Cât de credincios a fost creștinul Eminescu... (Notițe de lectură)

[Gheorghe Pârlea]

Omul de cultură Theodor Codreanu e numit, de către cei avizați în a-l califica, ca fiind, în ansamblu, un filozof al culturii și civilizației. Eu, întâlnindu-l de câteva ori în anturajul unor intelectuali basarabeni (de exemplu, de două ori la Fălticeni, de mai multe ori la Chișinău) și citindu-i din eseurile publicate în săptămânalul chișinăuian „Literatura și arta”, mi-am conturat o presupunere (care nu-i musai să se și confirme). Anume, că acest ilustru intelectual din provincie a fost salvat de la marginalizarea pe criteriu provincial de adoptarea dumnealui de către cercurile culturale din capitala R. Moldova. Căci egocentrismul confraților săi de pe malul Dâmboviței ar fi ținut în penumbră statura culturală a profesorului de liceu de la Huși, fie el doctor în științe și autor de lucrări exegetice de anvergură.

În zilele acestea am reluat răsfoirea uneia dintre cele două cărți mai vechi din posesia mea care îl au ca autor pe dl. Th. Codreanu. Volumul se numește „Polemici incorecte politic” (Ed. Rafet, 2010).

Cititorului comun (mă identific cu acesta) nu-i sunt chiar accesibile la prima lectură cărțile unui erudit ca Th. Codreanu. Voiam, prin această re-citire selectivă, să revăd (se înțelege că prima lectură n-a dat rezultatele maxime) ce crede savantul de la Huși cu prezență activă la Chișinău despre raportul creștin-necreștin/ credincios-necredincios asupra lui Mihai Eminescu, poetul identificat de T. Maiorescu drept „centrul iradiant al canonului cultural și literar românesc”, calificativ asupra căruia au năvălit (avea să zic tătarii) exponenții noii ideologii culturale, așa-zișii „resentimentari”, promotorii curentului „corectitudine politică” (mă rog, e ceea ce a putut înțelege din asta omul din popor care sunt).

Mobilul revederii numitei cărți în chestiunea invocată provine dintr-o dispută amatoristică, pe Facebook, pe seama „canonizării” lui Eminescu – confruntare în care eu m-am manifestat pasiv la vedere dar implicat activ în sinele propriu.

Nu mi-am propus să dezvolt pe larg aici ce am înțeles eu din re-lectura asupra a ceea ce mă interesa, ci doar să asigur un minim de context pentru ceea ce am dorit expres să fac cunoscut prin această postare.

În exercițiul acesta al meu de a mă lămuri în chestiune, am găsit în carte un citat din Eminescu care mi se pare demn de văzut și revăzut în contextul religiozității lui Eminescu. Consider că respectivul extras spune mult, însă nu totul.

Dar până a reproduce relevantul fragment, iată pe scurt și ceea ce ar putea lipsi din invocatul întreg în chestiune, prefigurat în parte de ce se poate reține din citat. Anume, în rezumat sever redus, câteva date intermediate de autorul numitei cărți privind antiteza credincios-necredincios, ori creștin-necreștin cu referire la marele nostru poet.

Analizând critic lucrările în temă ale unor autori – cu precădere interesat de opiniile lui Răzvan Codrescu –, în eseul „Eminescu și creștinismul remanent”, conținut în numitul volum, Th. Codreanu pornește de la caracteristica secolului lui Eminescu, anume ca fiind sub profeția „Dumnezeu a murit”, prin care Nietzsche a intrat în istoria filozofiei, rezultat al loviturii de grație dată creștinismului în secolul anterior de către iluminiști. În aceeași perioadă încep să pătrundă în Europa occidentală și religii orientale, între care budismul și o serie de mitologii gnoze, științe oculte. Ceea ce înseamnă că această „ofensivă asupra creștinismului” nu putea să nu-l influențeze și pe Eminescu. Autorul cărții citează din autorii bibliografiei câteva exemple clare de „contaminare” a poetului în sensul celor de mai sus, exemple care contravin „purității creștine”. Există la autorii aflați în atenția lui Th. Codreanu opinia că știutele considerații ale lui Eminescu de natură creștină n-ar implica credința personală. Autorul însă inserează în antiteză convingerea părintelui Constantin Galeriu, anume că Eminescu avea o profundă gândire teologică. Totuși Th. Codreanu îl aprobă pe Răzvan Codrescu, care consideră că cei care îl vor canonizat pe Eminescu confundă planurile – cel cultural, cu planul religios. Ceea ce înseamnă că de fapt Eminescu nu mai putea fi credincios după normele religioase vechi, venite dinspre teologie, ci într-o formă a gândirii transdisciplinare, care înseamnă a fi simultan dincolo și întru creștinism. Eminescu – ca și Constantin Noica in secolul XX, constată autorul cărții – vede apropierea de Ființă, de Dumnezeu, "din orice direcție".

Și antinomiile Eminescu-necredincios, Eminescu-credincios continuă, sub opinia autorului cărții, să co-existe, anume că ambele sunt rezultatul complexității personalității aflate în acest gen de analiză și că, sub efectul răului veacului, a spiritului lui secular, Eminescu "a trăit toate riscurile judecării sale ca necredincios, neabandonându-L, în realitate, pe Hristos". Eminescu „a trăit creștinismul remanent (sub influența experienței creștine din familie – nota mea), iar, în limbajul său filozofic, arheic sau direct din cer".

Și acum, ca să nu mai lungesc modestul meu exercițiu, care, repet, nu e decât o contextualizare minimă (minimă în raport cu acribia abordată de dl. Th. Codreanu în tratarea temei), iată și citatul care m-a acaparat, vizavi de tema enunțată, citat care, deși probă pentru una din părțile conflictului, lasă totuși celeilalte părți deschise porțile disputei:

„ Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altuia. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrate a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri iertare prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.” (Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).

Gheorghe Pârlea

 

ADDENDA

Aflu dintr-un eseu din Foaie Națională (25 august, 2013), semnat de Stelian Gomboș, că articolul care conține citatul, respectiv, „Şi iarăşi bat la poartă…” a fost scris și publicat sub emoția Paștelui anului 1881, în preziua Învierii Domnului. În eseul lui S. Gomboș este reprodus și un citat din același articol al lui Eminescu, din care se deduce perioada redactării, implicit afectul profund creștinesc al lui Eminescu: „Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.