Viața ca risc

[Costel Zăgan]

Lumea parcă mă pândește

lumea parcă o pândesc

cuvântul o strânge-n clește

dar sunt liber preafiresc

Lumea parcă o pândesc

lumea parcă mă răsfață

mă ignor prea omenesc

să mă schimb și eu la față

Lumea parcă mă răsfață

cuvântul o strânge-n clește

 fir-ar mama ei de viață

lumea parcă mă iubește

Totuși pe al inimii obelisc

lumea-i ultimul meu risc

Costel Zăgan, CEZ(E)ISME II

[Costel Zăgan]

Sărut-mâna! Ca de obicei, aplicată, convingătoare și feminină!

[Vasilisia Lazăr]

Poemul tău, Costel, prezintă relația tensionată a eului liric cu lumea — alternanța dintre teamă și atracție, dintre constrângere şi afecţiune. Viața este privită ca un teritoriu ambivalent, plin de pericole, dar și de vindecare; în final, rămâne un risc asumat. Textul e construit prin repetări progresive (anadiploză și paralelism), care creează un fel de spirală a gândului: propozițiile se întorc asupra lor, nuanțând stările. Ritmul ternar, repetitiv, dă impresia unui monolog interior — oscilație între observare și reacție. Tonul este confesional, neliniştit, uneori ironic sau amar. Eul trăiește sub ambivalenţa lumii, simte presiunea cuvântului și a judecăţii, dar, în pofida aceasta, viața rămâne un risc pe care îl asumă — poate din demnitate, poate din nevoie. Obeliscul inimii păstrează verticalitatea demnității în fața tuturor frământărilor.

și fir-ar mama ei de viață - aș renunța la „și” pentru un ritm mai bun.

Frumos!

[Costel Zăgan]

Vă mulțumesc!

[bolache alexandru]

Despre lume, despre viață...

[Chris]

Frumos!