu… pofta ne-mpăcată
Insistă la valoarea-nţelepciunii,
Se-mproşcă darnic gânduri laolaltă,
Pierdute în recursul raţiunii!

Deşi… prin Sfaturi de-nţelepţi ades
Se uită că în treburi cordiale
Mai rar, dar se găseşte un Ales
Cu spiritul neîntinat de iale!

Daţi înapoi, deştepţi cucernici,
Pierdut-aţi prin lungimi de undă;
De mai mimaţi a fi puternici,
Mulţimea n-o să vă răspundă!

E timpul să închideţi gura
Pentru ca cei de pân-acum uitaţi
S-audă cum se cerne zgura
Din anii de lumină ferecaţi!

Şi cât de straniu-a fi nu ar părea
Cucernicii dau înapoi umili,
Urmaşi aristocraţi din vechea Stea
Se înveşmântă-n straie de senili…

Fosforescent în faţa tuturor
Rămâne singur doar un fotonel,
Sfrijit, cu spinu-mbătrânit de dor,
Desfigurat de chingile de-oţel.

Cândva, în Evul de Scânteie,
Pe când Borcane nu se foloseau,
Când nu se spânzurau de teie,
Căci florile de tei nu existau;

Când Soarele avea picioare
Să hăituie din spate licurici;
Când încă nu erau popoare
Evlavioase-n faţa vreunui bici;

Atunce toţi ştiau micuţul,
Pe care-acum nu-l recunosc,
Căci el înjunghia prepuţul
Supradozajului cu mosc.

Şi fiecare creatură,
Când dreptul existenţei studia,
Era morţiş pus în postură
Să se conforme cu Măria Sa!

Gândise-un cod de conduită,
Nimic extravagant, ba chiar banal;
Mima concepţia de sită :
Ori îl aplici, ori fatum-ul rectal!

Să nu gândiţi c-a fost o dictatură
De-un liliput montată din frustrări;
Nu-i trebuia micuţului armură,
Nici otrăvit era de supărări.

Percepeţi oare ce-i desăvârşirea?
Din ce-i făcut acest dispozitiv?
Din supărări? Din pofte? Sau iubirea
Îndeamnă mecanismul la activ?

Eu cred că fiecare-n parte ştie,
Chiar dacă exclamăm divers ades,
Că-n fiecare caz de ananghie
Micuţul evident va fi ales.

Un criminal să fii sau un nemernic,
În poftele de sine s-arzi cu anii,
Vei plânge ca un prunc, neîndoielnic,
Când osândit vei fi în ultime cazanii!

Şi iată-l stă Alesu-n faţa gloatei, 
Înconjuraţi de geamul blindajat;
Pe dinafară inima le bate,
Chemându-i spre lumina de-altădat'.

▪ Uitaţi-vă, nălucilor, în sine,
Li se-adresează lor micuţul sfânt,
• Mărturisiţi păcatele suspine
Urzite-n gânduri, fapte şi cuvânt?

• Mărturisim!!! atroce url fotonii,
Năuci după atâta-ncarcerare;
Se clatină şi-ngârbovesc pilonii
Metehnei imitanţilor de Soare…

• Mărturisim şi lepădăm ispita,
Definitiv jurăm şi categoric
Să nu mai hazardăm ursita,
Nici vectorul îndreptăţit istoric.

• Crezut-am toţi că súntem remarcabili…
Şi cum putea să fie altfel oare?
Prin energii şi spini eram capabili
Îmbujorarea teiului cu floare…

• Acum subit un ipocrit orgoliu
Ne-a lepădat în iadul conştiinţei,
Ne-a hidoşit cu-alifie de doliu
Şi ne-a proptit în racla propriei dorinţe.

• E frig aici, ne doare energia,
Ne mâncă mucegaiul din păcat;
Te implorăm, confiscă-ne urgia,
Ne-am dumerit cu vârf şi îndesat!

Să ştiţi că nu sunt suflete haine,
Ci, doar cu spinii, raze în declin;
Să ştiţi că inimii îi sunt străine
Pomenele-ngâmfate în velin.

Este destul să crezi în viaţă,
Destul să crezi în toţi şi-n sine,
Să-ncerci umil a face faţă
Mereu ispitelor haine.

Nu căutaţi puteri ascunse
Când greu se-arată după cot,
Detalii mici întrepătrunse
Ne-ncheagă în sublimul Tot.

Simţind alături sprijinul de frate,
Împărtăşind frăţesc canonul sfânt,
Iertăm inconştient, din pietate, 
Prioritatea primului cuvânt.

Cât farmec regăsim în pocăinţă,
Înălţătoarea poftei de-a ierta;
Te stingi profund în suferinţă,
Te-aprinzi în flori de nu-mă-mai-uita…

Umil, larg ochii îi deschid,
Împodobiţi de lacrimi şi senin,
Jur-împrejur perpetuu vid,
Nici tu borcan, nici cord, doar simţ blajin…

Pe spin resimt o veche dimineaţă
Şi-un dor cumplit, întocmai de holtei;
Mă-nchin şi-ţi mulţumesc, celestă viaţă
Că iarăşi mă oglinzi în flori de tei!

[Ghiţă]

Aveţi dreptate...

[Vasilisia Lazăr]

Mult și... ce e mult nu e întotdeauna și bun. Nu stăpâniți prozodia, trebuie studiu. Și e prea mult, cum spuneam. Când mai are și atâtea carențe prozodice, e greu de citit până la final. Felicitări celor care au citit-o de două sau mai multe ori! Îmi pare rău...

[Ghiţă]

Doamnă Valeria, nu e o problemă nici dacă e de rău, dar , desigur, e mai bine dacă e de bine:)

[Valeria Merca]

M-am referit la tonul ferm, distinct utilizat în poezie. Este de bine, nu de rău! :)

[Ghiţă]

Recunoscător pentru critică. 

Doamnă Valeria, nu înţeleg sensul cuvântului "declarativ". Mai bine zis nu îmi dau seama ce aveţi în vedere. 

La capitolul prozodie îmi dau seama că sunt neajunsuri. Voi lucra încă asupra acestei poezii...

[Valeria Merca]

Am citit și eu, de două ori chiar. :) Prozodia și nu numai s-ar dori revăzute. :)

Imaginativ, declarativ. 

[Ghiţă]

Vă mulţumesc pentru interes, doamnă Sofia!

Nu e despre Blajini. E despre o luptă pe care continui să o port cu remuşcările din mine şi despre cum uneori am iluzia ca sunt vindecat de trecut...

[Sofia Sincă]

Da!... Am citit de două ori, cred că e vorba de Paștele Blajinilor. Nu stau prea bine la acest capitol.

De formă - sunt multe imperfecțiuni, e de aproape de înțeles la asemenea întindere. Însă, cine se întinde trebuie să-și asume. Sunt ieșiri din ritm, rime imperfecte, cuvinte scurtate, scrise pentru a da bine.

O poezie maraton pilduitoare.

Am citit cu interes,

Sofi