n-am știut niciodată  să mă uit în oglindă

 unde ești când nu am cuvinte să strig

 ninge iar sub ape…

pentru că am venit să ne prăbușim

pentru că mă dau pradă vidului din tine

soarbe-mă



doar un om puternic mă poate cuprinde



eu iubesc cu brațele tuturor femeilor care te bântuie

o să-ți ating pântecul care fierbe bătăliile încă nepurtate

și dacă ar fi să aleg unde să te însemn

m-aș aduna într-un punct din ochii tăi

ca să mă reverși peste lume



știi că o să te am chiar în povestea de azi



am să te port prin mii de ani…

când pornesc să intru la tine

oamenii se îmbracă în haine flămânde



în lumina candelei rămân doar eu

cea dintâi și cea din urmă cină

unde flautul cântă



la mine pașii sunt albi



îmi e dat să fiu stăpâna trambulinelor

să sar peste pâcle

și peste iazuri unde nu încape creionul cerului



când pornesc pe firul din noi

fac noduri sub lupă

și îți crestez căptușeala cămășii

în câte anotimpuri vreau



nu mă îndoiesc…

dacă nu te strânge brâul meu

întinde-te și prinde-mi toate stelele

așează-le pe formele mele

ca să mă împodobesc

cu ochii cei mulți ai lui Dumnezeu



pentru tine alerg prin venele mele

descalț şi celălalt pantof

rămas captiv

tu rămâi amputat de somn când ți-e dor



lasă-mă să te cresc în brațe

să te simt în fiecare por

atât de adânc

încât să uit toate cuvintele



fii poezia mea



habar nu ai că…

şi azi te arunc din gândurile mele



mă prefac că eşti un moft de care mă pot lepăda

un rest de hrană de care sunt sătulă



îmi zic

nu am nevoie de visul acesta

şi-mi scutur degetele

de parcă te arunc odată cu celulele moarte



uite

se poate trăi fără lună



când am să intru pe uşa aceea

e aproape primăvară

mă crezi



acolo nu există lacrimi



ştii

rochia mea e albă

şi e de mătase

păcat ai rămas…

am observat că aud viscolul

când te întorci în așternuturi

în inima mea se adună treptat constelațiile

cât încă mai sar într-un picior



aud viscolul

asculți



ar trebui să fim fericiți nu-i așa

suntem pe cale să alunecăm în altă dimensiune

acolo avalanșele sunt roșii

nimeni nu știe începutul

nici sfârșitul



așa e mereu saltul nostru

plin de pături



dacă m-aș reîntâlni cu mărul acela copt

aș…

știi

iubirea are un straniu efect asupra mea

lasă-mă să trăiesc

cu părul desfăcut peste lume

să aud orchestrele cum îmi devastează ferestrele



coboară-mă și fă-mă țăndări

numai în nopțile cu lună plină



  în rest străzile mele sunt înflorite de pomi singuratici



urcă-mă să cânt tra-la-la

încă odată

și încă odată

în ritmturile tale amestecate cu ozon



hei

 nu mă striga nevindecato



am…

dacă ai timp să te îndrăgostești

și ai să mă auzi cum zdrobesc șuvițele

pe care saltă fecunde buzele secundei

dacă îmi aprinzi eșafodul cu dragostea ta

ascunde-te



îți voi atinge epicentrul

și ai să înduri toate reflecțiile mele

ca un scurt circuit

care te ucide într-o cumplită beție



dacă ai să storci vâltorile mele

am să-ți jupoi cearcănele

spunându-ți că poți călca în plumb topit

pentru că sărutul meu

e cea mai tare…