ca un zeu plictisit, din vârful olimpului
îmi vine câteodată să săr -
rebegit și nocturn ca bufnița timpului
durerea mea-i cam trasă de păr

în hruba mea din răscrucea vântului
îmi iau gândurile în răspăr
pe-o stâncă la marginea pământului
doi oameni împart un măr...

acesta - zic eu - adevăr...

e ora la care poeții-și degajă
cumplitele dureri-fantezii
când păianjenul morții face de strajă
la hotarul dintre noapte și zi

e ora la care fratele viul
adastă lângă mormânt
când se poate vedea în adânc și sicriul
cel bine păstrat în pământ

e ora la care obosite fecioarele
își leapădă pânza străina
un duh nevăzut le destinde picioarele
și-n vis le înseamnă cu vina...

     (Grig&Sever, după o idee de R. Kipling)

de se prelinge cerul pe-obrazul tău de ceară

și mâinile crispate pe tâmple ți-au rămas

de-ți bântuie trecutul în fiecare seară

și somnul... și nesomnul... și lacrima din glas

dacă ți-e ziua noapte și vezi spre răsărit

doar neguri furtunoase și ziduri care dor

iar steaua ta polară în nori s-a rătăcit

și simți sub tine golul celui din urmă zbor

de ți se frânge gândul și…

treptat în viața mea se înserează

doar lampa mea cu amintiri veghează

cu amintiri pierdute din alt veac

din palida-i lumină se desfac...

păduri și ape, zări îndepărtate,

iubiri trăite, ori numai visate...

vuiet de valuri, glasuri argintii

chipuri de flori și frunze arămii

peste al amintirilor șuvoi

lampa-mi plăsmuiește vise noi

dar prea-i târziu și nu are habar

că îmi croiește vise în zadar...

treptat în…

mi-am pus la geamuri obloane
iar la intrare uși mari de stejar

mi-am împrejmuit curtea
cu ziduri masive de piatră

apoi la drum mi-am ridicat
o poartă înaltă de fier forjat

iar la sfârșit mi-am cumpărat
și doi alsacieni fioroși foarte:

poftim de mai vină, moarte!

ne ivim din neantul înghețat și etern

bâjbâind în rece nămol

stropi mari de-ntuneric pe ochi ni se cern

și tot împrejurul e gol...

buimaci nu mai știm încotro s-o luăm

în față cărări se-ntretaie

nu știm pe care drum s-apucăm

căci urmele-s șterse de ploaie

croim cu puterile noastre un drum

și-ncercăm să facem lumină

dar orice scânteie se preface în scrum

și-așteptăm o zi mai senină

când iată pe cerul nostru…