Înălțimile Macchu Picchu de Pablo Neruda

[Gabriel Cristea]

Cap.I

Din aer pe aer, ca o pungă goală
zburam eu între cărări și atmosferă, sosind și spunând adio,
la apariția toamnei moneda cea mai cunoscută 
frunzelor, și între primăvară și spice,
asemenea celei mai mari iubiri, ascunsă într-o mănușă,
ce cade, redându-ne ca o Lună plină.

(Zile oarbe trăiesc în zbuciumul 
trupurilor: oțeluri transformate
în liniștea acidului:
nopți sărăcite până la ultima făină:
stamine strivite de nunta patriei.)

Cineva care m-a așteptat printre viori
a găsit o lume asemenea unui turn îngropat
înfingându-și sfredelul mai adânc de toate
frunzele de culoarea verdelui sulf:
mai adânc, în aurul geologiei,
ca o sabie înfășurată în meteoriți,
scufundai mâna pătrunzătoare și dulce
în cele mai intime zone ale pământului.

Mi-am înecat fața între abisurile valurilor,
am coborât ca o picătură printre sulfurica pace
și ca un om orb m-am întors la iasomia
ponositei primăveri umane.[...]

Alturas de Macchu Picchu

de Pablo Neruda

Cap.I

Del aire al aire, como una red vacía, 
iba yo entre las calles y la atmósfera, llegando y despidiendo, 
en el advenimiento del otoño la moneda extendida 
de las hojas, y entre la primavera y las espigas, 
lo que el más grande amor, como dentro de un guante 
que cae, nos entrega como una larga luna. 

(Días de fulgor vivo en la intemperie 
de los cuerpos: aceros convertidos 
al silencio del ácido: 
noches desdichadas hasta la última harina: 
estambres agredidos de la patria nupcial.) 

Alguien que me esperó entre los violines 
encontró un mundo como una torre enterrada 
hundiendo su espiral más abajo de todas 
las hojas de color de ronco azufre: 
más abajo, en el oro de la geología, 
como una espada envuelta en meteoros, 
hundí la mano turbulenta y dulce 
en lo más genital de lo terrestre. 

Puse la frente entre las olas profundas, 
descendí como gota entre la paz sulfúrica, 
y, como un ciego, regresé al jazmín 
de la gastada primavera humana. [...]