Ana (XIII). Poeme de dragoste veche

[gina zaharia]

Nu ți-am mai scris de mult, Ana,

dar amintirile tale au cucerit ruinele farului din Alexandria

și încă mai sărută țărmurile pe care ai pășit

ca o regină!

Te știam acolo, heliotrop pe sufletul mării, în cămașă de valuri

ți-ai parfumat visele și povestea ta de iubire

pe care ai aruncat-o adâncurilor.

 

Pe aici a venit Anul Nou, zâmbește șăgalnic și poartă cu el o vioară.

Nu știe să cânte grozav

și pierde câte o notă la fiecare răspântie.

Să fi văzut ceata de privighetori cum îl urmau,

ba chiar l-au sfătuit să fie darnic

cu mâna norocului.

A întrebat și de tine, Ana, i-am spus că lumina te-a orbit

și o slujești fără șovăială. Că ai înotat atât de mult încât

pământul ți se pare un continent de arginți,

iar gândurile tale au devenit virgule noi

în poeme de dragoste veche.

 

Cred că m-a crezut, Ana, sigur m-a crezut,

altfel nu ți-ar fi lăsat vioara în fața casei,

nici n-ar fi urcat în primul tren să te caute. Mi-a spus că i-e dor

să-i așezi gulerul cămășii abia îmbrăcată,

să-l înveți să ghicească în stele și să taie copacii care scrijelesc luna.

Acum îl aud strănutând. Ori așa se îmbrățișează două valuri

în pieptul stâncilor?!

[Nikol MerBreM]

Îmi era dor de Ana :)! Să fie lumina farului, să fie "copacii care scrijelesc luna" sau întreaga atmosferă a poemului?! Nu ştiu exact ce anume, dar ceva  mi-a adus în minte un cântec de "dragoste veche",  sper să-i placă  Anei :)!

Canção do Mar (Dulce Pontes)

https://www.youtube.com/watch?v=v_2fyB4dj4U

Drag,

Nikol