ULTIMUL POEM...

Lidia Burduja

"De fiecare dată , ultimul poem mi se pare încununarea sublimului atins de paroxism.
De fiecare dată , îmi vine să strig : locul 1, locul 1, e cel mai bun poem pe care l-ai scris până acum , mereu ultimul e cel mai bun , mereu toate câte sunt ale tale - clasice sau albe - versurile , sunt cele mai bune în cruda , neîndurătoarea vină de-a fi ucis şi a ucide . Căci ne ucizi de fiecare dată , cu ultimul poem , cu viaţa toată în care mori de drag de roşul ce-ţi curge din capilarele fiecărui cuvânt dăruit nouă spre a decide dacă ne lăsăm ucişi sau pe tine lăsându-te ucisă - la rându-ţi - cu mândrie.
Ei , da, e o mândrie studiată în poezia sufletului tău , pe care-l vedem cu toţii prin voal de veşnică mireasă dar tocmai mândria , ea nu ne lasă să ţi-l atingem .E-un perete de cleştar între tine -poeta- şi noi , cititorii pe care-i ridici spre-a te întregi pe tine , nefiindu-ţi îndeajuns, totuşi , niciodată.
Eşti plină de antiteze, fiecare poem cară în el cel puţin una!
De licenţe poetice , metafore , ce să spun...ai izvoare nesecate , gheizere chiar în unele.Nu-mi vezi niciodată lacrimile, nu-mi auzi ţipătul nicicând , de aceea , poate ,eşti din ce în ce mai crudă în cântecele sufletului cu care te-arunci în noi ca un năvod , cu care ne prinzi - noi lăsându-ne prinşi, rugându-te chiar : mai prinde-ne iar şi iară/cu suflet de seară/iubirea să moară/poemul să doară...
Cu "Strigăt de şoapte" , Lorelei , a rămas în ape uitate : i-ai întrecut cruzimea absolutizând iubirea,chemându-ne a-ţi fi părtaşi la această absolutizare pe care finalul o apune în toate - de la suflet până la trup ca tu să poţi pleca spre alte ţărmuri sau în apele altui poem pe care de asemeni îl vei face cel mai bun, în care de asemeni vom găsi absolutul din noi pe care-l vom plânge apoi .
C-aşa e finalul ...Să mor, să mori de prea multă iubire , să fim ucişi de noi , la asta ne-ndemni în poeme : să-ţi devenim strigoi ! "


.............................................................................................

Maria Diana POPESCU: LELIA MOSSORA - Peniţa înmuiată în relief şi siguranţă

Lelia Mossora îşi continuă lucrul la cuvinte într-un mod pe cît de neaşteptat pe atît de natural şi de frumos întemeiat. Colina recentelor construcţii lirice, împodobită cu temple şi sculpturi, rămîne în picioare ca însuşi sufletul poetei îndantelat de singurătate şi de ruine, implorînd prin neputinciosul strigăt al lui Goethe: “O, mai opreşte-ţi pasul, secundă care treci" însetată de cunoaştere şi de iubire pură, însetată de acel fior care umple Fiinţa, pînă la ceea ce s-ar numi “persecuţia adoraţiei”: „Îţi muşc din carne flori de sânge/
şi gura mea e cânt de lavă”. Frumoasă strategie pentru poetă! Începe cu o declaraţie de dragoste, păşeşte pe vîrfuri, se repéde în carnea iubirii, îşi aruncă la fel ca pe un catalog pe catedră proclamaţia, apoi se micşoreză pînă la starea de ecou, aşteptîndu-ne să-i ascultăm acordurile lirice.

E un spectacol rar truda zilnică a poetei de a transforma în podoabe fragile, în horbote fin lucrate materialul preţios al sensibilităţii sale: „de îngeri noaptea poposind/ pe mal de suflet înflorind/ cerşind mereu doar un minut / cel mult durut..şi nenăscut.../… Din coji de suflet/ mi-am făcut hamac / şi tac ...şi tac / că să mă-mbrac/ în haine de iubiri şi tort / să nu mai port../ osânda visului întors/ pe dos de vise adormind/ şi irosind/ iar timpul tors / în caier vechi de vorbe iar / cu scânteierile-i de jar...”

Amestec de graţie, gingăşie, nelinişte, de ingenios, de cotidian, sunetul profund al violoncelului este întretăiat de ţipătul unui “albatros ucis”, pe care stîngaci, timpul poetei îl ţinteşte în aripi (“Mi-am ars aripile în van/ la focul care mă chema;/ era o iarnă cât un an/ şi-un început ce secera”), dar şi de strigătul dezolat al unei inimi pasionale, cînd corabii pleacă sau sosesc, spre a-i popula sau goli existenţa de anotimpuri: „cu flori de tei... Ningea pe noi/
prea albul timpului apus;/ se despleteau amurguri noi/ spre-un început ce s-a fost dus”.

Puterea de expresie , nu este totuşi, numai ochiul poetei, atent la cer şi la zbor, ea îşi înmoaie peniţa în intimismul discret, în relief şi siguranţă, în contur de lumină. Fiecare gest al poetei este însufleţit de aripi ce-l înalţă, urmărind traiectoria fină a unei muzicalităţi izvorite din sfere egale. Nimic dat spre risipă, „templul adorării” cu porfire, colonade, agate şi causerii poetice este decorul fascinant, zguduit de un fior musical, de cel al destrămării universale. Libere de ele însele, poemele sînt înveşmîntate de acea suavitate expresivă, de acel frumos amestec de feminitate şi de dorinţă, ce fuzionează într-o armonie desăvîrşită.

Dincolo de seninătatea frumuseţii lor, poemele au „o blîndeţe, un aer duios, ce vin mai degrabă din superioritatea indulgentă, decît din slăbiciunea sufletească. Construcţiile lirice ale poetei Leliei Mossora sînt manifestări ale frumosului, iar frumosul, ştim bine, este reprezentarea unui continuum Divin.

Maria Diana Popescu, Agero
www.agero-stuttgart.de

-------------------------------------------------------------------------------

LELIA MOSSORA, POETA DEMNELOR IUBIRI
Aromele acestui veac
Maria-Diana Popescu

Nu măruntă mi-a fost încîntarea cînd au sosit pe adresa mea, de la profesoara Lelia MOSSORA, trei cărţi impecabile, în format electronic: „PRIDVOR DE DRAGOSTE”, ALERGĂTORUL DE CURSĂ LUNGĂ” şi „VRĂJITORUL CUVINTELOR”. M-am oprit asupra ultimei, cu promisiunea (re)întoarcerii, pe rînd, la primele două. Poetă a timpului prezent, ştim noi?, poate a timpului de va veni, Lelia Mosora îşi alătură glasul corului poetic ce se cîntă pe toate vocile lumii. În timp ce azi, scriitori, o mie, fac eforturi pentru înnobilarea licenţiozităţii, Lelia Mossora scrie cu transparenţa apei de munte, limpede, dar nu grăbită, valuri uşoare răzbat din vers să îmbrăţişeze amoros aromele acestui veac, prin înmulţirea sugestiilor romantice, prin presărarea cu detalii evocatoare: „Ne prelingem încet prin/ vorbe de noapte/ tremură timpul de dor/ În fiece gest începe un/ gând./ Ne temem de-amurg, ne/ temem de zori./ Se-amestecă-n trupuri/ aromele când/ amurgul în noi descântă fiori…/ mâinile noastre mereu sunt doar una şi/ ochii…pecete şi / gura…chemări./ Parfum de abis şi trup de/ femeie…/ sunt basmul născut din/ pelin... / şi şoaptă-s ascunsă în/ gânduri de fee/ şi-s sete şi-s durere şi-s... / chin.”
Tonul lirismului, unul direct, se instaurează în ecuaţia emoţional-senzuală („Mai ninge-mă cu gura./ Când/ umărul se pleacă/ găseşte-mă-n seminţe/ şi fii porunca mea!/ Mai lasă înc-odată ca sufletul/ să-ţi treacă iubirii vechi hotarul!/ Mai ninge-mă c-o stea!”), în construcţii retorice de un realism edulcorat, în proiecţiunea simbolică a amănuntului, în observaţie şi discernămînt. Alteori se reduce la descifrarea căutării de sine, a configuraţiei sale sufleteşti.
Poezia Leliei este una a nostalgiei, a duioşiei, a dragostei neîmplinite, iar unei sensibilităţi atît de mari îi corespund mijloace artistice şi materiale verbale identice: „Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,/ cel care frământă silabele cu sângele lui./ Eu sunt vrăjitorul luminii,/ cel care închide întunericul/ în sâmburi de cireşe amare,/ cel care adună ploile/ în matca râurilor,/ cel care seacă izvoarele lacrimilor/ cu sărutări de soare./ Eu sunt vrăjitorul/ care face cuvintele să cânte/ sub frunţi înnegurate.../ Te aştept pe tine,/ menestrel de sub vechiul turn,…/ Sunt aici ducând cu mine/ răni de dor,/ ţinând în mâna fluturii albaştri ai nopţii/ în care ne atingem/ doar sufletele.” Iată un poem respirînd siguranţa, rafinamentul unei bucăţi de virtuozitate, de ars poetica, Lelia Mossora nu poate să trăiască fără vraja cuvintelor.
Alte poeme se revarsă cu fîşîitul vremii trecute, cu moleşeală îndrăgostită, versul suflă uşor în jarul unor amintiri sau în luminiţa unor nostalgii („Culege-mă cu gura şi să lăsăm/ visării/ culorile de toamnă, cununile de jar.../ În catedrala noastră intrat-am/ neştiuţi/ şi-n candela uitării ne ardem/ începutul... / Şi ochii ni-s vitralii...şi/ degetele...nunţi/ ce despletesc în carne întreg/ necunoscutul.”), făcînd loc spontaneităţii lirice şi uneori misterului ca puncte de plecare ale unei solidarităţi cu sensibilitatea cititorului. Astfel de poeme cadrează cu realităţile noastre sufleteşti, sensibilitatea poetei pătrunsă de un sentiment elegiac („Cocorii te duc în alt an/ şi vântul doineşte a jale./ Te caut prin vise în van./ Mirarea se-aşterne în ochi,/ genunchii strivesc iar căldura/ şi-n palme feresc de deochi/ întoarsă-ţi în mine făptura.”), sporindu-ne emotivitatea prin instrumentul versului atît de pur, dar firesc meşteşugit. Puritatea este împinsă pînă la perfecţie cu netăgăduit echilibru, tratată după legile inteligenţei. Tema dragostei, a vieţii şi a morţii sînt metodic, armonios şi cu măsură dezvoltate. Pentru cititorul de ocazie, dar şi pentru cel cu vocaţia lecturii poetice, poemele din „Vrăjitorul cuvintelor” au o modernitate accesibilă la primul strat al percepţiei, pentru că nu pretind cercetarea unor arhitecturi complicate: codul poetic, transparenţa stilistică, limbajul lor se dovedesc a avea armonie: „Şi-mi e să mai ning.../ Mi-e albastru de-abis/ …Îmi este ninsoare şi-mi este descânt./ …Îmi este plecare şi-mi este/ şi vânt…/ Şi alb...şi nesomn,/ şi mi-e lună./ Mi-este departe de tine/ şi frig./ Mi-e amurg şi pustiu./ Mi-e curcubeu şi-mi e/ să mai ning./ Mi-e, unde eşti,/ să mai ştiu./ Sete îmi este şi iar îmi e dor,/ mi-e rană de cântec în gând./ Îmi este şi spaimă.../ îmi este şi... nor”. Dialogul cu „Vrăjitorul cuvintelor” poate însemna consens cu viziunea unei poete extrem de sensibile, despre lumea îngrădită de mecanisme şi obstinaţii. Măsura poetei pe care i-o propun poemele este hipersensibilitatea pătrunsă de tonicitatea şi de frumuseţea gesturilor de dragoste. Lelia Mossora, poetă a iubirii, adeptă a sensibleriei şi a formulei „coeur sensible e la bienséance”, are cultură literară, capacitate artistică şi convingerea misiunii de poet.

Maria-Diana Popescu




-------------------------------------------------------------------




Lélia Mossora arrived in this world one night in June 26, 1951, in a Moldavian hamlet close to Cotnari. One could say she arrived quickly in this world, to breath, to cry, to be delighted, to live and, undoubtedly, to write what she writes nowadays, poems which come from deep within the heart.

Following primary school and college, she attended the Faculty of Arts at the Alexandru Ioan Cuza University in Iaşi, completing a major in Romanian and French studies. She worked as a teacher in several schools until 1990, when, according to her own statements, had the „privilege” to teach at an orphanage school in Iaşi County. There, she had the chance to discover the soul of these children like nobody else: „I left a part of myself there, and those years profoundly marked me because the children there knew how to give all they had much better than those in ordinary schools. It is there that I cried for the first time at a Christmas celebration, and it is there that I felt that warm touch of a child in eternal search for its mother”.

Nowadays, she teaches at another school, not far from that „beautiful old school” where she worked for nine years but which doesn’t exist anymore. She divides her time between her pupils, domestic activities, writing and the wonder of the Internet, a virtual space where I met her and where I admired her literary creations!

In one of her e-mails, talking about poetry, she wrote: „I didn’t achieve much in life, but I pride myself in my two wonderful children, in the respect that my former pupils give me when I meet them in the street, and in the numerous poems I have produced”.

Do you think it is little thing? Not me!
To Lélia Mossora, a gifted poet!

George ROCA
Sydney, Australia

=================================



Cred ca mă reprezintă poezia:

Vrăjitorul cuvintelor


Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,
cel care framânta silabele cu sângele lui.

Eu sunt vrăjitorul luminii,
cel care închide întunericul
în sâmburi de cireşe amare,
cel care adună ploile
în matca râurilor,
cel care seaca izvoarele lacrimilor
cu sărutări de soare.

Eu sunt vrăjitorul
care face cuvintele sa cânte
sub frunţi înnegurate...

Te aştept pe tine ,
un menestrel de sub vechiul turn,
o umbră care se furişeaza pe lănga ziduri
căutând un om...

Sunt aici ducând cu mine
răni de dor,
ţinănd în mână
fluturii albaştri ai nopţii
în care ne atingem
doar sufletele.


Unde mă cauţi ?
Sunt aici umblând cu tălpile goale
pe liniştea de mânăstire... aşternută între noi.

Sunt aici să înţeleg
de ce se ivesc zorii atât de târziu.

Sunt aici să te învăţ adevăruri
ascunse în seminţe de mac.

Le magicien des mots


Je suis le magicien des mots,
celui qui pétrit les syllabes avec son sang.

Je suis le magicien de la lumière,
celui qui ferme l’obscurité
dans des noyaux de cerises amères,
celui qui rassemble les pluies
dans l’eau des rivières,
celui qui sèche la source des larmes
avec des baisers ensoleillés.

Je suis le magicien
qui fait chanter les mots
sous des fronts assombris…

Je t’attends comme un ménestrel sous la vieille tour,
Toi, une ombre que se glisse le long des murs
en cherchant un homme…

Je suis là,
porteur de blessures d'amour,
en tenant dans ma main
les bleus papillons de la nuit
où nous touchons nos cœurs -
et nos cœurs seulement.

Où est-ce que tu me cherches ?
Je suis là en marchant nu-pieds
sur ce silence de monastère…tendu entre nous.

Je suis là pour comprendre
pourquoi l'aube arrive si tard.

Je suis à pour t’enseigner les vérités
cachées dans les semences du coquelicot.



The wizard of word


I am the wizard of words,
that mixes syllables with his blood.

I am the wizard of light,
that locks the darkness
in wild cherry seeds,
that gather rain
in the river beds,
that drains the tear springs
with sun kisses.

I am the wizard
that makes the words sing
under the power of frowned foreheads...

I’m waiting for you ,
a minstrel under the old tower,
a shadow sneaking near the walls
looking for a man...

I’m here taking with me
wounds of love,
holding
blue night butterflies
when only our souls touch…

Where are you looking for me ?
I’m here stepping barefoot
on the deep silence ... laid amongst us.

I’m here to understand
why the sunrise comes so late.

I’m here to teach you the truth
hidden in the poppy seeds.

================================

http://reteaualiterara.ning.com/profile/LeliaMossora
http://reteaualiterara.ning.com/video/video/listForContributor?scre...


http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/POEZIE/Poeme%20de%20dor...
http://www.romanianvip.com/?s=LELIA+MOSSORA
http://phoenixmission.org/web/index.php?option=com_content&view...

http://www.romanianvip.com/2009/12/lelia-mossora-poeme-proaspete/

http://militeraturas.ning.com/profiles/profile/show?id=LeliaMossora...;
http://sinalefainternacional.ning.com/profile/LeliaMossora
http://rossellodamiano.ning.com/profile/leliamossora
http://athenaisradio.ning.com/profile/leliamossora
http://dialogeuropean.ning.com/profile/LeliaMossora
http://cuvintealese.ning.com/profile/leliamossora
http://zamolxis.ning.com/profile/leliamossora
http://taramul.ning.com/profile/leliamossora

https://www.youtube.com/user/leliamossora
Website / Blog :
http://phoenixmission.org/web/index.php?option=com_content&view...

===================