Înfrunt primăvara c-o poezie

înfrunt primăvara c-o poveste

 binecuvântează forile aceste

 o grădină cerul deasupra este

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

Etica-i dușmanul meu

de dimineața și până la primul vis

apoi totul reintră în normal

alteritatea însă îmi dă peste cap toate socotelile

și-atunci revăd coșmarul

o cizmă SS îmi apasă ceafa în noroi

înghit cuvintele negre ca pământul amestecat cu apă…

cinci cocoși

au violat

o găină

până

la moarte

celelalte

găini

n-au

cârâit

nimic…

Cuvintele ca niște lagăre de concentrare

mă înspăimântă

atâta lume flămândă și goală de orice conținut uman

doar niște forme zgomotoase

dincolo de conștiință

suntem tot în rahat

haznaua zilei

pute…

Politețea ca artă

politețea de-a fi

o lume moartă

doar pentr-o zi

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

Unde-i îngerul de pază

România mea pierdută

nimeni nu te luminează

tu de-a pururi în derută

România mea pierdută

de stânga și de dreapta

parcă nu mai ești pe rută

ce prăpăstii îți țin…

Ajută-mi Doamne inima

să mai rămână-n piept

la maximum dă minima

și orice drum fă-l drept

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

viața și moartea

probe de poezie

restul tăcere

Costel Zăgan

Eminescu nu-i canon

Eminescu-i libertate

muzica ne dă un ton

însă noi le vrem pe toate

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

Ești ca Don Quijote

treaz numai în artă

cin-să strângă cote

Rosi Doamne-iartă

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

Eu barbarul din oglindă

eu ca Hanibal la poartă

aștept Roma să mă-nchidă

într-o operă de artă

Costel Zăgan, AXIOMELE LUI DON QUIJOTE 

Mi-acoperă iarăși cerul adânc

Doamne ia-mi seninul din ape

de-o mie de ani iubire(a) plâng

cine mi-o ascunde sub pleoape

Doamne ia-mi seninul din ape

toți îngerii să-mi curgă la vale

departele mereu să fie aproape…

Ne naștem fără să vrem.

Din (ne)voia dragostei de-a fi.

Verbe ale lui Dumnezeu.

Închise pe viață în pușcăria unor substantive.

Comune.

Ori proprii.

Destinul face diferența.

Și faptele.…

Un poem ca o lovitură de tun

toată lumea-l aude

însă nimeni nu-l vede

numai poetul se trezește

scriindu-l

crezi că se poate

dragă Kitty

nu știu

eu doar…

Dimineața mă spăl pe suflet

de

politica întunericului

ochii cuvintelor clipesc

luând în primire

năvala luminii

mă șterg cu prosopul zorilor

după care-l arunc

dincolo de orizont…

Și libertatea-i ca eclipsa solară

te-aruncă-n întuneric la-nceput

și când începe sufletul să doară

se mișcă muntele dac-ai crezut

Costel Zăgan, Ia catrenul, stimabile!

Vreau să-mi ating sufletul

și

singurătatea nu mă ajută deloc

e noapte

și

cum se spune prin anumite ceruri

luna seamănă din ce în ce mai mult c-un club

UN CLUB AL SOMNAMBULILOR

intrarea-i…

Dragă Kitty poezia este dreptul meu la replică

când soarta mă ia peste picior

iar anonimatul e gata să mă-nhațe

citesc și scriu deci exist

cu fundul și fruntea în aceeași barcă

literatura română și universală

în bibliotecă nu sunt niciodată singur

oricât m-ar izola ceilați 

și

da

Maiorescu-i incomod și azi

însă

unde-ajunge nu-i hotar

Costel Zăgan, NEPOTUL LUI KAFKA, EDITURA ECREATOR, 2024 

Poezia-i puterea mea dragă Kitty

te rog să nu râzi de mine

ironia-i bună când n-ai nimic de ascuns

în rest e apă de ploaie

pentru grădina mea

însetată de adevăr

e clar că uneori tăcerea m-a ajutat să mă regăsesc

pe-atunci…