Tot împachetez iluzii
şi le vâr sub nori.
Cerul se miră
că oamenii poartă
atâtea vise
într-un geamantan fragil.
Dintr-o iluzie în alta
urc şi cobor
într-un tren ce mă duce
tot mai departe de mine.
Şi parcă m-aş ascunde
într-un vis,
să mă ducă în staţia
unde soarele mă aşteaptă
la o cafea,
să storc din nori
un fagure de miere
să îndulcesc
amara clipă.
Restul să-l las bacşiş îngerilor.
Apoi, să caut stelele
pe peronul veşniciei,
să le rog să micşoreze
distanţa dintre noi.
Acum, sparg cu ecoul dragostei
constelaţii
şi aud cum stelele plâng.
Eşti una dintre ele.
Fur o rază să te pot
purta la infinit.
Adaugă un comentariu
Mulţumesc, Maria! Succes şi tie!
Mă bucur, Angelina! Mulţumesc!
Mulţumesc pentru semnul de trecere, da Coza!
Mulţumesc pentru lectură, Sofy!
Am înpachetat și eu ce-am reușit!:))) Mai puțin discursiv decât alte texte ale tale! Îți înțeleg lupta căci și eu mă confrunt cu problema aglomerării... de idei, metafore....Succes!
Am furat o rază din poezia ta!
Am reținut doar atât: Restul să-l las bacşiş îngerilor.
da Coza
Poveste la granița dintre proză și poezie. Sunt metafore, dar ce folos că le sparge povestea.
Am citit,
Sofy
Da, ştiu, Valeria, însă acesta este stilul meu. Încerc să-l îmbunătăţesc... Mulţumesc pentru lectură!
Mulţumesc pentru lectură şi sugestii, Augusta!
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE