era mâine

şi în necuprinderea lui

creşteau nişte bolţi atât de limpezi

încât puteai să zideşti în ele

celelalte zile ale săptămânii

tu mă chemai în dosul palmei

să-mi arăţi plânsul unor îngeri

care uitaseră cum se tresare

mă chemai atât de furtunos

încât îţi înghiţeai

fosforescenţa propriei respiraţii

în acest joc

viitorul se rostogolea către începuturi

iar cuvintele noastre

se zbăteau în interiorul…

Vămi îngropate-n fecale de câine

Şi luna-n exil, prea mică, prea frică,

Coboară un cer, alt cer se ridică

Iar saltul lui azi se-adaugă-n mâine.

Seminţe, sentinţe, păduri ce ne sorb,

Noi anotimpuri în mori de uraniu,

Un aspru reflux zvâcneşte sub craniu

Şi pârguri se-ntorc înspre soarele orb.

Altare apun schimbate-n redute,

Ce lume ascunsă sub aprigi tăceri,

Ce beznă, ce dans de zodii pierdute

Şi-o rază de slavă cui poţi să…

ca să iubeşti ai nevoie de lacrimi

şi poate-ţi va fi îndeajuns a ghici

că tresărirea întemniţată în noi

nu e decât răspunsul

unor umbre care n-au ars complet

câtă dorinţă atâta risipire

Dumnezeu se îmbată

cu otrava gândurilor noastre

dimineţile curg pe nişte portative

din ce în ce mai scurte

acum ţi-au îmbătrânit cuvintele

şi nu mai ştii ce să faci

ai uitat şi undeva-ul acela

în care ţi s-a rătăcit…

de la o vreme

înving şi mor de câteva ori pe zi

încât nici eu nu mai ştiu

dacă sunt anotimp sau literă

de dimineaţă eram tânăr

furişată pe la încheieturile misterului

singurătatea devine o culoare

ce creşte odată cu simplitatea ei

de fiecare dată când

realul soarbe tot jocul din întâmplări

strig doar pe cine nu mă strigă

aerul îmi troieneşte măreţia durerii

odăii mele

i-a mai crescut un perete ce nu mă cunoaşte

pe veghea lui…