crucea golgotei -

rana peregrinului 
întru credință

doar povara anilor
sprijinită de inimi

Elena Mirca & Eugen Pohontu

sunt zile în care parcă mă țin de coada vacii 

încă scărmănată de grebla mătușii 



ceasul mereu mă trezește ultima 

găluștele se coc încet 

casc gura la felia de coraslă chiar dacă e imaginară 

și adun fânul de pe umerii anilor 



îmi pun sorțul gospodinei 

oblojind ultima idee prinsă în poală 



mă plimb prin ochii tăi fâţâindu-mi formele 

umblând goală de colo până colo



ideea încântă –

realul…

printre degetele răsfirate 

viața își trage emoția spre ultimele rânduri, 

șirurile de idei transpiră tâmpla 

iar ochii rămân pe un singur vad. 

să nu vii! 

și-a tras scuzele pe după cupola bisericii, 

moartea o flutură ca pe-o băsmăluță 

între palmele luminate de lumânare 

nu veni! 

santinela bate cu armele la porțile inimii care refuză steagul învinșilor…

am învățat să urc scări în zidirea mea fictivă 

aici ușile nu scârțâie și maicile știu să zâmbească 

secundele nu se cern prin picurătoare 

fără păsări negre în cleștele cerului 

am învățat să-mi adorm tristețea pe chipul unui înger 

scuturând sprânceana chinurilor 

pe geamul aburit

acopăr emoțiile din coasta Fiului 

ca un cântec de leagăn sub roțile coșmarului 

să adormi tristețe sub cuiul iertării

eu nu…

nici nu mai știu de când chipul tău se îneca

într-un pahar

fumul împrăștia stâlpii de la cramă

(nu mai știu dacă valea popii

îmi

intră sub rotunjimea sânilor)

turmele de capre umblau în

beznă

iar livada tremura în meri

viața se alinia de noiembrie prin maci

sub umerii căzuți tu îmi bolboroseai rugăciuni

e adevărat haosul aprinsese focul

blestemul își punea stăpânirea peste legile…

noaptea mi-a prins visele între sprâncene 

cu acele fantezii trase sub carul minții nesătule 

călărind pe undele senzațiilor

înspumând lăuntrul



încordam mânile răstingnite la fereastra unde

gemetele se zbăteau să iasă

pierdusem hamurile imaginației 

când am prins orizontul de barbă 

răsăritul îmi ținea sânii în palme 

și eu mă îmbătam de tine 



cearșaful de bumbac tăvălit între două lumi 

cu…

la vama dintre cer și spital

Dumnezeu îmi respiră la spate.



nu am timp să bag minute în buzunare

inima își liniștește bătăile

iar suferința aprinde focul în golul femeii

care își uită numele între pereții cu chipuri albe

crucea devine tot mai grea

în fața clădirii osânda ridică scările cu o fărâmă mai sus

brazii își apleacă vârful către rădăcina întrebărilor

iar dragostea, ea, dragostea, a fost fumată de altul…