Povestea prinţesei Sorina şi Povestea prinţesei Sorina, partea a doua - Eliberarea Ximenei.

[Simion Cozmescu]

 Naşterea Prinţesei Sorina era un secret de stat. Şi ca orice secret de stat era foarte bine păzit. De fapt nu se ştia nici măcar dacă va fi o prinţesă, şi nu un prinţ, dar ca să ne împrietenim, eu vă spun de pe acum. Şi dacă vă întrebaţi de ce povestea aceasta nu începe cu a fost odată ca niciodată, este pentru că povestea aceasta nu a fost, ea este acum, se întâmplă încă. Să revenim…
 Se ştia că evenimentul va avea loc la sfârşitul lunii iunie, dar data exactă nu se cunoştea. Nu se ştia nici măcar cine este doctorul reginei. Unele voci remarcaseră totuşi că drumurile Camionului Frigorific Regal de Îngheţată la Castel erau mult mai dese, şi coincideau nefiresc cu absenţele doctorului Haus , cel mai bun doctor din Regatul Undarei, de la cabinet. Ba chiar nişte voci mai răutăcioase povesteau cu amuzament că în ziua în care semaforul a rămas blocat pe roşu, iar Camionul Frigorific nu a putut să treacă mai departe, l-ar fi scos pe bietul doctor Haus aproape îngheţat, pentru că îl ascundeau în spate să nu îl vadă nimeni…
Şi totuşi, în clipa când prinţesa Sorina se năştea, era de faţă şi un oaspete nepoftit, Vrabia Paparazzi, care din surse numai de ea ştiute aflase totul, şi cocoţată la un geam care avea (oare din întâmplare?) draperia un pic trasă privea cu sufletul la cioc ceea ce se întâmpla în cameră. În clipa când Regina Mamă luă în braţe fetiţa , orbită de frumuseţea printesei, vru să se îndepărteze si alunecă de pe pervaz; încercă ea să se redreseze, dar încă buimacă, dădu de trei ori din aripa dreaptă şi numai o dată din cea stângă, ceea ce nu o ajută cu nimic. Totul se putea sfârşi rău pentru Vrabia Paparazzi, dacă nu trecea pe acolo întâmplător Vântul de Bunăseara, care o ridică uşor, până îşi regăsi echilibrul şi putu să zboare.
-Vai , mulţumesc, Vântule de Bunăseara! Nu ştiu ce mă făceam fără tine…
-Pentru nimic, Vrabie…Dar ce ai păţit? Unde îţi zbura mintea?
-Sunt emoţionată, chiar acum s-a născut Prinţesa şi dacă ai şti ce frumoasă este... Mă duc repede la redacţie, să o descriu Desenatorului-Sef, să nu uit vreun detaliu…Te las, să cumperi mâine ziarul, să vezi cât e de frumoasă ! Am zburat…
- Bine, du-te...
Vântul rămas singur, curios să o vadă pe Prinţesă şi nemaiavând răbdare până a doua zi când apărea ziarul, se urcă şi el la geamul de unde căzuse Vrabia, dar o mână grijulie trăsese draperia, şi nu văzu nimic. Încercă el să sufle spre geam cu toată puterea, dar draperia nu se mişcă…în faţa termopanelor nu se putea face nimic. Resemnat, plecă mâhnit, dar îşi reveni repede, dându-şi seama că era primul care putea anunţa în regatul Undarei vestea că aveau din clipa aceea o prinţesă frumoasă.
Dimineaţa, Regele Sobrin, lua micul dejun, singur, Regina Aela încă se odihnea. Sorbind cafeaua, luă ziarul şi rămase înmărmurit, văzând pe prima pagină poza Prinţesei nou-născute. Imediat auzi în geam ,,Cârr!Cârr!”. Primul Slujitor se duse să deschidă geamul şi îl anunţă:
-Sire, aveţi un Păsărifon de la Regele Balenis al Ardanului!
- Bine, lasă-l să intre.
În acel moment intră în zbor un papagal viu colorat , plin de sine, arogant. Se aşeză pe masă în faţa Regelui Sobrin, şi începu să vorbească ţâfnos :
-Felicitari pentru fetiţă, vecine.
Înainte de a continua cred că trebuie să dau nişte explicaţii. Ştiţi ce este un Păsărifon? Dacă în acel moment te uitai pe geam vedeai un şir întreg de papagali aşezaţi cam din 50 în 50 de metri , zburând pe loc şi repetând cuvintele ce tocmai i-au fost adresate regelui Sobrin. Şi acel sir se pierdea departe în zare, până la primul papagal, care stătea în faţa Regelui Balenis al regatului vecin Ardan. Aşa funcţiona. Un savant, Alex Garambel, observase că păsările comunică foarte uşor una cu alta, că se înţeleg foarte bine când zboară în stoluri, ciripesc la fel, dacă una schimbă direcţia, toate se mişcă după ea. Atunci se hotărâse să dreseze papagali, care şi vorbesc, şi gata Păsărifonul era inventat. Bineînţeles că nu toţi aveau bani pentru aşa ceva, dar regii aveau. Să revenim…
- Mulţumesc, vecine, răspunse regele Sobrin.
- Este sănătoasă ? Că de frumoasă, nu am ce spune, este, am văzut în ziarul vostru.
- Da , da, sănătoasă, totul este bine.
-Nu cred că este la fel de frumoasă ca fetiţa mea, Prinţesa Carmina,(aici papagalul zâmbi acru), dar oricum mă bucur pentru voi. Transmite-i Aelei felicitările mele.
- Da, vecine, o să îi spun.
În acel moment , Primul Slujitor se apropie de Regele Sobrin şi îi şopti ceva la ureche. Acesta dădu aprobator din cap şi zise :
-Rege Balenis, Primul Meu slujitor, ar vrea să îi transmit fratelui său, Nadiel, care vă este porcar că este sănătos şi îi este dor de el.
Auzind acestea, Papagalul Păsărifon, se înroşi, se încruntă, şi începu să ţopăie, strigând :
- Ce? Porcarului? Dar cine sunt eu? Văcarul?Te sun ca de la Rege la Rege, să te felicit, că eşti tatăl unei printese care nici măcar nu este aşa frumoasă, şi tu mă pui să transmit mesaje porcarului?!
Şi o ţinu aşa aproape un minut. Regele Sobrin, cât era el de sobru, şi cât se simţea de supărat la auzul acestor vorbe grele, la vederea Papagalului Păsărifon, care sărea într-un picior, se umfla, se răsucea, ţipa, îşi rostogolea ochii, mimând tot ce făcea regele Balenis la zeci de kilometri distanţă, nu se mai putu stăpâni şi începu să râdă. Papagalul se opri brusc şi începu şi el să râdă… Toţi Papagalii Păsărifoni începură să râdă, până la primul care râse în faţa unui Rege Balenis stupefiat.
- Da? Râzi ? Las că nu ai să mai râzi tu multă vreme!
–Nu de tine râd, ci de papaga…
Dar era prea târziu, Papagalul Păsărifon îşi luase deja zborul. Regele Balenis terminase apelul.
Prim-Slujitorul, Dreian, se apropie de Rege şi îi zise :
-Îmi cer iertare, Sire..
-Nu e vina ta, Balenis este un om dificil, şi e vina mea că am râs, dar, şi aici regele nu putu să ascundă un surâs,,,...papagalul era prea caraghios!
Oftă şi luând ziarul se îndreptă spre dormitorul Reginei Mamă , care tocmai alăpta fetiţa. La vederea lor, Regele zâmbi, o sărută pe frunte pe Regină şi îi spuse arătându-i ziarul:
-De ce ne era frică nu am scăpat...
Ca să explicăm, trebuie să ne întoarcem în urmă cu un an , când înainte de căsătorie, fuseseră să vadă dacă sunt sănătoşi la doctor( la dr.Haus, bineînţeles), aşa cum fac toţi oamenii când se căsătoresc, dar trecuseră şi pe la Vrăjitoarea Brigelia din Munţii Hertezatului, munţii veşnic înzăpeziţi, pentru a încerca să afle dacă unirea lor va avea urmări fericite. Vrăjitoarea îi primise bine, le făcu o cafea, povestiră, şi zaţul cafelei băute de fiecare îl turnă în palmele lor şi îi puse să îşi dea mâna.
Apoi le ghici viitorul prin cărările făcute de cafea şi liniile palmelor. Le spuse că vor fi fericiţi, regatul Undarei va prospera sub domnia lor, vor trăi până la adânci bătrâneţe, vor avea copii sănătoşi.. Singura lor problemă va fi că primul lor nou-născut, va fi o fată aşa de frumoasă, încât va stârni invidia vecinilor, şi s-ar putea isca un război. Cei doi îi mulţumiră, au vrut să o răsplătească, dar ea le spuse :
-Nimic din ce vreţi să îmi daţi nu îmi trebuie, şi ce mi-ar trebui, nu mi-aţi da niciodată...
Ei plecaseră nedumeriţi, şi îngrijoraţi puţin de profeţie. Iată de ce încercaseră să ţină aşa secretă naşterea prinţesei. Dar să revenim..
Regele continuă :
-Se pare că planul nostru de a o ţine cât mai ferită de ochii lumii până ne vom gândi la altceva s-a dus pe apa sâmbetei ...
-Într-un fel este mai bine, încet-încet şi oamenii se vor obişnui cu ea şi o vor iubi cu atât mai tare, spuse Regina.
-Stai că nu ţi-am spus tot.
Şi Regele îi povesti conversaţia avută prin Păsărifon cu Regele Balenis.
-Nici nu ştiu dacă să îl mai chemăm la botez..
-Cheamă-l, spuse Regina, dacă vine bine, dacă nu, mai bine. Oricum , ar fi bine să dai de ştire la hotare, să dubleze straja, şi eventual să îi spui lui Dreian să trimită un mesaj fratelui său, dacă observă ceva ce ne-ar pune în pericol la curtea lui Balenis, să ne anunţe.
-Bine te-ai gândit. Şi frumoasă şi deşteaptă.
Regele le sărută pe amândouă pe frunte, şi vru să plece. Se opri şi spuse :
-Te-ai hotarât ce nume să îi dăm ?
- Da, spuse Regina, o să o numim Sorina, pentru că este frumoasă ca Soarele şi ca Luna împreună.
Regele nu înţelese la început, apoi zise
-Aaa, Sori de la Soare, plus na de la Lu-na! Îmi place, aşa să fie.
Plecă, gândindu-se încă o dată cât este de binecuvântat cu o aşa nevastă, ,,nu ştiu ce m-aş face fără ea", îşi spuse.
Zilele treceau şi ei se pregăteau de botez. Slujitorii se obişnuiseră cu frumuseţea de fetiţă, şi nu se mai simţeau stânjeniţi în prezenţa ei, ţinând din ce în ce mai mult la ea.
De Balenis, nu prea ştiau mare lucru, decât că acesta citea Cronica Undarei, privind noi şi noi imagini cu Prinţesa Sorina. Acum nu mai era nicio problemă pentru Vrabia Paparazzi să le obţină. Se ştia de asemenea că zilnic o chema la el pe fata lui, Prinţesa Carmina, care avea deja vreo 5 anişori şi o compara îngândurat cu imaginile Prinţesei Sorina...Era de asemenea îngrijorat că vânzările ziarului Cronica Undarei la el în regat, erau în continuă creştere. Cam astea erau mesajele primite de la Nadiel Porcarul.
Sosi şi ziua botezului. Invitaţi din toate părţile lumii, regii multor ţări răspunseră invitaţiei Regelui Sobrin. Să fim sinceri, veniră mai ales cei ce aveau băieţi, pentru că se gândeau şi ei la viitorul acestora. Deşi Regele Balenis fusese invitat (şi avea şi un băieţel, Prinţul Alexis), încă nu apăruse. Nici după ce Părintele Adaria termină slujba botezului, nu apăru. Când naşa Prinţesei Sorina, contesa Onna ,o bună prietenă şi fostă colegă a Reginei Aela la Academia Sânge Albastru apăru la uşa bisericii cu ea în braţe, tot poporul strâns acolo izbucni în urale şi strigă ,,Vivat Prinţesa Sorina! Vivat cea mai frumoasă Prinţesă din lume!" . Câţiva din cei ce îşi aruncară cu entuziasm căciulile în sus, ridicând privirea văzură foarte miraţi, la mare înălţime, un lanţ de Păsărifon, care se pare că transmitea tot ce se întâmplă acolo..Oare ghiciţi cine era la capătul celălalt al Păsărifonului? Aşa e , aţi ghicit, regele Balenis. În sfârşit, totul continuă cum nu se poate mai bine, Desenatorul-Sef nu mai prididea să facă portrete invitaţilor cu Prinţesa Sorina; deşi fiecare când o vedea la început rămânea surprins de frumuseţea ei, toţi se obişnuiau şi o luau în braţe cu drag. Începu şi ospăţul, muzica şi dansul. Numai locul Regelui Ardanului rămânea neocupat..
Când toată sărbătoarea era în toi, Dreian, Primul Slujitor veni şi îi şopti Regelui Sobrin:
- Maiestate, se pare că se apropie Caleaşca Automobil a regelui Balenis...
-Nu se poate!, spuse acesta.
Bucuros, se ridică de la masă să iasă în întâmpinarea lui Balenis. Când ajunse afară, Caleaşca Automobil tocmai se oprise. Uşa acesteia se deschise, şi un om fu aruncat din ea. Caleaşca Automobil demară apoi grăbită. Regele împreună cu Dreian se apropiară de omul căzut la pământ, care gemea de durere. Dreian îl recunoscu: era Nadiel! Fratele lui! Îl chemară repede pe doctorul Haus (invitat şi el la petrecere bineînţeles). Acesta îi acordă primul ajutor, îi făcu o injecţie şi Nadiel îşi reveni.
Îi spuse Regelui Sobrin
-Sire, am fost descoperit! Tocmai când vă scriam un raport şi îl agăţam la piciorul Porumbelului Poştaş( oare v-am spus că aşa ţineau legătură? Un fel de SMS, cum ar veni), când a intrat peste mine Primul Străjer al lui Balenis..Cred că mă urmărea de ceva vreme...M-au bătut, şi mi-au spus că dacă vorbiţi cu Porcarul lui şi nu cu el, atunci pe Porcar trebuia să îl invitaţi.
Regele Sobrin îl întrebă cum se simte şi dacă poate să vină la masă.
-Sire, nu aş îndrăzni...
- Lasă asta…Eşti destul de bine sau vrei să mergi la spital, să îţi facem injecţii, analize, eventual să te punem în ghips? Mi se pare mie sau gâtul ţi-e cam strâmb?
- Nu, nu, Sire nu am nimic, şi gâtul meu este perfect drept, zise speriat Nadiel, încercând să îşi ascundă durerea când îşi îndreptă gâtul cu o pocnitură.
Şi Regele îl puse lângă el la masă, având grijă să îl servească cu mâna lui cu cele mai bune bucate şi băuturi.
Trecură anii, Prinţesa Sorina avea deja 6 anişori. Crescuse, bineînţeles, frumoasă, dar şi deşteaptă, era iubita şi răsfăţata tuturor. Pe unde mergea, chipurile tuturor se iluminau zâmbitoare. Era un pic cam vorbăreaţă, dar spunea lucruri foarte înţelepte, surprinzătoare pentru vârsta ei. De cuminte, era cuminte, mai făcea ea şi pozne ca orice copil, ca atunci când s-a ascuns în cuşca lui Negro, câinele din faţa Grajdurilor Imperiale, de au căutat-o toţi speriaţi, iar în Cronica Undarei deja se specula răpirea ei şi posibila implicare a regelui Balenis…De fapt ea se jucase cu Flufy, un căţeluş alb ca neaua, pe care Negro îl adoptase. Se jucase până a adormit alături de el în cuşcă. S-a trezit abia pe seară, când disperaţi, Regele şi Regina adunaseră oşteni cu torţe să plece să o caute prin Pădurea Haget, care se întindea în imediata apropiere a Parcului Regal. A ieşit nevinovată, în îmbulzeală nimeni nu a observat-o , aşa că a ajuns pâna la Regina Aela şi i-a spus dulce :
-Mami, mi-e foame…
Între timp , relaţiile cu Regatul Ardan erau destul de reci, dar nu se ajunsese la acte de agresiune. De fapt, regele Balensis avusese de gând să atace cu toată forţa Undara, încă îi răsuna în minte râsul regelui Sobrin, dar soţia lui, Regina Cyrensis (şi ea prietenă şi colegă la Academia Sânge Albastru cu Regina Aela, ), care era o femeie înţeleaptă, reuşise să îl facă să renunţe. În plus, îi era şi teamă, deoarece Regatul Undarei era puternic, cu oşteni viteji, iar Regele Sobrin era renumit pentru calităţile sale de conducător de oşti.
Fata lui, Carmina, crescuse şi ea, era un pic cam plinuţă, dar era frumuşică, vorbea mult şi ea, cam fără rost, aşa că toţi râdeau de multe ori de ce zicea. De exemplu, odata, când aşteptau un musafir de vază, mama ei ii spuse lui Balenis ,, Şi ăsta, se crede buricul pământului..”, iar când musafirul ajunse la ei, Carmina care auzise vorbele mamei ei, îi zise:
-Dumneavoastra domnule, nu semănaţi cu un buric. Sunteţi gras, dar nu semănaţi deloc cu un buric, mama aşa crede, dar nu are dreptate.
Bineînţeles că toţi au tăcut, apoi au râs stânjeniţi.
Altădată la şcoală, i-a spus învăţătoarei că ea nu trebuie să înveţe să citească, ea are slujitori care vor citi pentru ea…
Fratele ei, Alexis, un băiat de nouă ani, în schimb era cuminte, tăcut şi silitor, fiind primul din clasa lui. Mai nou, se pare că rasfoia toate ziarele din Undara , după ce le citea tatăl său, uitându-se cu mare atenţie la imaginile Prinţesei Sorina…
Apoi, pe când Prinţesa Sorina se juca alături de prietenele ei şi de Flufy în Parcul Regal, iar Vrabia Paparazzi nu mai prididea cu transmisul de imagini, Regatul Ardan fu atacat de mohorâtul rege al Siimitului, Ximon, care în câteva ore fu la porţile castelului lui Balenis. Acesta abia apucă să se urce în Caleaşca Automobil cu familia şi să fugă. Vrând- nevrând, singura lui cale de scăpare era spre Undara, aşa că ajunse la castel la Regele Sobrin, cerându-i adăpost.
Când Regele Sobrin apăru, vru să ingenucheze în faţa lui, dar acesta nu-l lăsă şi îl ridică imediat.
-Vecine, prietene, nu se cade să îngenunchezi în faţa mea.
Balenis, plângând, îl rugă să îl ierte pentru vorbele şi gândurile rele ce le-a avut de atâţia ani faţă de el, de soţia lui, şi mai ales faţă de Prinţesa Sorina.
-Ce a fost, a fost, uitat să rămână, să ne gândim ce facem de acum.
Împreună plecară să hotărască ce puteau face în faţa mohorâtului rege Ximon.
Între timp, Regina Aela o întâmpină cu drag pe Regina Cyrensis şi pe copiii acesteia. Carmina se uita un pic cu ciudă la Prinţesa Sorina, care după un moment de timidate spuse:
- Eu sunt Sorina. Tu cine eşti?
-Carmina, şi să ştii că sunt mai frumoasă că tine.
-Cu frumuseţea ta nu trebuie să te mândreşti, numai măgarul a murit de foame admirându-se în apa lacului, aşa mi-a spus bunica. Vrei să te joci cu mine?
Uşor nedumerită, Carmina acceptă. În curând se jucau cu Flufy în Parcul Regal, aruncând cu o minge pe care el enervat o muşca, dar refuza să le-o aducă înapoi.
Fratele Carminei, Alexis, care o privea tot timpul pe Sorina, se uita la ele, neîndrăznind să intre în joc. Prinţesa Sorina observă, o întrebă pe Carmina cum îl cheamă şi îl strigă:
-Prinţe Alexis, binevoiţi să vă jucaţi de-a v-aţi-ascunselea cu noi? Şi râse cristalin.
Alexis zâmbi, şi fugi spre ele. Se duse la un copac se întoarse cu spatele şi numără până la zece.
-Cine nu este gata, îl iau cu lopata!
Şi porni să le caute pe fete.
După câteva zile, Regele Sobrin adună o mare armată, chemând ajutor şi de la regii Albanului, Veresinului, care îi erau buni prieteni. Într-o bătălie scurtă învinseră armata mohorâtului rege Ximon, izgonindu-l înapoi în regatul Siimit.
Regele Balenis se întoarse pe tronul Ardanului. De atunci a fost un rege mult mai bun pentru poporul lui. Îl chemă înapoi pe Nadiel, îi ceru iertare şi îl făcu Prim Slujitorul lui.
Cu Regele Sobrin rămase bun prieten, făcându-şi vizite unul altuia, împreună cu familiile lor.
Când Prinţesa Sorina împlini 7 ani, sosiră invitaţi din toate colţurile lumii, şi Parcul Regal răsuna de chicoteli şi cântecele vesele. Carmina însăşi parcă se mai îmbunase, îşi dăduse seama că nu este ea cea mai frumoasă prinţesa din lume. Poate că nici Sorina nu era cea mai frumoasă , dar pot să jur că pentru Alexis ea era.
Şi am încălecat pe o şea şi v-am spus povestea aşa, dar cum am spus, ea va continua.

 

 

 

 

 

 Povestea prinţesei Sorina – partea doua

Eliberarea Ximenei

1

Soarele se trezise oleacă mai greu în dimineaţa aceea. Fusese naş la o Steluţă, şi toată noaptea chefuise. Oricum, când se mai dezmetici puţin, nu-i veni să îşi creadă unicului ochi. Se şterse rapid cu doi norişori pe el şi într-adevăr pe Cheile Dezolării înaintau câţiva călăreţi... Erau ani buni de zile de când nimeni nu mai călcase pe acolo, era un loc blestemat, unde tot felul de fiinţe supranaturale, periculoase bântuiau. Erau supuşii vrăjitoarei Ximena, sora mohorâtului rege Ximon. Acesta, după o dispută sângeroasă şi lungă pentru regatul Siimitului, o învinsese pe Ximena şi o întemniţase chiar în propriul castel al acesteia, Castelul Torţei, situat dincolo de Munţii Dezolării. Cei care înaintau spre acel castel erau câţiva oşteni ai regelui Ximon. În fruntea lor păşea, palid şi îngândurat, însuşi regele Ximon. ,, Nu poate să fie de bine ce se întâmplă’’ îşi spuse Soarele, şi cât era el de fierbinte, se înfioră uşor... Norii începură să îl acopere, era un joc între ei şi el, dar de data asta îi lăsă să câştige, şi îşi mută atenţia spre Parcul Regal, unde Sorina ieşise dis-de dimineaţa la o plimbare cu prinţul Alexis.

2

Trecuseră vreo trei zile de când prinţesa Sorina îşi ţinuse ziua, Alexis şi Carmina erau însă tot acolo. Părinţii lor, regii Sobrin şi regele Balenis erau plecaţi la vrăjitoarea Brigelia, care le dăduse un Păsărifon, chemându-i urgent la ea... Nu puteau vorbi prin Păsărifon, deoarece se pare că nişte papagali ai regelui Ximon dădeau târcoale zilele acestea, şi le puteau intercepta convorbirea.

Cu o seară înainte Sorina le dăduse întâlnire lui Alexis şi Carmina, la chioşcul din fundul Parcului Regal, dimineaţa la ora 7. Vroia să le arate ceva; ei promiseseră că vor veni, dar bineînţeles că prinţesa Carmina nu se putuse ridica din pat, era mult prea devreme pentru ea. Aşa că Sorina şi Alexis, mergeau printre copacii prietenoşi de felul lor ai Parcului, dar în dimineaţa asta umbra lor ţinea un pic cam răcoare. Aşa că se întrecură la fugă până la chioşc, prima ajungând bineînţeles Sorina. V-aţi prins că Alexis o lăsă să câştige. Intrară în chioşc şi Sorina puse pe masă un măr, o pară şi o gutuie, pe care le adusese într-o trăistuţă în spate. Apoi îi făcu semn lui Alexis să facă linişte şi se ascunseră dincolo de gardul chioşcului, într-o tufă care creştea foarte aproape.

- Ce facem aici? Îi spuse Alexis prinţesei.

- Taci şi aşteaptă să nu îl sperii, răspunse aceasta.

- Pe cine să sp..., dar nu mai apucă să continue.

Pe uşa chioşcului apăru un pitic, dar care era mic şi pentru standardele piticilor, dacă ajungea până la genunchiul Sorinei, ca să vă faceţi o idee. Arată ca un copil de pitic. Un copil de pitic ce trăgea un căruţ ce părea imens faţă de el.

- Vai, dar nu e el, şopti Sorina, este altcineva. Este mult mai mic.

Alexis vru să şoptească şi el, dar Sorina îi puse mâna la gură, prichindelul parcă auzise ceva, şi se oprise temător. Avea nişte urechi un pic ascuţite pe care şi le mişca foarte foarte repede în timp ce începu să se învârtă din ce în ce mai tare, ascultând atent din toate direcţiile. Se opri până la urmă, suflând uşor, dar convins că nu era nimeni. Se apropie de masă, dar bineînteles că nu ajungea la ea. Încercă să se caţere pe un picior al acesteia, dar când ajunse să se prindă de marginea mesei, căzu pe spate şi începu să se vaite caraghios. Sorina şi Alexis, vă daţi seama, nu ştiau cum să nu pufnească de râs. Într-un târziu se ridică frecându-se la fund şi, icnind şi văitându-se, se apropie de căruţ şi îl trase, apoi îl impinse si lăsându-se cu greutatea lui pe spatele cărutului îi fixă mânerul cu greu pe marginea mesei. Se căţără apoi pe tija căruţului, cu spatele în jos şi, trăgând cu mâinile, împingând cu picioarele ţinute cruciş peste tijă, se apropie de marginea mesei. Acolo altă problemă, dar nu avu încotro, trebuia să încerce să se răsucească. Îşi făcu vânt de câteva ori şi se răsuci deasupra... Îşi puse vârful degetelor pe masă şi începu să meargă de-a buşilea, tremurând, pe tijă... Când fu aproape de capătul acesteia, se ridică fericit în picioare, dar mişcarea fu prea bruscă şi căruciorul începu să meargă înapoi. Scoţând un ,,Ooooo!!” panicat, încercă să meargă pe tija ce se retrăgea, până ce cu un efort suprapiticesc reuşi să plonjeze pe burtă, cu nasul langă fuctele de pe masă, exact când tija căruţului căzu cu zgomot pe podeaua chioşcului.. Răsuflând uşurat, prichindelul se ridica si îşi dete jos căciula făcută din muşchi şi cu ciucuri de spin apoi se şterse la fruntea transpirată de efort. Se uită în jos şi văzând fructele surâse. Împingându-le, le rostogoli jos de pe masă, înspre căruţ... Când termină, era pe marginea mesei, zâmbind cu satisfacţie. Dar treptat expresia i se schimbă şi începu sa meargă din ce în ce mai repede , făcând turul mesei de vreo zece ori. Brusc, încremeni, apoi începu să îşi mişte căciula între urechi, când pe frunte, când jos pe ceafă, tot mai repede... Se opri până la urmă şi începu să lăcrimeze.. Cum să se deie jos? Nu dură mult şi începu să se vaite, scoţând iar sunete ciudate.

3

Regele Ximon înainta pe cărarea dintre pereţii stâncoşi ai Cheilor Dezolării. Oştenii care îl urmau erau cuprinşi de teamă, aşteptându-se tot timpul să fie atacaţi de bestiile fioroase ale căror răgete se auzeau din când în când. Regele Ximon părea indiferent, el ştia că acele fiare nu l-ar fi atacat niciodată atâta vreme cât stăpâna lor era prizoniera lui. Plecaseră cu o zi înainte din Asiban, capitala Siimitului, nu se opriseră decât să adape caii, şi oboseala îşi spunea cuvântul. Pârâul Dezolării de-a lungul căruia mergeau de vreo câteva ceasuri bune, dispăru dintr-o dată într-o grotă înaltă, mărginită şi jos şi sus de nişte stânci ciudate, ascuţite, albe ca fildeşul. Regele Ximon ridică mâna înmănuşată şi toată coloana se opri. Ximon descălecă, şi cu mers vioi se apropie de grotă. Sfetnicul şi prietenul lui, preotul Gorgil îl admira, dar şi invidie. După atâtea ore de călărit, regele, îmbrăcat în zale grele, părea odihnit de parcă ar fi dormit toată noaptea. Ajuns la intrarea în grotă, regele scoase sabia şi o înfipse în peretele de stâncă. La început nu se întâmplă nimic, dar apoi, peretele începu să se cutremure şi oştenii văzură plini de groază că ceea ce lor li se păruse a fi un munte, era de fapt un cap de dragon pietrificat, iar apa i se scurgea în gura deschisă, ce începu să se închidă. Un oştean se apropie de Gorgil şi îl întrebă:

- Preasfinţia ta, ce se întâmplă? Cine este acest monstru?

- Ehei, e o poveste veche... Este un dragon de foc, Împăratul lor de fapt... Mai demult, a fost o bătălie mare între bunicii tatălui regelui nostru şi dragonii de foc. Ajutaţi de vrăjitoarele Neremensis, din care se trage mama regelui nostru şi a sorei sale Ximena, au reuşit să îi învingă... Dar acest dragon este nemuritor, au putut doar să îl împietrească, iar apa trebuie să curgă tot timpul în el, altfel focul dragonului se poate reaprinde şi acesta îşi va reveni. Trupul lui poate fi străpuns doar de către sabia regelui nostru, o sabie fermecată care îi comandă să îşi închidă gura şi noi vom putea trece peste capul lui, până la drumul ce duce la Castelul Torţei. Dar trebuie să ne mişcăm repede, dacă focul apucă să se reaprindă, dragonul îşi revine, şi blestemul nu va mai avea putere să îl facă să deschidă gura, pentru ca apa să intre iar în stomacul bestiei.

Regele Ximon le făcu semn să descalece şi când gura dragonului se închise le făcu semn:

- Haideţi, nevolnicilor, repede. Tu, spuse către un oştean, rămâi la cai.

După ce trecu şi ultimul oştean, scoase sabia din dragon, sări pe botul acestuia şi strigă la ei:

- Repede! Mişcaţi-vă!

Gura se deschisese un pic şi începură să iasă aburi, semn că focul se aprinsese. Ostenii urcau cât puteau de repede, dar tremurau de frică. Dintr-o dată un ochi uriaş, roşu cu iris verde se deschise aţintindu-se asupra unuia dintre ei. Acesta de spaimă, alunecă şi căzu strigând, zdrobindu-se de stânci... Capul dragonului începu să se mişte încet, încet, dar gura se deschise de tot ridicându-i şi pe ei la orizontală. Apa năvăli şi stinse focul.
În faţa lor, în mijlocul unei căldări imense, mărginită peste tot de munţi de netrecut, se vedea Castelul Torţei. Era uriaş, dar ce era ciudat la el, părea a fi un castel invers, adică era subţire la bază şi se lărgea spre vârf, unde trona o terasă imensă, crenelată... Arăta ca o torţă, aşa că normal, acesta îi era numele. Ximon şi cu oştenii lui începură să coboare pe cărarea ce duce la castel.

4.

Între timp, în Parcul Regal, Vrabia Paparazzi dormea buştean într-un copac. Moţăia şi visa că i se decernează premiul Bufnitzer pentru fotografie, în urma senzaţionalelor sale poze făcute cu ocazia naşterii Prinţesei Sorina. Singura sa nemulţumire era că trebuia să împartă premiul cu Desenatorul Şef, un cocostârc bătrân (cu un cioc colorat în fel şi chip de cât şi-l înmuiase în toate acuarelele posibile), şi care începuse să lăcrimeze şi să scâncească de emoţie. Nervoasă, încerca să îi dea cu aripa peste picior, pentru a-l mustra... Moţăind şi dând din aripă, se clătină, gata-gata să cadă de pe ramură. Noroc cu Vântul de Bunădimineaţă, care o supraveghea surâzând de ceva vreme, şi care o ajută să îşi regăsească echilibrul. Vrabia se dezmetici şi încă sub impresia visului, îi răsunau în urechi scâncetele Desenatorului Şef. Până la urmă îşi dădu seama că într-adevăr se auzea un plânset dinspre chioşcul parcului. Curioasă zbură într-acolo, la timp pentru a-i vedea pe Sorina şi Alexis cum se apropiau grijulii de masa pe care stătea şi plângea micuţa făptură. Piticuţul stătea în fund, şi nu vedea, nu auzea nimic... Când Alexis puse mâna pe el, se opri din plâns şi văzându-i pe cei doi copii, făcu ochii mari şi începu să se înfoaie, părul i se zbârli şi îi umflă căciula, urechile îi fremătau, ochişorii mai să îi iasă din orbite. Se retrase spre marginea opusă mesei şi încercă să ţipe, dar nici glas nu mai avea.. Sorina atunci îi spuse:

- Te rog nu te speria... Nu îţi vrem răul. Vrem să te ajutăm. Eu pun fructele pe masă în fiecare dimineaţă. Linişteşte-te, nu îţi facem nimic... Uite îţi mai dau un măr. Şi Sorina scoase un măr din trăistuţa ei.

Piticuţul se uită la ei, şi părea că se calmează, mai ales la vederea mărului. Se opri o clipă din plâns, dar reîncepu să se smiorcăie, aşa cum fac copiii mici, când se răsfăţa şi continuă să plângă deşi nici ei nu mai ştiu de ce . Arunca pofticios câte o ocheadă la măr, si totul părea că merge spre bine, când pe uşa chioşcului, năvăli Flufy, lătrând furios, vrând să îşi apere stăpâna de fiinţa aceea ciudată. Piticuţul de spaimă uită de toate şi vru să sară de pe masă. Noroc cu Alexis care în timp ce Sorina vorbea cu el, se strecurase în spatele lui şi îl prinse. Micuţul începu să se zbată, dădea cu pumnişorii în pieptul lui Alexis strigând:

- Lasă-mă, lasă-mă!

Între timp, Sorina încerca să îl liniştească pe Flufy care, dezlănţuit, lătra şi sărea spre piticul de la pieptul lui Alexis, unde acesta, până la urmă se cuibări înfricoşat, renunţând să mai lovească. Alexis începu să îl mângâie, şi să îi spună să nu îi fie frică, nu i se va întâmpla nimic. Până la urmă, Sorina reuşi să îl calmeze pe Flufy spunându-i:

- Flufy rău! Flufy rău! Dacă nu te opreşti, nu mă mai joc cu tine!.

Flufy se potoli, dar tot mai mârâia avertizând că nu e de glumă cu el.

Sorina se apropie de piticuţ şi mângâindu-l, îi întinse mărul, care lucea ademenitor. Piticuţul îl luă cu amândouă mânuţele şi surâse sfios. Alexis îl puse în fund pe masă şi Sorina îi spuse.

- Te rog să îl ierţi pe Flufy, dar credea că ne apără, nu a mai văzut pe cineva ca tine. De fapt nici noi nu am mai văzut. În celelalte dimineţii venea altcineva, tot un pitic. Nu te superi dacă îţi spun aşa?

- Nu, îngăimă piticuţul.

- Dar acesta era totuşi mai mare, era aproape cât mine. Am uitat într-o seară un măr aici şi a doua zi nu l-am găsit. Şi aşa am început să las fructe aici în fiecare seară, iar acum vreo câteva zile am stat de pândă şi am văzut cine le lua.

- Este tatăl meu, Milică, dar astăzi nu a putut veni, şi m-a trimis pe mine, spuse piticuţul cu o voce subţire, tremurătoare încă, deşi se vedea că începe să se destindă.

- Eu sunt Sorina, el Alexis şi curajosul ăsta este Flufy. Acesta se calmase, stătea cu botul pe labe şi picotea, până o albină începu să îl necăjească, încercând să i se pună pe botic.

- Ştiu cine sunteţi, vă vedem în parc. Eu sunt Milicel.

- Voi sunteţi pitici? Întrebă Alexis.

- Nu suntem chiar pitici.

Şi Milicel le povesti ce ştia din poveştile bătrânilor. Mai demult un spiriduş al Pădurilor din Munţii Hertezatului s-a îndrăgostit de o fată de pitici ce locuiau într-o grădină a vrăjitoarelor Nemerensis. Familiile celor doi s-au împotrivit, i-au despărţit, iar fata şi copilul ce l-au avut au fost alungaţi. Se pare că din acel copil se trăgea familia lui.

-Ni se spune pitiduşi, adică pitici şi spiriduşi. Unii suntem mai mult pitici, iar alţii mai mult spiriduşi, ca şi mine... Celor din familia mea li se mai spune Milici de Grădină, pentru că ne plac grădinile, parcurile, livezile.

- Dacă eşti mai mult spiriduş, nu ar trebui să ai ceva puteri magice?

- Ba da...

- Şi atunci nu ai fi putut să faci o vrajă, să nu plângi cocoţat pe masă.

- Păi trebuie să mă duc la şcoală... Nu ne putem găsi puterile decât ajutaţi de o vrăjitoare... Dacă am fi spiriduşi-spiriduşi nu am avea nevoie de şcoală. Tatăl meu este acum plecat la vrăjitoarea Brigelia, să vadă dacă ar binevoi să mă primească la învăţătură... S-a ascuns între bagajele regelui Sobrin, spuse Milicel, roşind... Te rog să nu îi spui...

Şi mai povestiră ei multe. Milicel le spuse că le plac foarte mult fructele, mai ales merele, dar ei nu pot urca în pomi. Adună fructe pentru iarnă şi le duc în lumea lor, subpământeana, unde intră prin scorbura unui copac uriaş de la marginea Parcului Regal. Scorbura era vrăjită de unul dintre pitiduşii care fusese mai mult spiriduş, şi nu putea fi văzută decât de ei. Milicel era primul pitiduş ce era mai mult spiriduş din familia lor după multă vreme. Avea încă doi fraţi şi două surori, dar aceştia erau mai mult pitici, şi munceau la Fabrica de Caleşti şi Camioane Regale... O soră de a lui, Miliana, fusese o perioadă la Vrăjitoarea Brigelia dar, din păcate nu a reuşit să îşi găsească darul magiei. Mama lor dispăruse de câţiva ani, şi nu mai ştiau nimic de ea.

Sorina şi Alexis îl ajutară apoi pe Milicel să îşi pună fructele în căruţ, îl conduseră apoi pe aleile parcului, până într-un loc de unde îşi luară rămas bun. Pitiduşul se făcu nevăzut încet încet, trăgând de cărut, fericit că îşi făcuse noi prieteni. Chiar şi Flufy îl lătră amical la despărţire.

Vrabia Paparazzi plecase demult, de când auzise că regele Sobrin plecase la Vrăjitoarea Brigelia... Era furioasă că ratase momentul, iar dormise prea mult. Vroia sa ajungă la vrăjitoare înaintea coloanei regale, sa vadă ce se întâmplă...

5.

Regele Sobrin călărea alături de regele Balenis în fruntea oştenilor săi. De vreo oră caii urcau tot mai greu, şi se lăsa frigul. Făcu semn lui Dreian care călărea în spatele lui; acesta veni şi puse peste umerii lui o hlamidă groasă, călduroasă.

-Vecine zici că nu vrei şi tu o haină mai groasă?

- Cum spuneam la plecare, mi-e suficientă armura, doar suntem în toiul verii..

- Cum vrei prietene...

Porniră mai departe, erau 15 oameni şi un Camion Regal  cu bagaje şi cadouri pentru vrăjitoarea Brigelia. Printre bagaje era ascuns piticul Milică care la început fusese cam speriat, dar acum mai că adormise, ba chiar mai scotea căte un sforăit dar se trezea în clipa următoare speriat de propriile sunete. Încet, încet, iarba dispărea şi lăsa locul zăpezii. Înaintau pe un drumeag printr-o pădure de brazi. Regele Sobrin trăgea cu coada ochiului la Balenis, surâzând – acesta începuse să tremure, clănţănind.

-Ai spus ceva, cuscre?

-Nnnuuu, spuse Balensis.

-Mi s-a părut că spui ceva, mai spuse râzând regele Sobrin şi făcu semn lui Dreian  care puse o haină călduroasă pe regele Balenis.

Acesta încercă să protesteze “Nu trebuie....” dar se lăsă înduplecat chipurile. După ce se încălzi spuse spăşit:

-Mulţumesc, cuscre...chiar nu credeam că poate fi aşa de frig.

-Ei, urcăm de câteva ore, munţii Hertezatului sunt înalţi, aici iarna este tot timpul la ea acasă, dar nu-ţi fă griji imediat o să fie mai bine.

Cum spuse asta, începu să ningă, vântul  sufla tăios, nu mai vedeau nimic, abia înaintau...

-Asta numeşti tu mai bine? Nu cred că mai putem înainta, hai să ne întoarcem.

-Ai încredere în mine. Descălecaţi şi luaţi-vă caii de dârlogi!

-Sunt în sandale, strigă Balenis, dar vorbele lui fură înghiţite de Vântul Gardian.

 Neavând ce face, descălecă şi porni alături de ceilalţi prin nămeţi. Camionul Regal  rămăsese în spate pentru a i se pune  lanţuri la roţi, acesta a fost norocul Vrabiei Paparazzi, care  mai mult moartă decât vie, orbită de zăpadă, abia observă convoiul. Obişnuită să fie răsfăţată de vânturile din Undara, nu se aştepta la atâta ostilitate din partea Vântului Gardian. Cu puţin noroc, găsi un geam care  nu se închidea bine şi se strecură în camion, aşezându-se exact pe nasul lui Milică, Acesta tocmai visa cum mănâncă un măr perfect, roşu, nici moale, nici tare, parfumat...Şi când să sforăie mai cu drag, simţi cum nişte pişcători ceva îl prind de nas, iar nişte palme îl bat pe obraz. Strigă disperat:

-Ajutor! Ce se întâmplă? Gata, mă dau bătut, m-aţi prins, o să plătesc pentru că m-am furişat în camion....

Vrabia la rândul ei, speriată, nu-i dădea drumul de nas, şi-l pocnea mai departe peste obraji, până când piticul reuşi să o dea jos cu mâinile... Urmă o perioadă de linişte...Milică avea nasul roşu, zgâriat, ochii îi lăcrimau, dar reuşi totuşi să îşi dea seama că era vorba doar de o vrabie, care abia mai sufla, toata ciufulită.

-Ce e nu e în regulă cu tine, de ce m-ai atacat? întrebă Milică plângăreţ.

-Milică? îngăimă vrabia.

-Daa, dar de unde ştii numele meu?

-Sunt Vrabia Paparazzi. Şi  îl puse la curent cu întâmplarea din Parcul Regal  , cu Milicel în rolul principal. Între timp camionul se urnise din loc şi încet încet îi ajunseră din urmă pe oşteni şi cei doi regi, Sobrin şi Balenis.

Acesta din urmă suferea cumplit, cu greu se apropie de Sobrin şi îi strigă:

-Ce ne facem, nu mai pot de picioare!

-Gata, am ajuns.

-Unde , că nu pot să văd nimic...

 Sobrin îi arată, erau între trei copaci uriaşi,  cel din faţa lor era cel mai mare, nu cred că putea fi cuprins nici de braţele a treizeci de oameni de jur împrejurul lui. Sobrin scoase de la brâu cornul de vânătoare şi sună de trei ori, o dată scurt, apoi lung şi încă o dată lung.... Ca prin miracol ninsoarea încetă...Balenis văzu apoi cu uimire amestecată cu spaimă cum vântul se strângea într-o trombă în faţa lor scurgându-se într-o mică ploscă pe care o purta o fiinţă mică albastră cu aripi, cu o căciulă din zăpadă pufoasă şi îmbrăcată cu un costum ce părea tricotat din iarbă şi muşchi.

-Bine ai venit, rege Sobrin! Îi spuse iar ochişorii lui surâdeau maliţios.

-Bine te-am găsit Păstrător al Vântului Gardian! Oare chiar trebuia să ne primeşti aşa de “friguros”, doar ştiai că venim.

-Am observat că avem un oaspete de seamă (şi aici surâse ironic, aruncând o privire regelui Balenis) şi am zis să fac o primire cum se cuvine, demnă de un aşa  musafir. Balenis, auzindu-i cuvintele, scoase pieptul în afară şi încercă să arate cât mai impunător, deşi picioarele lui în sandale protestau în zăpadă.

-Stăpâna ta Brigelia, ne aşteaptă, nu?

-Da, veniţi, dar mai întâi permiteţi-mi să vă spun ceva şi bătând din aripioare zbură la urechea regelui şoptindu-i:

-Aveţi doi pasageri clandestini sire...

-Ce ???

-În Camionul Regal sunt pitiduşul Milică...

-A, îl cunosc de când eram copil, zâmbi regele.

-...şi Vrabia Paparazzi...

-Oooo, afurisita aia de vrabie, peste tot îşi bagă ciocul.

Sobrin ordonă apoi şoferului şi ajutorului de şofer să caute în spatele camionului printre bagaje. Imediat se auziră icnete, plânsete, piuituri ....Într-un final, Milică şi Vrabia Paparazzi fură aduşi în faţa regelui.

-În genunchi în faţa măriei sale! spuse Dreian, furios că fusese păcălit, el organizase călătoria, pregătise bagajele, supraveghease încărcarea acestora. Milicel se execută imediat, dar biata vrabie nicicum nu reuşi, ba cădea în fund, ba în cioc, aşa că până la urmă se mulţumi să facă un fel de reverenţă, cu ciocul în pământ şi aripile depărtate.

-Ce cauţi Milică aici? De ce te strecori ca un hoţ? Doar noi suntem prieteni vechi.

- Sire, nu am îndrăznit, am crezut că m-aţi uitat de atâţia ani...

Şi apoi îi explică scopul călătoriei, despre Milicel, care ar fi dorit să vină elev la vrăjitoarea Brigelia.

- Bine Milică, înţeleg, dar puteai să vii de la început aşa la mine. Cât despre tine, vrabie băgăcioasă, m-am săturat...Nu vei veni mai departe cu noi.

- Dar, Sire, am cititorii mei care...

- Taci! Îţi dau un sfat, pleacă repede înapoi, pentru că Păstrătorul va elibera imediat Vântul Gardian şi nu te văd bine...

Vrabia, ruşinată, speriată dar şi nervoasă, îşi luă zborul...

-Acum că am lămurit şi treaba asta, putem merge mai departe, Păstrătorule?

- Desigur, Sire.

Şi spiriduşul se înălţă spre vărful copacului de care am spus cât era de mare, intrând într-o mică scorbură. Peste câteva secunde o uşă imensă se deschise în trunchi şi spiriduşul apăru :

-Haideţi, intraţi!

Porniră şi după ce intră şi Camionul Regal uşa se închise. Spiriduşul zbură iarăşi trăgând de o pârghie aflată la peste zece metri deasupra lor. Simţiră cum copacul se roteşte. Când se opri, uşa se deschise şi în faţa lor se aşternea o cărare printr-o poiană însorită, plină de flori, păsări, iepuri, căprioare şi altele( chiar şi o ursoaică ce avea vreo trei pui jucăuşi). Şi bineînţeles, spiriduşi, unii albaştri, dar fără cuşmele de zăpadă...Regele Balensis după clipa de uimire ce o trăi, simţind iar căldura aruncă haina ce îi ţinuse de cald şi ieşi primul, urmat imediat de ceilalţi. În urma lor, copacul se răsuci la loc. La capătul poienii, după un pod peste un pârâu se vedea o casă frumoasă, nici mare dar nici mică, colorată divers şi cu ferestre care îşi schimbau forma şi locul. 

 

6.

Scăpaţi de Pasajul Dragonului, Gorgil se apropie de regele Ximon:

- Sire, iertaţi-mi îndrăzneala, dar aş vrea să ştiu de ce venim să o vedem pe sora dumneavoastră, am o bănuială, nu că nu ar fi ceva firesc să vreţi să vă vedeţi sora, mă iertaţi încă o dată.

- Ei bătrâne tovarăş de arme, bănuieşti tu bine, vin să îi propun o alianţă, o eliberez în schimbul ajutorului ei. Siimitul nu poate face faţă singur regatelor Undara, Ardan, Alban şi Veresin....Dacă vom fi atacaţi ca răspuns la acţiunile mele? Eu doresc unificarea celor trei regate, sub sceptrul meu, pentru a face faţă unei mari primejdii, o ameninţare cum încă nu a avut lumea noastră...Ximena ştie despre ce e vorba, inclusiv faptul că venim spre ea acum, este înlănţuită, dar mare parte din puteri şi le-a păstrat. Va fi greu să negociem cu ea, după toate cele întâmplate...Acum lasă-mă, am nevoie să fiu singur, eu cu gândurile mele.

- Prea bine, majestate, scuzaţi-mi iarăşi îndrăzneala.

Şi Gorgil încetini până ajunse iar în rând cu oştenii. Oşteanul cel curios, mai îndrăzneţ de felul lui, îl abordă iar:

-Preasfinţia ta, am înţeles că ne ducem la sora premăritului nostru rege, la vrăjitoarea Ximena, cea mai puternică dintre toate...Mă întreb cum a reuşit să o învingă, am observat pe drum tot felul de lighione înfricoşătoare, care pe vremuri făceau parte din oastea ei. Cum a fost posibil să fie învinsă?

-Cum te cheamă, oştene şi câţi ani  ai?

-Lixandru, preasfinţia ta, am 20 de ani şi de doi ani sunt în serviciul regal...

-Lixandru, vrăjile sunt arme foarte puternice, dar viclenia şi isteţimea le pot veni de hac. Regele nostru s-a aliat cu Piticoşii, aceştia serviseră cu credinţă mulţi ani de zile Dragonilor de Foc, iar după înfrângerea acestora, au fost alungaţi. Castelul Torţei spre care ne îndreptăm aparţinea dragonilor, care au terorizat omenirea sute de ani din el. Piticoşii este prescurtarea de la Piticii Plicticoşi, sunt cele mai serioase, plicticoase, morocănoase ba chiar şi răutăcioase fiinţe din lume, dar totodată, sunt imuni la vrăji...Ei înşişi au o vrajă a lor, când nouă piticoşi cască deodată, nu există fiinţă pe lumea aceasta să nu adoarmă. Aflând toate acestea, regele nostru, a făcut un pact cu ei, cedându-le Castelul Torţei şi ţinutul dimprejur, pentru ca să îşi poată vedea de treburile lor plicticoase, în schimbul ajutorului dat la capturarea vrăjitoarei Ximena. Regele îi propuse acesteiea un armistiţiu, sugerând că ar fi gata să capituleze( au fost cinci ani de lupte cumplite), urmând să se întâlnească aici pe teren neutru. Ximena a acceptat venind înconjurată de cele mai diabolice fiinţe din subordinea ei. Regele nostru a venit însoţit doar de nouă piticoşi...A încercat să facă tot ce a putut să o convingă să înceteze războiul, i-a oferit jumătate din regatul Siimitului şi acest castel, dar Ximena sigură pe ea, a dat semnal jivinelor să îl captureze, în timp ce încerca să îi pietrifice pe piticoşi....Aceştia au început să caşte plictisiţi, şi vrăjitoarea împreună cu escorta ei au adormit pe dată.

-Regele Ximon, nu a adormit?

-Nu, el purta un medalion care îl ocrotea de vraja piticoşilor. Dar gata cu poveştile, am ajuns.

DAR POVESTEA  NOASTRĂ MERGE MAI DEPARTE :)

 

 

 

[Sorina Zota]

EXCEPŢIONAL SCRISĂ! EXCEPŢIONAL. Felicitări. Sincere. Foarte frumoasă povestea.

[Simion Cozmescu]

Mulţumesc Sorina, şi pentru răbdare... Trebuie să o termin, dacă tot am început-o, nu ?

[Sorina Zota]

Cu siguranţă!!!

[Elena Mititelu]

Minunat! Felicitări!!

[Simion Cozmescu]

Mulţumesc Elena!