se coc propoziții se îndepărtează prepoziții

și pielea de pe suflet se jupoaie ușor

vorba a devenit bisturiu

fără anestezii se fac intervenții laser

criteriile se introduc intravenos

pentru vindecare rapidă vindem

emoții la primul colț de stradă

odată cu ziarul de dimineață

furtul a devenit sport național

copiem trăiri dezamăgiri regrete

ne însușim până și handicapuri

pentru clipa de fericire…

îndrăznisem să ies din chilia

care îmi căra neputința

fără să știu cât pot răni mărăcinii

înscriși la viața mea-

cale înghesuită de corbi nerăbdători

să-mi guste căderea

mă întărește convingerea orbului

de-a simți iubirea

dincolo de piatra aruncată

îmi privesc bandajele

și nu mă mai tem

cei care încă mai aveți mame, bucurați-vă!

strecurați soarele, duceți-le o rază,

o floare, căci nu știți când vine ceasul fără tihnă

și nu veți mai putea

decât

să aprindeți unei cruci o lumânare.

rezemați de-un gard

veți striga în văzduh rugăciuni

fără să fie auzite  nici măcar de-un copac.

deci, vă spun, cât încă mai aveți timp

și nici un clopot nu sună liturghia în valea plângerii…

oare cât o fi trecut de la miezul de lună

a nopții în care viața m-a așteptat

cu bocancii pregătiți de drum

și un toiag

câte ierni am să mai tocesc

la uși închise

pe ce cărări să apuc să nu mă troienească dorul

de tot ce n-am iubit

oare cum să-mi iert umbra…

atâta ger adunat în călcâie

atâta viscol în oasele mele

în iarna asta nu-i loc pentru lacrimi

înzăpezită lumina

stă cu tristețea în mâini

mușc din ea ca dintr-un măr copt în vatra bunicii

mestec încet să nu-mi rămână în gât

niciun vierme uitat în memoria seminței

prin suflet trece un drum bătătorit de coase

înghit ca și cum aș înghiți prima împărtășanie

„ ce bine e acasă” îmi spun și aprind steaua de Crăciun