Cântec tomnatic de Federico Garcia Lorca

[gabriel cristea]

Astăzi inima mi-o simt
ca fiorul blând de stele,
dar pierdută e cărarea
înlăuntrul moale-al ceții.
Razele îmi smulg aripa,
iar tristețea dureroasă
îmi scufundă amintiri
prin fântânile gândirii.

Toate rozele sunt albe
cum albită mi-e durerea,
dar nu-s roze dintr-acelea
ce se-mpodobesc cu nea.
Înainte-aveau un iris.
Peste suflet îmi ningea.
Neaua sufletului are
fulgi de buze și imagini
ce se-afundă în penumbră
și-n lumini de gânditor.

De pe roze neaua cade,
gheața-n suflet zăbovește,
gheara anilor - trecuții -
din petale țese-un giulgiu.

Iar se va topi înghețul,
cînd ne va ajunge moartea?
Sau veni-va altă gheață
si alți trandafiri frumoși?

Vom primi noi pacea-n suflet,
cum ne-a învățat Christos?
Sau nu vom afla vreodată
să ieșim din ăst impas?

Dacă dragostea ne-nșală?
Cin' ne mai animă viața
și amurgul ni-l scufundă
în veridica știință
a Dreptății - nu există -
și a Răului ce-i veșnic?

De ne moare iar speranța
și un Babel nou se nalță,
ce făclie lumina-va
drumurile pe Pământ?

Dacă-albastrul e-o visare,
cu candoarea ce se-ntâmplă?
Care inimă tresare,
dacă-n patimi nu-s săgeți?

Dacă moartea-i veșnicie,
ce se-alege de poeți,
de poemele dorminde
- nu-și mai amintește nimeni?
O, speranța mea solară!
Apă clară! Lună nouă!
Inimi limpezi de copii!
Aspre suflete de pietre!
Astăzi inima mi-o simt
ca un tremur blând de stele
și toți trandafirii-mi sînt
dalbi precum a mea durere.

traducere - g.Cristea

Canción otoñal
de Federico Garcia Lorca

Hoy siento en el corazón
un vago temblor de estrellas,
pero mi senda se pierde
en el alma de la niebla.
La luz me troncha las alas
y el dolor de mi tristeza
va mojando los recuerdos
en la fuente de la idea.

Todas las rosas son blancas,
tan blancas como mi pena,
y no son las rosas blancas,
que ha nevado sobre ellas.
Antes tuvieron el iris.
También sobre el alma nieva.
La nieve del alma tiene
copos de besos y escenas
que se hundieron en la sombra
o en la luz del que las piensa.

La nieve cae de las rosas,
pero la del alma queda,
y la garra de los años
hace un sudario con ellas.

¿Se deshelará la nieve
cuando la muerte nos lleva?
¿O después habrá otra nieve
y otras rosas más perfectas?

¿Será la paz con nosotros
como Cristo nos enseña?
¿O nunca será posible
la solución del problema?

¿Y si el amor nos engaña?
¿Quién la vida nos alienta
si el crepúsculo nos hunde
en la verdadera ciencia
del Bien que quizá no exista,
y del Mal que late cerca?

¿Si la esperanza se apaga
y la Babel se comienza,
qué antorcha iluminará
los caminos en la Tierra?

¿Si el azul es un ensueño,
qué será de la inocencia?
¿Qué será del corazón
si el Amor no tiene flechas?

¿Si la muerte es la muerte,
qué será de los poetas
y de las cosas dormidas
que ya nadie las recuerda?
¡Oh sol de las esperanzas!
¡Agua clara! ¡Luna nueva!
¡Corazones de los niños!
¡Almas rudas de las piedras!
Hoy siento en el corazón
un vago temblor de estrellas
y todas las rosas son
tan blancas como mi pena.

[Amanda Spulber]

Și Christos a avut îndoieli, de ce nu ar avea poetul? Un cântec duios. Frumos și trist.