Aşteptăm undeva

[Mihai Katin]

 

 

Aşteptăm undeva la marginea lumii interioare

Cu speranţa celui ce vrea ca marea

Să nu mai arunce la ţărm amfore în care

Ne-am închis tăcerile când de frică

Desenam pe pereţi umbra zilelor,

Aşteptăm pe ultima piatră a ţărmului

Semnul că undeva nu mai este moartea aceea gregară,

Nu se mai plânge în grotele urbane

Şi valul ce ne măsoară apusul

Nu ne şopteşte cât de frumos

Este adâncul albastru din care

Se ridică uneori epava primei corăbii cu care

Navigam spre orientul ascet al iubirii,

Aşteptăm risipiţi ca nişte flamuri ce tremură simţind

Aripa îngerului nocturn

Deschizând poarta Raiului de Lună,

Noi nu urcăm, nu coborâm, aşteptăm,

Suntem moaii ce cred în izbăvirea de dincolo de orizont,

Suntem moaii împietriţi la cunoaşterea răului ce surpă

Temelii de stele şi usucă ramul

Pe care flori inocente se deschid când încă

În jur câmpiile ard să nu se cunoască

Urmele istoriei atât de avide de sânge,

Cine plânge în aşteptare?

Cine ştie cât doare

Necesară izbăvire din cunoaştere?...

Doar aşteptăm,

Atât ne rămâne între azi şi-acel mâine

Spre care ochii caută cu teamă speranţei

Între a fi şi a fost...

 

 

[Chris]

apasator, frumos...

[Valeria Merca]

Excelent poem! Am rezonat.
Cu plăcerea lecturii.