amurgul acesta

este prea grăbit dragul meu

așternându-se sub tălpile noastre

ca singurătatea care desparte suflete

între cuspidele înserării

și clopotul ce răsună ca o bătaie de inimă

am păstrat un loc sacru

unde te voi păstra intact

ca pe-o eternitate…

mi-am zis

că pot schița un zâmbet

adâncită în liniște

ca atunci când ninge

și îți lipești privirea de blândețea zăpezii

aproape pierdusem noțiunea timpului

ascultând cum pulsa vremea

să umple paharele

sau cum le golea de tot ce era de neînțeles

de un crâmpei…

cândva

am mai văzut această zi

cu pajiștea-i

ȋntinsǎ ȋntre suflet și inimǎ

unde visele înfloreau

așa ca primăvara

când își desface pieptul

să-și îmbrace noul veșmânt

apoi amiaza și-a tras peste umeri

umbra planetei

spulberând în…

bineînțeles

că sufletu-mi datorează mai mult

decât cuprind brațele tale

uneori se întinde moale

peste zeci de ani

pierzându-mă-n uitare printre amiezi

strângându-mi apusuri sub pleoape

nici ochiul

nu-mi mai desface cărarea

spre inima…

nu mi-am putut explica

ce căutam pe caldarâmul înserării

proaspăt vopsit

                                                                 scrijelindu-ți numele pe o pojghiță de purpură

ai fi zis

că-n acea atmosferă opacă

rămăsese sufletul

evaluând tăcerile

din cea mai stridentă…

e mult

de când palmele tale mi-au deschis uṣa

sӑ-ți intru în inimă

iar ochii mi-au arӑtat orizontul încӑ neexplorat

sau când  mi-au atins linia vieții

rostogolindu-ne peste vise

petale înrourate cu arome de mirt

ṣi nu-mӑ-uita

știai

când m-au prins în zbor…

(variantă) 

șiroind pe fereastră

pe pereți și în iarbă

înalțată din abis…

să ţi se rupă inima

să calci pe ea strivind-o

să înoţi prin sângele ei

iar într-un târziu

să te trezeşti lovit de propriile-i bătăi

sau când ochii ţi s-au deschis

să nu-ți încapă în ei lumina și orizontul

dar în găvanul lor

să se reverse cascadele întâmplărilor…

tot albul din lume

niarne*

nu se compară cu puritatea

ce-mi naşte această linişte măreaţă

nicicând mintea nu mi-a gândit sumar

dar acum

prin orice por al ei

mă simt invadată de nevinovăţie

exfoliindu-mă într-o infinitate de înţelesuri

 …

cǎ-n somn murim

lăsând celorlalți  amintirile

așezându-le umbre peste mormintele sfinților

umplându-ne sufletul  de miresmele lor cosmice

umblăm prin trecutul lor

cernându-le înțelepciunea

când ne trezim

ne arde înțepătura spinilor

crescuți pe huma oaselor noastre…

îmi arde gura niarne*

însetată

ca și cum

n-a sorbit deloc

din sărutul acestei vieți

mușcând din măr

am descoperit gustul cunoașterii

și aroma altui aer

salin

prin care

sufletul urcă și coboară…

nu știu niarne*

dacă termenul spirit de comunitate

mai  suntem  îndreptǎțiți a-l folosi

lumea s-a înstrǎinat de lume

târându-se ca reptilele în propriul habitat

chiar dacǎ aparținem aceleiași încrengǎturi

sau deschidem aceeași ușǎ la bloc

rǎmânem la fel de necunoscuți…

privește niarne*

cum se frământă norii

stârnind vijelii

dincolo  de ei

cerul și-a lăsat porțile deschise

eliberându-și seninul din chinga lui gebeleizis

la fiecare aruncare de ochi

îl aflu lipit de fruntea și sufletul meu

așa cum inima

înfrânge…