Aici noaptea vine mai greu

apa se agață cu palmele de lumină și nu mai vrea să-i dea drumul,

caracterele noastre încă intacte sunt prinse împreună în oglinda de spațiu și timp într-un mit al destinului și al morții

precum marginea unei stânci,

acea piatră magică fără suflet, fără trecut, fără culoare și fără nume...

în cuibul răvășit, un șarpe tremură ușor,

un violonist cântă la capătul podului,

inventând câte un viitor alternativ cu litere…

Trasez o linie prelungită absurd în imensitatea zăpezii, înnod sensuri măiestre pe un ram fără muguri în tăcerea apusului,

ascult muzica înfundată a pașilor mei pe drumul fără întoarcere către mine însămi, cu moleciunea jucătorului hipnotizat de tabla de șah,

mă tulbură presimțirea misterioasă a beznei necuprinse într-un miez de noiembrie

aducându-mi pe buzele reci, sare și rugăciuni,

când cenușa ceasurilor de veghe se amestecă în tenebre tulburătoare

într-un…

Caut zadarnic anii când alergam pe câmp desculță,

când macii se coceau sub puzderia de stele

și adunam visuri în poala rochiei înflorate,

violoncelul tăcea, noi cei mistuiți de foc

trăgeam cerul deasupra noastră și ne făceam loc prin timp,

fiecare pe urmele umbrelor care ne bântuiau

părul meu avea culoarea soarelui în amurg,

o notă scurtă aruncată de o pasăre în zbor,

pălind încet în oglinda râului...

Totul încăpea într-o singură…