nu aduc nicio obiecție niarne*

acestui noroi care-mi pǎteazǎ neprihǎnirea

ȋl rabd

împovărându-mă cu căinţă

umblând cu privirile prin templul zeului

cǎutându-i iertarea

sǎ-mi pot iubi aproapele  ca pe mine ȋnsǎmi

nicicând o iertare nu a…

cum aleargǎ prin neant

prelungindu-și tǎrâmul în veșnicie

dincolo de vederea noastrǎ

se deschid  porțile-i cardinale

pǎzite cu strǎșnicie de chei protectoare

ochii le penetreazǎ umblând prin nesfârșirea ei

înfruptându-se din tainicile sclipiri

ce atârnǎ la gâtul stelelor

 …

într-o zi niarne*am plecat

sǎ-mi caut viitorul

sǎ-l așez cu grijǎ într-o celulǎ  protejându-l de primejdii

în urma mea oamenii vorbeau cǎ viața nu iartǎ

și cu oricâtǎ indiferențǎ ne-am îmbrǎțișa regretele

în inimǎ vorbele lovesc

neelucidându-li-se rațiunea

am…

tac niarne*

așteptând ca vǎzul

sǎ-mi voaleze imaginea

ce-mi  pare obstacol  ȋn calea obiectivului

este curios

când ȋmi arunc privirile pe stratul acesta de indiferențǎ

zǎresc

ultimul marcaj hașurat ȋn galben

atenționând…

vezi tu niarne

de pe versanții aceștia se rostogolesc pietrele realitǎții

uneori cad la-ntâmplare

pe nimeni

sau pe lucrurile neimportante

alteori însǎ

cad peste mine

lovindu-mǎ în locul unde doare mai tare

nǎdǎjduiesc ca într-o zi…

dar înǎuntru-mi

viața mǎ atinge cu aceeași vigoare

cu aceeași înfǎțișare mi se aratǎ pe-aproape

adiinându-mǎ cu aeru-i nesǎtul de prospețime

nu mai sunt tânǎrǎ

sǎ-mi port veșmintele uitǎrii

peste corsetul care-mi strânge amintirile ȋn coșul pieptului

 …

nu mǎ mir de neștiințǎ niarne*

este ambiguǎ

ca și nimicul

acum îl ai acum nu-l ai

însǎ

când între noi apare știința

tragȃnd cu dinții de ȋnțelesul vreunei taine

rǎtǎcim orbi

bieți orioni ȋndreptȃndu-ne spre soare rǎsare

cǎutându-ne…

ai observant niarne*

cum ȋmi strȃngea epiderma

acel pumn de cuvinte

parcǎ-ar fi fost

dorințe amputate

de tǎișul prejudecǎților ascunse ȋn spatele unor emoții

ȋn inimǎ mi s-a prǎbușit adevǎrul

amplificȃndu-i bǎtǎile

trezindu-l și pe dumnezeu în depǎrtatu-i…

n-am ținut cont niarne*

de cuvintele ce acoperǎ stratul acesta  de frig

chiar și o vocalǎ în plus

poate stârni mai mult orgoliu

împrǎștiind aerul dintre noi

viscolindu-l în nǎmeți de tǎceri

degeaba umblǎm  prin întâmplǎri cu ochii deschiși

pe buze oricum revin aceleași cuvinte…

pare a fi o paginǎ albǎ niarne*

o  pot umple cu toate cuvintele pe care le aud în mine

gândurile-mi aleargǎ prin vene

cum alearga odatǎ adevǎrul prin gând

dacǎ mai pipǎi vreo iluzie

cu siguranțǎ e învelitǎ în fosfor

luminându-mi întunericul

ca un psalm închinat…

vom naviga împreunǎ

pe mare niarne*

spǎlându-ne rǎnile cu o singurǎ palmǎ

vom bea zilnic din aceeași apǎ sǎratǎ

iar ploile ne vor spǎla transpirația

din aceleași sentimente vom mușca

hrǎnindu-ne

cu iluzii metodic agǎțate

de pervazul dimineților

de…

bucură-te

mi-ai spus

dumnezeu a nins azi noapte cu liniște

peste  neliniștea noastrǎ

poate  a voit

sǎ aștearnă sub omǎt uitǎrile

care atârnǎ la fel de greu ca și adevărul

pe scoarța pǎmântului

ce deținem prin gânduri…

nu niarne*

nici pasul meu nu este unul obișnuit

ci unul mult mai apǎsat

pe aceastǎ materie neînțeleasǎ

în marea-i transformare

pasul meu

îi atinge suferința

scufundatǎ de mii de ani în pǎmânt

talpa mea

e ca o cruce

înfiptǎ…

cam repede niarne* s-au dus anii aceștia

mǎsurând întinderile timpului

cu toate privirile din mine

pe unde-am trecut

aparențele luau forma iluziilor

parcă legǎtura dintre interiorul și exteriorul meu

ar fi fost spectralǎ

iar lumea dimprejur

legenda care-mi transforma…

de ce crezi cǎ se adunǎ tot amarul ǎsta de viațǎ

într-un pahar

vrem nu vrem

îi sorbim înfrângerile pânǎ la ultima picǎturǎ

când ne trezim din beția lor

suntem atât de mahmuri

cǎ încurcǎm și mai mult drumurile

ne amǎgim cu pofte de o clipǎ

avântându-ne cu elanul…

niarne*

nu pot vorbi lucrurilor care-mi stau împrejur

ca niște monumente

ale cǎror imagini mi se dizolvǎ-n iriși

lǎsându-mi impresia cǎ pǎșesc printre strǎini

doar cu pereții vorbesc

cu convingerea cǎ mǎ ascultǎ

cu aceeași lǎcomie cu care-mi inhalez…

am uitat niarne*

cǎ linia vieții ni se întinde în palmǎ

ca o cale lactee

zburǎm pe ea spre paradis

lovind cu aripile în vânturi stârnite de îngeri

alegem doar praful adierilor

inspirâdu-l ca pe un cântec strunit de corzile furtunilor

ne îngemǎnǎm…

dacă mă mai cauţi la vechea adresă niarne*

nu  mă vei găsi

acum locuiesc aproape de frumuseţile vegheate de dumnezeire

unde mi-am luat și tinerețea cu mine

nu o pot face să înţeleagă

prigoana ce mi-a dat nǎvalǎ prin viaţă

ţine minte

mi-a spus

prin toate…

astăzi te-ai desfrunzit de stările tale

ţi-ai aruncat teama în zborul păsărilor

oprind şi pentru tine o aripǎ

să poţi pluti uşor peste viaţa-ți subţire

gândurile nu ți se mai zbat pe tâmple

ci se rotesc credincioase deasupra adevǎrului

ți-am  simțit zâmbetul puțin…