Balada celei plecate

[Tudor Cicu]

Balada celei plecate

 

La mine-n sat sub deal era o casă

Cu un curnic lipit de ea știam,

Cu doi în ea și-o fată preafrumoasă –

Străini de loc și arvaniți de neam.

Cum luna, sus, plutea peste pădure

În voalul alb lăsat peste vreun iaz

Prin bozii eu mă strecuram la mure

Și ore-ntregi spre casa ei cătam.

 

Cum în pridvor ea despletea cosița

Și ochii mari își arunca spre văi

Și-un cânt de dor îi turuia gurița

Iar pieptul ei sălta de năbădăi,

Aș fi rămas cât ține noaptea mare;

Ca fermecat un ochi n-aș fi închis

Dar luna-n cer găsea că fiecare

Pe perna lui, să ardă în văpăi.

 

Voi credeți că vă-ndrug cumva iznoave

Dar drept vă zic, chiar mă visam pe-un cal

Și drumul lung luam între potcoave

La casa ei ciucită de sub deal.

De-ar fi mâncat, cu jar, șapte fărașe

Nu cred în zbor un altul să fi fost

Zburam prin nori sub câmpuri de mătase

Topit de-un foc… ca-n visul lui Dedal.

 

Deasupra mea, în zbor, mici rândunele

Multe din plisc, tot iureș și tumult

„Jos pe aici, sub puzderii de stele,

O fată el îndrăgi tare mult!”

Mamei, cu foc, îi spuneam că-n cărare

Zmeul turbat m-a întors de la drum.

„Măi copile… ești prea mic, ea prea mare

Poveștile astea s-au scris mai demult!”

 

Mai deunăzi… chiar era într-o toamnă

Tata, cu zel, către lume m-a-'mpins;

Plecam să mă bat cu zarea cea largă

Și să mă-ntorc.. tot în iubire aprins.

Anii-au trecut. Alte ierni, altă vară…

Și rareori, dam prin satul natal;

Luna pe cer tot rotundă și clară

Dar eu la geam, ochii-i mari n-am surprins.

Mi-au spus ai mei, cum am sosit din vâlcea

Că au dus-o la mormânt într-o zi

Ei au plecat… casa-i pustie și ea;

Și ca prin vis calu-n potcoave izbi.

Singur urma, de acum, acea cale

Liber de frâu, din zăbale sunând

Ca un ecou depărtat până-n vale

Să-nșire el... ce iubirea-mi urzi.

 

Luna și-acum peste sat trece - mare;

Prin bozii doar licuricii mai trag

Stau și privesc prin ferestre, în zare

Cum trec, în zbor, rândunele-n șirag.

Ca și pe-atunci, larmă, fac numai ele

Unele chiar ciripesc într-un glas:

„Aici, cândva, sub mesteceni și stele

O fată, lui… știți, i-a fost tare drag!”

 

În poveste, mai e timp… de-o povață,

Cine a stins focul, cine l-a pus!

Dar la final (multe-s duse-ntr-o viață)

Conteză doar c-am iubit-o nespus.

Și peste ani, unde-'noptam în vâlcea;

Urc dealul, des, pe un cal fermecat

Precum cel prinț dintr-un basm, ce cândva

Mă ținea treaz sub un caier și-un fus.

[Tudor Cicu]

Alexandru: Despre cele ce s-au petrecut cândva, noi încercăm doar să completăm ce n-a fost trăit, fiindcă ea (viața) nu și-a dus rostul ei până la capăt, dar poate a vrut să mă scutescă de speranțe... ori deziluzii. Cine știe? Mulțumesc pentru popas. 

[bolache alexandru]

Romatic, frumos , sensibil. Am ctit cu drag.

[Tudor Cicu]

Valeria: Poate unde ești mai aproape de mine, îți reproduc un vers din Coran - pe care eu , fiind copil, l-am citit: (dacă ești îndrăgostit, zi și noapte gândește-te la iubirea ta! Când eram tânăr (citisem undeva), un tătar poet scrisese acest vers: „Poemele mele nu sunt pline de durere, celor ce nu simt, nu le citiți!” Se numea Ahmed Yesevi (decedat prin 1611). E ca și cum i-am cere lui Danko (din povestirea lui Gorki), să nu-și rupă inima din piept pentru a o face făclie spre a lumina calea celor care, încă, mai cred în noi. Mai merită , mă întreb, să scriem după ei, când au cam spus totul?

[Valeria Merca]

Citind poezia, mi-a venit în minte citatul aparținător marelui Lucian Blaga: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”. Satul de odinioară, târâm însuflețit și binecuvântat. 

Revenind la postare, există pe ici-colo câteva ruperi de ritm care se resimt la citit. Da, am mers pe firul poveștii și am rezonat! Frumoase aduceri-aminte transpuse în vers.

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia: și asta-i corect. „Toate-s vechi și nouă toate” (și o clipă poate ține), a spus poetul. Ca și povestea lui Loreley, ce (în mod fericit -o spun -) n-a fost îngropată definitiv și moderniștii tot o reiau. O colegă de filială a scris recent un roman cu o ea (reală) și un el (rămâne de lămurit) înghițit de un balaur, dar fiindcă ea îl caută continuu pe malul fluviului Dunării, el revine de dincolo, dincoace (mai mereu la granița dintre cele două lumi) pentru a fi împreună și a zămisli un copil. Povestea e veche: Mircea Eliade o scrisese (după mulți alții înaintea lui) în Șarpele și Domnișoara Cristina... etc. E drept, genial! Poveștile însă (eu  cred) trebuiesc reluate mai mereu. Cineva are nevoie de ele. În cazul baladei de față, semnalul d-voastră, însă, e corect.  

[Sofia Sincă]

Poveștile astea s-au scris mai demult!”

M-aș rezuma cam la atât.

Semnul meu,

Sofi

[Tudor Cicu]

Denisa: În această poveste fără sfârșit, doar morile de vânt ale copilăriei mai bat când și când, toaca. Mă amăgesc cu gândul (ca-n povestea cu cei doi copii abandonați în mijlocul pădurii), că ai mei sunt undeva prin preajmă și le aud bătăile inimii... în rest, povestea e poveste pentru a ne minuna și noi că există. Drag popasul tău, mulțumesc!

[Denisa Curea-Popa]

Am citit cu deosebită plăcere!