Aşteptăm undeva la marginea lumii interioare
Cu speranţa celui ce vrea ca marea
Să nu mai arunce la ţărm amfore în care
Ne-am închis tăcerile când de frică
Desenam pe pereţi umbra zilelor,
Aşteptăm pe ultima piatră a ţărmului
Semnul că undeva nu mai este moartea aceea gregară,
Nu se mai plânge în grotele urbane
Şi valul ce ne măsoară apusul
Nu ne şopteşte cât de frumos
Este adâncul albastru din care
Se ridică uneori epava primei corăbii cu care
Navigam spre orientul ascet al iubirii,
Aşteptăm risipiţi ca nişte flamuri ce tremură simţind
Aripa îngerului nocturn
Deschizând poarta Raiului de Lună,
Noi nu urcăm, nu coborâm, aşteptăm,
Suntem moaii ce cred în izbăvirea de dincolo de orizont,
Suntem moaii împietriţi la cunoaşterea răului ce surpă
Temelii de stele şi usucă ramul
Pe care flori inocente se deschid când încă
În jur câmpiile ard să nu se cunoască
Urmele istoriei atât de avide de sânge,
Cine plânge în aşteptare?
Cine ştie cât doare
Necesară izbăvire din cunoaştere?...
Doar aşteptăm,
Atât ne rămâne între azi şi-acel mâine
Spre care ochii caută cu teamă speranţei
Între a fi şi a fost...
Adaugă un comentariu
apasator, frumos...
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2021:
© 2022 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE