neîmpărtășit

[Ariana Zburlea]

pipăi cu urechea vertebrele cerului,
s-aud notele melodiei
pe care te iubeam singură,
așa de mult, că pescarii se speriau
mările aveau doar flux
și toată lumea mânca pește.

vioara pictată cu pene de corbi,
clinchetul de clopot,
la fiecare pas, la fiecare treaptă
amețitor pretutindeni
până în vârful cetății otranto,
unde rochiile cenușii își gem viața la ferestre,
atât a rămas din tine
în mine.

în pădurea care înghițea satul,
munții strigau ca niște lupi, la lună,
lumina pătrunzând în tuneluri,
ca mâna lui mihail mângâind partizanii pe cap.

mările ștergeau granițe, apusuri
când stăteam cu spatele la tine
și lacrimile curgeau ușor unele-n altele
ca niște cătușe mult prea mari.

clipește copilul singurătății cu voci severe.
ești primul bărbat care mi l-a oferit
și lângă el mă trage de mână, toată iarna,
pe covor, în cameră,
cum stăteam lângă tine și nicio stea
nu se-aprindea.

mă obligă s-ascult uneori melodia
ce a făcut cocon nopții
în care am știut

că nu mă vei iubi
niciodată.

[gabriel cristea]

Aveți un mare potențial liric. De aceea, consider că pentru a duce acest poem la o formă strălucitoare, e nevoie de folosirea punctuație sau, dacă nu, o altă aranjare în pagină a versurilor. E un poem foarte bun! 

[petrut dan]

Eu l-aș rescrie, dar nu acum că-ți va ieși la fel, am citit cu interes, drag!