La o plecare

[Monica Pester]

Mă întreabă mama, mă întreabă morții,

Ce este tristețea și de ce mă doare.

Le răspund în șoaptă, stând în pragul porții,

Nu mai plânge, mamă, peste tot e soare.

Aeru-i fierbinte, parc-ar vrea să plouă 

Lacrimile tale  fi-vor rugăciune,

Să ne reunească, iarăși, pe-amândouă

Și să se-mplinească, încă o minune.

Mama-și culcă umbra sub castanul bolții,

Liniștită pare, din adânc oftează,

S-a lăsat cuminte în răcoarea morții,

Care-ntr-o tăcere,  peste tot se-așează.

Peste ani  voi merge să îmi caut locul,

În pământul iernii  florile-or să sece,

Și-n pervazul vieții voi lăsa tot jocul

Iar în nemișcare, veacuri se vor trece.

Strania tăcere se va sparge-n cioburi,

Aruncând în jerbe luciul nevieții,

Să se poată strânge-n miile de romburi

Umbre disipate-n văile tristeții.

[Vasilisia Lazăr]

Tristețe pură în nuanțe gri-amar, dar și împăcare în care lacrima și dorul sunt prezente ca niște profunde răni. O poezie frumoasă, îmi place, dar care doare.

Mici aritmii, aș vrea să le simți și tu, Monica.

Nu mai plânge, mamă, afară e soare.

Din ceruri trimite-mi blândă rugăciune

Și când eu pleca-voi să îmi reiau locul

Umbrele rămase în valea tristeții.

[Monica Pester]

Mulțumesc Ada. Îmi pare bine că esti iar aici. Da, e trist ce am scris.  Ultimele evenimente dramatice încă nu mă lasă să-mi continui viața pe aceeași vibrație.

Încă mă fulguiesc cei plecați... 

Eu însă, rămân!

Mulțumesc încă o dată! 

[Ada Nemescu]

Atât de trist ai scris .Mi-am oprit suflarea,

Nu mai gândi la moarte! Lumină fie-ți calea!

Iubește-te pe tine, în tine-i umbra mamei...

Și Învierea vine!

Tulburătoare confesiune...

aDa