Textele de proză participante la Concursul literar „Rădăcini”, ediția a III-a

[Vasilisia Lazăr]

Pagina I

        1. Ozana

          Frunzele începură un tango sălbatic, brutal, lovindu-se una de cealaltă, împreunându-se, pentru ca apoi să se despartă. Rotocoale. Repetitiv. În dansul lor diagonal, sfârșiră despărțite de două picioare groase și roșii. Picioarele rănite și trudite ale Ozanei nu puteau lăsa pe nimeni indiferent. Până și frunzele ținură un moment de reculegere la vederea lor, înainte ca prima pală de vânt să le ducă spre alte ”ringuri de dans”.

          - Ia uite, dom’le! Mai trăiește Ozana!

          - N-aș fi crezut că va trece și de iarna asta… acum, cu primăvara asta nebună, cred că și ea e dezorientată…  (...)

 

(Proză eliminată din concurs deoarece a mai fost găsită publicată în mai multe spații virtuale, inclusiv într-o revistă tipărită.)

          2. Călătoria

          Cuprins de o stare de amoc, m-am dus la Gara Centrală și am urcat în primul tren care părea gata de plecare. Nu am mai trecut pe la casa de bilete, oricum nu avea niciun sens din moment ce nu aș fi știut să specific destinația. Nu conta încotro mergeam, nu conta unde coboram, ce era important pentru mine era să plec pur și simplu undeva, oriunde în altă parte decât acolo unde mă aflam. Oriunde în altă parte și cât mai la distanță de cunoscuți sau de locuri cunoscute. Ca urmare, am decis că sunt dispus să achit, în tren, atât costul biletului cât și amenda aferentă. Spre mirarea mea, niciun controlor nu a venit să îmi verifice legalitatea, așa că am călătorit fraudulos până în momentul în care am hotărât să cobor, după nu știu câte minute sau ore sau poate... zile de drum, într-o haltă singuratică. Cert este că îmi revenisem din starea aceea debusolantă și puteam să mă întorc înapoi acasă.

          M-am așezat pe banca din fața vechii halte, în așteptarea unui tren care să mă ducă în sens invers. Se însera.

          – Ar fi timpul să intrați înăuntru, domnule. Se lasă rece.

          Am tresărit, pentru că, pierdut în propriile gânduri, nici nu observasem când bătrânul acela care pufăia dintr-o pipă de lut, se așezase alături de mine, pe bancă.

          – Nu e necesar, am răspuns destul de distant. Mă întorc înapoi cu primul tren.

          Bătrânul își miji înspre mine ochii albaștri, și am sesizat în ei sclipirea unei nuanțe de ironie:

          – Asta ar fi cam... greu, domnule. Precum puteți și dumneavoastră constata, șinele sunt ruginite, scoase din uz cu foarte, foarte mult timp în urmă. Prin aceste locuri nu mai trece niciun tren...

          Uimit peste măsură, am privit mai atent în jurul meu, constatând șinele ruginite, ecartamentul lor antic, pădurea ce se întindea pe dealul din fața mea, pădurea nefiresc de tăcută; am constatat înserarea și liniștea, lemnul băncii mâncat de carii, pereții scorojiți ai vechii halte. Era ceva nefiresc în acest tot... M-am înfiorat.

          – Ar trebui să intrați înăuntru, domnule. Se lasă rece...

         3. Colţ de rai

 

            Soarele luminează atât de frumos, încât verdele crud al copacilor seamănă cu strălucirea diamantului şi nu poţi privi la el, că te şi orbeşte. Totul, în jur, e magnific, totul e înflorit, mireasma florilor te îmbată şi te poartă într-o lume de basm, ai impresia că trăieşti într-o poveste, în pădurea fermecată unde totul este poleit, totul cântă, râul cântă, păsările cântă, frunzele vibrează, petalele florilor se desfac sub ochii tăi, păsările se aşază pe umerii tăi şi te încântă cu triluri pline de armonie. O buburuză se balansează pe un fir subţire de iarbă şi îşi desface uşor aripile pentru a zbura în aerul cald şi dulce, ce te toropește şi te îndeamnă la visare. Şi chiar ai putea să visezi în mijlocul acestui rai, în care liniştea deplină domneşte, deranjată doar de trilurile unei păsări ce-şi spune povestea, pe care numai lumea ei o înţelege. Ea spune că a fost cândva un suflet de om, pe care Creatorul l-a transformat în pasăre şi, în nemărginirea lumii, ea îşi avântă aripile, pentru a gusta din frumuseţea ei. Şi din această frumuseţe, aduce o părticică şi o împarte lumii, prin trilurile ei fermecate.       

            Adie vântul cald prin petalele florilor, prin iarba ce şopteşte naturii cuvinte neînţelese, adie prin frunzele copacilor, alintate şi legănate, şuşotind între ele. Ceva tainic se întâmplă în natură, liniştitor, parfumat, îmbietor, iar tu, pământeanule, fii încântat de frumuseţe, parfum şi linişte. Priveşte cerul senin şi gândeşte-te că, dincolo de el, este o lume mai frumoasă, mai pură, mai plină de sublim.

        4. El a făcut bani

 

          Doi foşti colegi se întâlnesc în Podu Roş: unul era profesor la ţară, scriitor sărac, iar celălalt, inginer în construcţii, avea casă cu trei nivele, BMV, motocicletă. Au trecut anii, profesorul aproape nu-l mai cunoştea pe Brătescu, în timp ce acela a făcut o încercare, strigându-l pe nume.. Dacă nu e el, nu-mi va răspunde, îşi zise acesta, dând a lehamite din mână. Era totuşi Georgescu, profesorul care se lăuda cu cele câteva cărţi scrise de el. Modest, îmbrăcat în haine de la second-hand, mergea din trei în trei zile la piaţă, cu două sacoşe albastre. Amândoi au descoperit că erau familişti, cu copii studenţi. Profesorul se simţea tot mai încurcat, imaginându-şi că nu va putea să facă faţă valului de întrebări despre viaţa personală, mai ales că nu-i plăcea să mintă. Brătescu avea un semn pe obraz, din copilărie, care nu deranja prea mult.

          – În timpul liber, eu am făcut cărţi, murmură profesorul.

          – Eu am făcut bani, zise grăsunul, măsurându-l pe celălalt cu privirea.

          Se prefăcea că este încântat de condiţia scriitorului, de doctoratul lui, de premii  literare şi din când în când apăsa pe volan, ca să arate că este stăpân pe situaţie. Pe lângă ei a trecut o fată cu o minijupă provocatoare, în ton cu zarzării înfloriţi. Cei doi au zâmbit subtil, cu ochii lucioşi, ademenitori. Profesorul ar fi vrut să dispară în mulţime, dar nu putea din cauza celuilalt, care formula mereu întrebări şi-l ţintuia pe cimentul fierbinte, în această primăvară călduroasă. Brătescu îl privea admirativ, or poate se prefăcea dintr-un soi de diplomaţie. El lucrase la mai multe instituţii, adunase ceva bani şi într-o zi a ajuns patron, trăia din afaceri împreună cu cei doi fii, cu apartamente în zone rezidenţiale. La un moment dat, s-a ivit o pauză în conversaţia celor doi foşti colegi şi profesorul, simţind că scapă din lesă, făcu un semn de salut, se aplecă peste maşină, strânse mâna domnului patron, apoi se grăbi spre trecerea de pietoni, cu un surâs crispat, tragic, abia mascat. Îşi aminti de filmul Om bogat, om sărac. Se simţi important  gândindu-se că un om bine situat şi-a adus aminte de el şi i-a acordat atâta atenţie: a oprit maşina, a deschis portiera, i-a pronunţat numele cu un ton grav, apoi i-a întins mâna cu care semna documente, număra bani, ameninţa subordonaţii care ieşeau din ritmul impus. Era un blond cu ochi albaştri, odihnitori, voce îmbietoare ca a fetelor obligate de şefi să facă reclamă pe stradă sau în grădina publică.

          Georgescu nu prea avea ce să-i spună despre cariera lui monotonă, împrumuturi la bănci, concedii lipsite de strălucire, iar despre cărţi… cine mai citeşte în ziua de azi? Îşi imagina cititorii, ca pe nişte fantome din alte veacuri, care frunzăreau cărţile, citeau în diagonală, se opreau din când în când în faţa unor pasaje, în care se regăseau, zâmbeau ironic şi uneori, doamne, îşi notau câte ceva într-un carneţel. Dar asta se întâmpla în situaţii extrem de rare. Uneori redactorii de radio şi televiziune opresc trecătorii şi-i întreabă la vrăjeală, ce mai citesc, de parcă ei ar fi mari cititori. I-am evitat ori de câte ori am avut ocazia, simţind în apropiere camerele de luat vederi, în spatele cărora găseai mai întotdeauna un bărbat între două vârste, cu barbă, şapcă, ochelari. Georgescu a traversat strada  şi s-a îndreptat spre barul de la hotelul Unirea, să-şi revină la o bere, după conversaţia cu fostul coleg de liceu. Barul se afla la ultimul etaj, avea mobilier elegant, ospătare tinere, preţuri pipărate dar, una peste alta, se merita să vii să te reculegi aici, departe de oamenii străzii, de muzica de proastă calitate, de beţivani recalcitranţi, cerşetori, drogaţi, negustori ambulanţi. Un poliţist urca şi cobora cu liftul, însoţind un tânăr simpatic, îmbrăcat elegant, ameţit de băutură încât abia se mai ţinea pe picioare, în spaţiul strâmt al liftului. Nimeni nu se grăbea, dar plimbarea celor doi începu să-i enerveze pe cei care aşteptau golirea acelei miraculoase cabine.

          – Aşadar, minţi nenorocitule, izbucni poliţistul, după ce coborî din lift, împingând uşor cu mâna dreaptă, tânărul îmbrăcat la patru ace. Acum cât mai eşti slobod, gândeşte-te la ce am vorbit, poate îţi pică fisa…

          Tânărul voia să spună ceva, dar alcoolul îi tulburase mintea, abia reuşise să articuleze câteva cuvinte, în timp ce privea dezorientat în jur, dar calm, sigur pe sine, printre oamenii care aşteptau să le vină rândul, în sfârşit, la lift.

          – Ce s-a întâmplat? întreabă o doamnă îmbrăcată în roz, cu un pix şi un carneţel în mână, apropiindu-se de cei doi. Ca şi cum ar fi vrut să-i încredinţeze un secret, poliţistul îi şopti ceva, iar femeia se mulţumi să-i zâmbească şi-i spuse şi ea ceva, ridicând un deget , în semn de atenţionare.

          Câteva doamne înfiripaseră o discuţie despre tânărul de condiţie bună, fiul doamnei Chiriac de la Comitetul judeţean de partid, cel care spărsese în starea lui euforică, mai multe sticle şi pahare şi refuzase să se legitimeze. Între timp a fost chemată ospătara de la bar, pentru clarificări , în vederea încheierii unui proces-verbal.

          – Aranjam paharele, domnule poliţist, după ce le clătisem şi grupam sticlele după preţuri, când a venit tânărul, clătinându-se, cu mâna întinsă spre sânul meu. M-am dat într-o parte, dar dumnealui, cum l-o fi chemând, s-a dezechilibrat, m-a privit cu ochi tulburi, amorţiţi, a căzut peste pahare…

          Între timp, i-a venit  rândul lui Georgescu la lift şi cum nu avea de gând să mai aştepte făcu, hotărât, câţiva paşi, după două femei obeze, taciturne, poate chiar complexate. În lift a stat nemişcat, cu respiraţia întretăiată şi în scurt timp a ajuns la ultimul etaj, s-a aşezat la prima masă deşi, de obicei îşi alegea locul, întotdeauna cu faţa la ieşire. Se gândi din nou la Brătescu, blondul bine legat din anii de liceu care, într-o excursie la Cabana Bârnova, a adus o sticlă cu vin vechi de treisprezece ani şi l-a servit în două rânduri, într-un dop metalic.

          – E bun şi foarte scump, zise el pe un ton convingător. E de colecţie! L-a adus tata , inginer agronom în viile de la Cotnari…

          – E bun şi puţin, încerca să glumească Georgescu, bine dispus, care ar fi vrut să ducă sticla la gură, din câteva mişcări.

          – E bun şi înşelător, adăugă adolescentul, cu ochii spre cerul senin, mai frumos ca altădată.

Blondul l-a invitat într-o zi acasă la el, la un ceai, la care Georgescu nu s-a dus, imaginându-şi că va fi servit cu ceai, pe când el avea acasă vin bun. Ce vremuri! Acum colegul său are casă cu trei etaje, parţial închiriată unor firme, BMV, motor de ultimă generaţie, cu care face cascadorie, îi place să trăncănească, să se impună. Hm! E mult mai realizat decât alţii, care îţi bagă degetele în ochi, ca să iasă în evidenţă cu ceva şi când nu te aştepţi haţ! te muşcă atunci când ţi-i lumea mai dragă. Şi e familist..

          – Cu ce vă servesc ? îl trezi din visare, o ospătară drăguţă, cu carneţel şi pix.

 

        5. O familie ghinionistă

 

          În sfârşit, primăvara  a sosit cu alaiul ei de flori, lumină şi culoare. Totul e învăluit în mantia de lumină a soarelui, care mângâie blând pământul. La întreprinderea “Maşini uşoare”, fostă “Maşini grele” din Bucureşti, portarul Ilie Stan, se bucura cel mai tare de venirea primăverii, el fiind mereu pe afară… ridică bariera, lasă bariera, legitimează oamenii care intră, fugi în gheretă şi răspunde la telefon, dar cu un ochi la poartă, ce mai, treburi serioase şi solicitante.

          Bănuind că o dată cu venirea primăverii toată lumea era mai bucuroasă şi mai înţelegătoare, rugă un prieten să-i ţină locul şi merse în audienţă la director.

          – Ce este măi, nea Ilie? îl întrebă directorul.

          – Dom’ director, am acasă şapte copii, vremuri grele, toate scumpe, nu puteţi  să-mi măriţi şi mie salariul?

          – Păi bre, nea Ilie, noi aicea plătim pentru ce faci la serviciu, nu pentru ce faci acasă. Dar o să dau dispoziţie să-l mai mărească.

          După vreo lună şi ceva, în biroul directorului intră un ziarist.

          – Bună ziua! Sunt de la ziarul “Răgnetul opoziţiei” şi am venit să scriu despre uzina dumneavoastră.

          – Dar cum ai intrat aici, nu ai fost legitimat la poartă? Pe mine nu m-a anunţat nimeni!

          – Nu, am trecut pe lângă portar care vorbea cu cineva, iar secretara vorbea cu un bodyguard.

          Directorul nervos, chemă imediat portarul şi îl ameninţă că dacă nu sunt legitimaţi absolut toţi care intră pe poartă, va fi dat afară.

          A doua zi directorul aştepta cu maşina să intre în întreprindere.

          – Să trăiţi dom’ director, zise Ilie Stan şi ridică bariera.

          După ce parcă maşina, directorul se întoarse la poartă.

          – Nu am dat dispoziţie să nu intre nimeni neligitimat? Mie de ce nu mi-ai cerut legitimaţia?

          – Păi dom’ director… vă cunosc.

          – Da, mă, dar putea să fie fratele meu geamăn, sau mai ştiu eu ce terorist care seamănă cu mine. Eşti concediat că n-ai respectat ordinul!

          Peste câteva zile s-a organizat un nou concurs pentru postul de portar şi culmea, a reuşit Marin Stan, fratele celui pus pe liber.

          Nici nu a trecut o săptămână şi se anunţă vizita ministrului Industriei.

          Directorul îi dă dispoziţie portarului Marin, să-l anunţe la telefon când soseşte ministrul la poartă, să iasă să-l întâmpine.

          După o jumătate de oră, sună directorul la poartă:

          – Marine, nu a apărut domnul ministru?

          – Nu, dom’ director.

          Peste o oră aceeaşi întrebare.

          – Nu se vede, dom’ director.

          După încă două apelări, apare în sfârşit şi ministrul. În timp ce-i ridica bariera, Marin îi spune:

          – Aoleu, dom’ ministru, aţi încurcat-o. De când vă aşteaptă dom’ director…

          Bineînţeles că s-a făcut din nou concurs pentru portari. Şi iarăşi, culmea, a fost angajat Vasile Stan, văr cu primii doi, dar ca portar de noapte. Portar de zi a fost angajat cineva care a mai fost în acest post.

          Cam peste o lună de când a început Vasile serviciul de paznic de noapte, aude el că directorul o să plece în delegaţie la Vaslui. Dimineaţa, când apare directorul la întreprindere, merge la el şi îi spune:

          – Dom’ director, am avut un vis groaznic azi noapte. Eraţi cu mai multe persoane în microbuzul cu care călătoreaţi spre Vaslui, şi microbuzul s-a lovit de un parapet şi a căzut într-o râpă. Vă rog nu plecaţi, mie mereu mi s-au adeverit visele.

          Directorul nu era un om superstiţios, dar de data asta,cum mai avea şi puţină treabă, s-a gândit să-l trimită pe adjunct în locul lui.

          A doua zi a apărut în ziar ştirea că un microbuz ce mergea spre Vaslui cu directori aflaţi în delegaţie, a avut un accident.

          Directorul îl cheamă pe Vasile, îi mulţumeşte că a avut aşa premoniţie, îi spune să meargă la casierie că i-a acordat o primă, dar şi la cadre să facă lichidarea, pentru că fiind paznic de noapte a dormit în timpul serviciului.

          Iar concurs şi datorită faptului că paznicul de zi a plecat de bunăvoie pentru a adoua oară, în locul lui a ajuns… Iliuţă Stan, fiul primului angajat ca portar.

          Acesta a stat şi mai puţin, de, familie ghinionistă. Băiat fin, proaspăt absolvent de bacalaureat, pe care l-a dat de vreo patru ori, dar negăsind nicăieri de lucru, a încercat în locul părăsit de tată cu ceva timp în urmă.

          Spuneam că-i băiat fin, politicos, dimineaţa când ridica bariera să treacă directorul, îl întâmpina cu: Bună dimineaţa, domnule director, Să trăiţi domnule director…

          Până într-o zi, când fiind frumos afară şi dorind să facă şi mişcare, directorul a venit pe jos la întreprindere.

          Când l-a văzut Iliuţă, a început să râdă şi i-a zis:

          – Ce, bă burtosule, nu mai eşti director?

          Şi aşa a terminat familia Stan cu meseria de portar. Mare ghinion pe ei.

          Dar, vorba aceea, ghinionul şi-l mai face şi omul.

 

    

        6. Rugina din mărunțiș

 

          Undeva un copil râde. Zâmbetul său este iubire, cuvântul lui e viață. În același timp altul plânge. Lacrima oftează în tăcere. Echilibrul e rupt de goana spre acumulare pe care nu o simțim, nu o vedem. Pas cu pas tristețea câștigă tot mai mult spațiu. Foamea noastră de avuții ne transformă iremediabil. Alergăm, mergem înainte ca niște roboți „orbiți de aur”. Cum putem ridica zâmbetul inocenței la rang de statut social când visele noastre se blochează în dorința de acumulare? Când vom alunga tristețea de pe chipul copilăriei alterate în neputință dacă noi înșine trecem nepăsători prin propria existență? Unde vom pune punct mizeriei din noi? Întrebări... întrebări care-și vor pierde în timp dorința de soluționare. Traiectoria omenirii a virat pe un sens cenușiu, ireversibil și impropriu iubirii. 

          Donăm cadavre celor care vor să le calce! Cumpărăm frică, așteptând cuminți la coadă. Cu creierele „spălate” uităm de valoarea proverbului: Divide et impera. Egoismul câștigă teren în fața armoniei și doar un pas murdar îl mai desparte de... o durere în cot. 

          Coloana vertebrală se înclină după cum bate vântul și aplaudă nonvaloarea urcată pe-un piedestal, fără să privească spre calitatea umbrei care discerne (în tăcere) onestitatea de jocul murdar.

          Suntem niște umbre! Ne pierdem în respirația prezentului ascunzându-ne în spatele întrebării: Ce-i de făcut? Tăcerea transformă stropii de ploaie în lacrimi fără să analizeze spinii care rânjesc din vârful piramidei. Refuzăm lupta și ne ascundem docili într-o cutie de chibrituri. Disconfortul ne face vulnerabili, dar n-am învățat (încă) să batem cu pumnul în masă. Dezorientați căutăm în haos soluții. În prezentul intoxicat de jocul murdar al banilor, puterea se câștigă cu și pentru capital.

          Existența noastră întoarsă pe dos nu are ochi să vadă minciuna și ipocrizia. Nici nu mai contează că am depozitat trecutul în crematoriu! Luptăm cu clipa îmbâcsită de parvenire... la ce ne-ar mai ajuta amintirile? Familia? Un moft din care evadăm când prindem un autostop convenabil. Avansăm agățându-ne de fiecare fir de praf.

          E ger în sufletele noastre înghețate. Privesc pe geam căutând speranța. Conservată în adierea vântului călduț de primăvară așteaptă un semnal. Nimic nu este pierdut! Dacă voința ar avea aripi... 

          Las în urmă tramvaiul îmbâcsit de iarnă și-mi dreg pasul spre mugurii unui nou început. Caut în privirea dimineților de primăvară iubirea neintimidată de capriciul banului. Zâmbesc respirând curat printre cuvinte. Alterată și încurcată în propria existență murdară, foamea de bani a rămas undeva în urma mea. Calc pe cioburile luminii mai bogată cu o secundă.

 

 

         7. Cucul şi pupăza

          – Ce-i, Geo?! Vino să te iau în braţe, băiatul meu pufos şi drag! Nu vrei? Eşti  gelos? Treaba ta, eu vă iubesc pe amândoi.

          Mă priveşte ţintă şi verdele din ochi se lărgeşte ca o câmpie în mijlocul primăverii.

          – Cu-cu! Cu-cu! strigă pasărea scurt şi răsunător ca un orologiu, din vârful nucului din spatele casei.

          – A-na! A-na! îi răspund, dar cucul e deja deasupra capului şi pleacă spre livada plină cu floare.

          – Vezi, Geo, cucul cântă, dar tare tânjeşte după un cuib. Aici ne asemănăm şi eu, şi tu…

          – Miauuu! se gudură motanul printre picioarele mele şi mă priveşte doar cu un ochi, fiindcă celuilalt i s-a închis pupila.

          – Lasă-mă că mă gâdili. Am lipsit câteva zile, şi uite vecinii nu te-au primit să-ţi dea ceva de mâncare şi te-ai ogârjât, dar are grija mama să te facă iarăşi dolofan.

          Intru în bucătărie. El după mine continuând să se gudure la picioarele mele.

          – Ia şi papă!... îi arunc pe covor un şniţel rătăcit prin bagajul de călătorie.

          Caut în frigider să-i suplimentez mâncarea.  Găsesc crenvurşti şi lapte. Le încălzesc în cana electrică şi, după ce i le pun într-o cutia de la o conservă, îl privesc aşa cum îl priveam pe celălalt, când mă ţinea de mână şi-mi spunea ,,te iubesc , Anuţa!”

          – Pentru că îmi eşti  fidel, am să-ţi cumpăr papa pentru pisici, ,,Kitekat”.

          Îl mângâi pe blăniţa moale, de culoare gri închis, el dă din coadă şi, din când în când, mai ridică urechile. Îmi vine să-i cânt, dar nu o fac, să nu-l  deranjez de la masă. 

          – Să ştii , Geo, eu vreau să fiu Penelopa, să-l aştept până la capătul vieţii. Şi, dacă există viaţă şi dincolo, înseamnă că...înseamnă că...Adică aşteptarea  e fără sfârşit? Nuuu! Vreau să fie lângă mine cât mai curând! strig de parcă aş vrea să mă audă.

          Mă ridic de lângă motan şi mă aşez pe canapeaua cumpărată de curând. Privesc spre fereastra ce duce în curte. Mărul din faţă plesneşte de fericire, în bătaia soarelui. O pasăre cenuşie, cu coada pestriţă, se aşază pe una din crenguţe. Ciuguleşte de câteva ori din mugurii cruzi şi ridică ciocul în văzduh. E cucul. Vreau să ies repede în prag să-l aud iar şi să mă bucur că e aşa de aproape. Până să mă mişc, pentru că m-a luat un cârcel în pulpa piciorului, cucul dispăruse.

          „În puii mei, tot ce-i frumos pierd. De când l-am cunoscut mi-am pierdut şi capul.”

          – Miauu! mă trezeşte Geo din visare.

          – Mai vrei? Dar pisoiul o tuleşte afară. Cred că a vrut să-mi spună ,,săr’ mâna pentru masă”. Inteligentul mamei! Şi celălalt e inteligent. Are un umor ...şi pentru orice chestie câte o replică. Ferească Cel de Sus, dacă îl provoci, nu ai nicio şansă.

          Afară soarele e vesel, copacii îşi desfac mugurii, lalelele se deschid în culorile curcubeului, narcisele  îmbrăcă rochiţa albă, iarba e de un verde sălbatic. Ce mai, frumuseţe de frumuseţe! Ştie cucul de ce cântă. Vrea să atragă atenţia oamenilor, să se bucure de aceste minunăţii . Unii spun că el e unul din fraţii preschimbaţi de Dumnezeu în păsări care îşi caută fratele ucis, alţii că e un cioban care a dormit trei sute de ani şi nu mai ştia unde se află, alţii că e tânărul care a furat cheia raiului. Eu ştiu că el vrea să se însoare cu o turturea, dar nu reuşeşte şi, până la urmă, ia de soţie o pupăză. Oricum e un veşnic îndrăgostit.

          Buzunarul capoţelului de pe mine vibrează. E telefonul. Sună vecina să merg la o cafea pe terasa din curtea ei. Normal că accept, e primăvară şi o cafea mă ţine  în real. E păcat să fii adormită când natura se trezeşte cu aşa dorinţă de viaţă. El nu mai bea cafea. Nici nu-i trebuie, e mereu logic şi lucid.

Şi cât de curând e ziua lui, şi vom sărbători la „poale de pădure”.

          „Ia să-mi pun cântecul cucului ca semnal pentru apeluri ”, îmi zic şi chiar setez telefonul iute, ca nu cumva să-mi schimb gândul.

          – Cu-cu! Cu-Cu! Cu-cu! se aude imediat ce am terminat operaţiunea. Pe display apare numărul lui. Îl ştiu pe de rost.

          – Ce-i, dragul meu?

          – Anuţă, azi mi-a cântat cucul de mai multe ori. Cred că vrea să se însoare. Îşi caută pupăza şi am înţeles că e la tine.

          – Sigur, de ziua ta vom face o nuntă păsărească ce va dura trei zile şi trei nopţi.

          Telefonul se închide brusc. S-a descărcat. Lasă-l aşa, că nu-mi palce să intru acum în casă. Mai bine fug... că se răceşte cafeaua.

          Pe drum sar într-un picior ca fetiţele de zece ani.

          – Ai auzit cucul? mă întreabă vecina, care mă aştepta pe terasă.

          – Daaa! Îi răspund şi faţa mi se luminează. Abia aştept ziua lui, Vio!

          Mă aşez  bucuroasă la masa de stejar şi înghit, picătură cu picătură, licoarea cu gust de iubire...

       8. Sfârșitul adolescenței

          Apa din cer nu mai contenea să cadă. Era o lună de primăvară urâtă, aşa cum nu mai fusese vreodată. Asta raportat la vârsta lui, nu părea o anomalie ci un simplu fapt divers. Mătuşa Gabi, sora mamei, o hâtră fără leac plină de optimism, găsise deja sloganul în pas cu vremurile, la propriu şi la figurat. „Plouă în mai/ Avem la iarnă mălai“. Lucra la o croitorie stradală situată în centrul oraşului, una dintre cele de lux. Acolo, mai mult la îndemnurile ei decât ale părinţilor, îşi făcuse cu o lună înainte costumul pentru balul de absolvire.

          Împlinise optsprezece ani cu o zi înainte de ziua Izvorului Tămăduirii. Profitând că era liberă şi era proprietara unui automobil FIAT 850, după trista tentativă de aniversare, sora mamei îl silise s-o însoţească într-o călătorie care avea să-l influenţeze pe viaţă. Amintirea celor întâmplate avea să-i rămână veşnic proaspătă.

          În ajun, de ziua lui, plouase cu găleata, iar părinţii îi cumpăraseră de la Cofetăria Scala un tort Buturugă şi o sticlă mare cu brifcor. Ploaia udase niţel ambalajul, dar plasa cu reţeaua fermă din fire groase de plastic dur, protejase prăjitura. El venise de la şcoală, unde trecuse prin furcile caudine ale celor două lucrări scrise cumplit de complicate, la matematică şi fizică. Erau cam ultimele teste grele înaintea Bacalaureatului de la începutul verii. Cei patru se aşezaseră la masă, mama tăind tortul în şase porţii, asta deoarece o aşteptau pe Felicia, prietena lui Jean, mezinul aniversat şi pe Marcel, fiul cel mare, student la Institutul de Marină  din Constanţa. În centrul mesei trona o glastră cu lalele, acestea fiind florile preferate de sărbătorit şi de Marie, mamă-sa. Tata îl chestiona despre cum se descurcase la teze. Nu era un elev care să rupă gura târgului, dar nici un mediocru nu era. Doar că îi plăcea să viseze cu ochii deschişi, mai ales după ce citise o carte interesantă.

          Apărură şi cei doi musafiri aşteptaţi. Mai întâi Felicia, la un sfert oră, Marcel. Veniseră separat, dar din acelaşi loc, Gara de Nord. De ce? Asta avea s-o afle mai târziu. Deocamdată Jean o conduse în sufragerie după ce primise buchetul cu… lalele, flori alese, dintre cele negre şi pestriţe. Îi adusese şi un cadou, o carte, un roman de buzunar, asta pentru că ea ştia că lui îi plăcea literatura. O ediţie minionă a lucrării lui Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, apărută atunci în Biblioteca pentru toţi, îi făcuse mai multă plăcere decât sărutul protocolar de pe obraz. Simţea ceva, un presentiment rău îi dădea tâcoale.

          După un timp, Marcel, în uniformă elegantă de cadet, doar era în anul IV ultimul al Institutului, se alătură la masă după ce-şi sărută mama şi pe mătuşa Gabi. Apoi strânse cu căldură mâna tatălui şi a sărbătoritului, bătându-l pe umăr mai mult prieteneşte. El ar fi preferat să-l îmbrăţişeze frăţeşte. Dar Marcel avea motive întemeiate să fie rezervat faţă de Jean. Cele câteva priviri schimbate între Felicia şi cadet, nu păruseră de fel nevinovate. Simţul unui pericol iminent declanşă un semnal de alarmă în mintea lui Jean. Dintr-o dată înţelese, cei doi se cunoşteau, deşi, în mod normal, ar fi trebuit ca ei să fie pentru prima dată faţă-n faţă, tocmai în această conjunctură aniversară.

          În vacanţa din vara trecută, Marcel nu părăsise Litoralul, asta deoarece familia lor îşi petrecea sejurul în localitatea Tuzla. Părinţii, mătuşa şi şi cei doi fraţi, locuiau în fiecare sezon cald la o gazdă primitoare, făcând o cură marină pe durata unei luni. Bărbaţii din familie se sculau cu noaptea-n cap, luau trestiile şi pescuiau guvizi printre stabilopozii ataşaţi digurilor. Marcel, ca viitor om al întinderilor albastre, ştia unde se găsesc momelile, râma de mare sau garidele, aşa că recolta piscicolă completată în repriza de după-amiază cu stavrizii agăţaţi la ţaparină, era sursa unei cine bogate. Mama şi mătuşa Gabi se alăturau deseori Seydinei, gazda lor, la treburile din grădină şi bucătărie. În acel an, Marcel locuise alături de familie în Tuzla, primind vacanţa de la Institut, una mai scurtă, deoarece intra în ultimul an. Dar era exclus ca Marcel să ştie ceva de Felicia, fata pe care Jean abia o cunoscuse.

          De Crăciun, el venise acasă, însă Felicia plecase la munte cu părinţii. În mintea sa, şi aşa  suspicioasă, se declanşă un declic. Îi arătase pozele făcute cu prietena înainte de plecarea în vacanţa de iarnă. Se fotografiaseră în acea cabină ridicolă din staţia de metrou, locul unde îşi făcuseră două seturi de poze, strâmbându-se caraghios la obiectiv. Totuşi, Jean se gândea că era imposibil ca numai în câteva luni ei să ajungă intimi, iubiţi, amanţi, oricum s-ar numi.

          – Voi doi vă cunoaşteţi!

Nu fusese o întrebare ci mai mult un reproş. Dar vorbele lui îşi făcură efectul. Cei doi, mai ales Felicia, păreau stânjeniţi. Vroia o confirmare, întotdeauna îi plăcuse claritatea în relaţiile dintre oameni. Pe când avea zece ani, mătuşa Gabi şi unchiul Damian divorţaseră după un proces lung în care amândoi avuseseră de pierdut, mai ales pe plan moral. Ea, nu-şi revenise multă vreme, pierzându-şi încrederea în bărbaţi. De altfel, fostul ei soţ contabilizase în opt ani alte două divorţuri. La partajarea bunurilor comune, vânduseră totul, casă, mobile şi alte lucruri, împărţind banii amiabil. Gabi se mutase împreună cu ei, locuinţa familei era destul de mare, iar Marcel avea încă de pe-atunci gânduri de ducă.

          – Şi dacă ar fi aşa, ce-ai să faci, o să boceşti ca o babă înşelată? - replică Marcel cu oarece aciditate în glas. Maturizează-te băiete, mâine poimâine o să iei viaţa în piept!

          – Marcel, fii cuviincios cu fratele tău! Poate ne scoţi şi pe noi din ceaţă, îl mustră tata.

          Viitorul căpitan de cursă lungă îşi apropie scaunul de cel al Feliciei. O strânse după umeri, posesiv, ca şi cum îi aparţinea. Fata tăcea şi privea către Jean, dar mai mult ca sigur nu-l vedea, ochii ei fixând un punct dincolo de fostul iubit.

          – Ei bine, îşi reluă Marcel discursul ca şi cum ar fi fost purtătorul de cuvânt al fetei de lângă el, s-a întâmplat de Crăciun, după ce tu, netotule, mi-ai arătat pozele cu ea. Jenică, ce pot spune, atunci m-am îndrăgostit lulea de prietena ta. Întors la Constanţa, la Institutut, n-aveam noaptea somn, tot gândindu-mă la ea. Norocul meu, ghinionul tău, s-a ivit pe la mijlocul de ianuarie, când am fost anunţat că trebuie să fac un curs de comandă la Bucureşti, în cadrul Academiei Militare. Două luni în care voi aţi crezut că sunt departe. În realitate, eram în oraş, locuiam în cazarma care se afla la doar două staţii de autobuz.

          – Şi ai păstrat asta în secret? - reacţionă Marie.

          – Mamă, n-am vrut să fie aşa, dar drăcuşorul din mine nu-mi dădea pace. Ştiam şcoala unde învaţă Felicia. Era un liceu central, pe lângă Casa Centrală a Armatei, unde-l însoţeam pe comandantul cursului care lua prânzul acolo. Aveam un ceas de timp liber, în care puteam investiga. Şi am descoperit-o repede. O săptămână am stat deoparte, apoi n-am rezistat şi am abordat-o. Momentul fusese ales după ce am observat că în fiecare zi, într-una din pauze, mergea împreună cu o prietenă la simigeria de lângă cinematograful Timpuri Noi, de unde cumpărau castane coapte. Am strigat-o pe nume şi s-a uitat spre mine. După cum mă privea, am înţeles pe loc, la rândul ei mă recunoscuse din pozele pe care tu, Jenică, i le-ai arătat, ca să te dai mare cu fratele student la Marină.

          – Aici te înşeli profund, în poză nu erai în uniformă şi ea poate să confirme. Ai ameţit-o în acea zi în postura de viitor ofiţer.

          – Aşa este Marcel, fratele tău nu minte. În fotografie, voi doi eraţi căţăraţi într-un cais înflorit. Era făcută cu Polaroid-ul color, tu erai în lumină, Jean în umbră. Faţa ta luminată de soare radia bucurie şi veselie, a lui era în umbră şi-mi părea mohorâtă. Am simţit atunci că nu ţin la tine Jenică decât ca la un prieten, iar inima mea palpita numai la gândul că-l pot atinge pe Marcel. De aceea, la simigerie, am simţit că leşin, cel pe care-l iubeam fără să-l fi văzut faţă-n faţă, era la un pas de mine. De atunci…

          – … întâlnirile noastre s-au rărit, o răceală s-a făcut simţită, dar am continuat să ne considerăm iubiţi.

          – Erai fratele lui Marcel, omul pe care-l iubeam, nu puteam să mă rup brusc de tine. Speram ca până la urmă să înţelegi situaţia creată. Ceea ce s-a întâmplat.

          – Din păcate, în ziua în care nepotul meu îşi serbează majoratul în familie. Nu dezaprob idila voastră, doar mă întreb ce viitor are.

          – Mătuşă, lasă-ne pe noi să hotărâm ce vrem de la viaţă! - exclamă fratele cel mare. Jenică nu-i o plăsmuire din ceară care se topeşte la primul vânt fierbinte. Va găsi o cale de ieşire din această situaţie neplăcută pentru el.

          Restul petrecerii, cam un sfert de oră, se consumă în linişte. Cei doi musafiri părăsiră locuinţa, de astă dată împreună. Odată ce îmbrăcă mantaua impermeabilă din ţinuta cadeţilor, el îşi reintrase în rol. Ea era cum o cunoscuse Jean, diafană ca un nor de ceaţă dintr-o dimineaţă de vară, purtând un fulgarin uşor cu glugă. Amândoi se strânseseră sub umbrela imensă cu mâner de lemn, ţinută cu mâna fermă de Marcel. Înainte să oprească un getax care alerga ca o şalupă rapidă prin băltoacele apocaliptice de pe stradă, tata mai apucă să întrebe.

          – Alo, copii, încotro?

          Cuvintele răspunsului cuprinse într-o frază ca o lege marinărească, se pierdură acoperite de răpăiala ploii.

          „Singurul port sigur, este acolo unde urgia nu te poate ajunge!“

          Jean reveni trist în casă, mama încercând să-l consoleze. Tata îl privea ca pe acelaşi copil neajutorat pe care aşa îl crezuse din copilărie. Mătuşa Gabi preluă controlul situaţiei.

          – Tinere, dacă azi plouă, nu înseamnă că mâine va fi la fel. Poate că va fi o zi senină, numai bună să facem o plimbare în afara oraşului.

          – Gabi, ce tot naiba spui acolo? - aproape se răţoi la ea tata. Suntem abia în mijlocul săptămânii. Jenică are şapte ore mâine. Cursurile încep la opt şi se termină pe la trei după-amiază. Marie, tu să-i pui un pacheţel cu mâncare mai consistent decât într-o zi normală.

          Dar şi Gabi îşi recăpătase forţa de persuasiune cu care-l convinsese pe Damian că un divorţ amiabil era mai productiv decât o încăierare legală prin intermediul avocaţilor.

          – Acum, tot ce are nevoie Jean este o distragere, o îndepărtare pentru căpătarea unei perspective mai bune. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Aşa că asta-i propunerea mea. Dacă mâine plouă, fiul vostru aparţine şcolii. Dacă va fi o zi frumoasă încă de dimineaţă, nepotul meu mă va însoţi.

          – Unde Gabi? Ce tâmpenie îţi trece prin cap? - o întrebă sora sa.

          – Ce zi este mâine? - întoarse mătuşa întrebarea.

          – Joi, răspunseră într-un glas cei doi părinţi.

          – Joia din Săptămâna Luminată, ziua de curăţenie sufletească şi trupească. Este ziua Izvorulului Tămăduirii. Aşa că noi doi vom drumeţi către un izvor anume.

          Marie ştia că sora sa fusese dintotdeauna o fiinţă credincioasă, criticată de colegii de la croitorie pentru misticism exacerbat. Credea fără rezerve în tot ce conţineau Scripturile şi alte cărţi religioase scrise de-a lungul timpului de mari cărturari ai Bisericii. Apărea câteodată cu caiete scrise de mână, pe care le citea cu nesaţ. Curiozitatea îl făcuse pe Jean să deschidă unul în lipsa ei şi să citească dedicaţia de pe prima pagină. Aparţinuse cuiva care fusese încarcerat la începutul deceniului şase, şi, dacă dedicaţia nu era o fabulaţie, omul murise în infirmeria închisorii din Caransebeş. Cum ajunsese caietul în mâinile mătuşii Gabi, avea să fie un secret până-n acea zi de joi.

 

          Autoturismul rula pe DN7. Gabi, la volan, fredona un şlagăr la modă, un cântec despre drumuri regăsite. Vremea era superbă, nici n-ai fi zis că fusese posibilă o asemenea răsturnare de situaţie în doar câteva ore. Ieri fusese potopul, astăzi făceau baie de soare şi se bucurau de cerul senin ca din cristal azuriu.

          – Acum, că ne-am depărtat de casă, poţi să-mi spui încotro mergem? - o întrebă pe mătuşa Gabi.

          – Nu foarte departe de aici. La Izvor.

          La ieşirea din Chitila, după trecerea primei pasarele peste calea ferată, coti la dreapta. Un indicator avertiza că drumul nu era optim rulării rapide, restricţionând viteza la treizeci de kilometri pe oră. După alţi câţiva kilometri, Gabi schimbă iar direcţia de deplasare, de această dată spre stânga. Autoturismul rulă doar câteva sute de metri, până în locul unde drumul era impracticabil. Şoferiţa gară FIAT-ul într-un loc parcă anume amenajat pentru asta.

          – Mai avem de făcut doi kilometri până-n pădure şi alţi trei prin ea. Nu luăm cu noi nimic, decât hainele. Nu vom avea nevoie de nimic, găsim cele de trebuinţă la destinaţie. Pe parcurs, îţi voi oferi toate amănuntele pe care le consider necesare.

          Mama îi încărcase rucsacul cu merinde şi schimburi, de parcă ar fi plecat într-o excursie de trei zile. Să împăcase cu ideea că tot bagajul trebuia să rămână în maşină. Mai puţin, neplăcuta perspectivă de a face setea.

          – Nu trebuie să-ţi faci griji. La intrarea în pădure ne confecţionăm două toiege din crengi groase.

          – Cu ce tăiem beţele, că briceagul a rămas în rucsac?

          – Cu asta, spuse Gabi scoţând o custure grosolană din scorbura primului copac aflat la marginea pădurii.

          Oţelul tăişului nu avea nicio urmă de rugină, asta însemna că fusese întrebuinţat deseori. În scorbură mai era o traistă a cărei conţinut îi era necunoscut, dar bănuia că acolo era merinda şi apa.

          – Pune briciul în scorbură, îl îndemnă îndrumătoarea, fixând cu arătătorul acel ascunziş. Fii fără teamă, nu te muşcă nimeni, nici măcar o năpârcă!

          Asta deoarece nu era nicio vipera. O descoperiră după zece paşi, şuierând ameninţător, dar neavând intenţii agresive odată ce-i văzu îndepărtându-se Băiatul simţea că era ceva despre care nu i spusese, dar pe care îl va şti în următoarele minute.

          – Pădurea Izvorului este ocolită de oamenii locurilor din vecinătate. Deşi n-are pădurar, nimeni nu vine aici să ia lemne, să vâneze, să culeagă flori, fructe sau ciuperci. Este considerată blestemată. Aici au fost ucişi doisprezece mucenici, doisprezece tineri absolvenţi de Teologie, proaspăt hirotonisiţi diaconi. Fusese o zi frumoasă asemenea celei de azi, o joi din Săptămâna Luminată, o joi a Izvorului Tămăduirii. Patru ţărani din Ciocăneşti au fost aduşi în pădure ca să îngroape trupurile celor împuşcaţi în ceafă de instructorii NKDV-ului, trimişi speciali ai sovieticilor, ca să-i îndrume pe viitorii torţionari români. Purtau şorţuri din piele de cal şi şepci din acelaşi material, cu stele roşii în frunte. Au dispărut unul câte unul înghiţiţi de pădure şi nimeni n-a mai ştiut vreodată de soarta lor. Investigatorii sosiţi de la Moscova au avut aceeaşi soartă, Pădurea i-a făcut pierduţi. Oamenii din împrejurimi, speriaţi, ocoleau locurile, considerând că asupra codrului atârna un blestem de moarte. I s-a spus mai întâi Pădurea Întunecată, deşi în cadastrele forestiere figurează sub alt nume.

          – Ce s-a întâmplat cu ţăranii din Ciocăneşti?

          – Au fost reţinuţi de Securitate, anchetaţi cu duritate, închişi separat şi fără judecată în instituţiile recluziţionare comuniste. Au murit unul câte unul, ultimul…

          – … în infirmeria puşcăriei din Caransebeş.

          – Ai citit caietul.

          – Numai dedicaţia de pe prima pagină.

          – Atunci nu te speria de ce ai să vezi.

          La capătul potecii din pădure era o poieniţă de o frumuseţe nemaivăzută până atunci de tânărul tot mai curios. Peste tot, felurite flori, sortimente de primăvară, vară, chiar de toamnă timpurie. Toate de culoare roşie. La fel ca fluturii minunaţi zburând în toate direcţiile. În mijlocul poienii era o moviliţă nu prea înaltă, cu o formă surprinzător de regulată, asemenea unui trunchi de con cu diametru de la bază egal cu înălţimea, purtând deasupra, fixată în pământ, o cruce cioplită grosolan din lemnul unei copac, contorsionată, care îi sugera lui Jean, tânărul aflat în pragul absolvirii liceului, chinurile pe care trebuie să le fi îndurat cei pentru care se ridicase acest obiect sacru. Dar cel mai neaşteptat, incredibil, imposibil fapt, era că încălcând toate regulile fizicii, de la baza crucii aflată la cel puţin douăzeci de metri înălţime, curgea un fir de apă, nu mai gros decât şuvoiul moderat al unei chiuvete de bucătărie. Era o singură explicaţie, cineva reuşise să capteze un mic pârâu, poate izvor subteran din pădure, să-i devieze cursul acumulându-l într-un rezervor prin intermediul unei staţii de pompare, iar un hidrofor să-l ridice la înălţimea movilei.

          – Nu-i vorba de nicio mână omenească, spuse mătuşa Gabi parcă ghicindu-i gândurile. Dacă a fost vorba de o mână, aceea nu putea fi decât a lui Dumnezeu.

          Se apropiară împreună de apa limpede precum cristalul, care odată ce lua contactul cu solul dispărea înghiţită ca şi cum n-ar fi fost. La douăzeci de centimetri distanţă, solul, iarba şi florile, nu sufereau în urma excesului de umiditate.

          Gabi ciocăni cu capătul toiagului în pereţii movilei, cam la doi metri în dreapta căderii de apă. Un perete vegetal de forma unei uşi se deschise spre interior. De-acolo ieşi un bătrân cu barba ca neaua până-n la nivelul torsului mediu, cu o cămaşă până la genunchi, probabil din pânză de in, desculţ, cu degetele de la mâini şi de la picioare nespus de gloduroase. Mătuşa îi sărută mâna, îndemnându-l pe nepot să facă la fel. Pe rând, sihastrul atinse frunţile celor doi şi totul se schimbă pentru Jean. Vedea lumea într-o altă perspectivă, una complet diferită faţă de ceea pe care o ştiuse până acum.

          – Atinge apa cu mâna şi te vei vindeca de boală. Aruncă-ţi pe faţă stropi din Izvorului Tămăduirii, şi-ţi vei curăţa mintea de gânduri rele şi negre. Intră sub şuvoi, şi vei vedea ce-ţi rezervă viitorul. De aceea oamenii au preschimbat numele locului în Pădurea Izvorului.

          Rămase pironit, asta deoarece nu credea în vorbele moşului.

          – Dar dumneata cine eşti? - întrebă Jean după ce curajul îi revenise.

          În locul bătrânului răspunse mătuşa.

          – El este unul dintre Păstrători, cei care se îngrijesc de moştenirea Mucenicilor. El este omul cu dedicaţia, mort în infirmeria închisorii din Caransebeş.

          – Dacă este mort cum se explică asta? Doar i-am simţit atingerea palmei pe fruntea mea.

          – Nici Toma n-a crezut că Mântuitorul a murit şi a înviat, până nu i-a cercetat rănile şi a văzut că suflă. Mucenicii, asemenea Lui, au plecat spre ceruri. Nouă, celor patru ţărani din Ciocăneşti, ni s-a oferit darul înţelepciunii, facem de strajă pe rând şi ne scăldăm în Izvor. Trebuie să treacă şapte generaţii până când, în sfârşit, îi vom regăsi pe Mucenici şi pe cei Drepţi. Jenică, m-ai ascultat cu răbdare, intră sub şuvoiul Izvorulului Tămăduirii.

          Băiatul păşi sub apa rece ca gheaţa, îmbrăcat cum era. Senzaţia era una deosebită, ca şi cum o grămadă de greutăţi i se luaseră de pe suflet. Dincolo de stropii de apă, vedea crâmpeie din viitorul său şi al celor la care ţinea, mai ales calea pe care trebuia s-o urmeze. Şi nu era deloc alături de Felicia, pentru el fata devenită femeie alături de Marcel, aparţinea unui alt viitor, căci îi vedea pe cei doi fericiţi, alături de copiii lor, nepoţii săi. El însuşi se vedea înconjurat de rude, prieteni, cunoştinţe, într-o încăpere mare, cu o carte în mână, citind câteva pasaje. Titlul îi spunea ceva, era legat de ceea ce i se întâmpla chiar acum.

          Se trezi pe bancheta din spate a FIAT-ului, uscat perfect dar buimac, întrebându-se cum ajunsese aici. Îşi lăsase ceasul în rucsac, aşa că îl scoase şi-l consultă. De la drumul spre pădure şi până în acel moment, trecuseră douăsprezece ore. Afară începuse să se întunece. Dinspre răsărit se vedeau nori negri îndreptându-se spre pădure.

          – Cum am ajuns aici? De unde-l cunoşti pe bătrân? De când şi cum ai ajuns tu să afli de acest loc. Mătuşă, spune-mi drept, a fost aievea tot ce am trăit sau doar un vis?

          – Lasă întrebările pentru altădată! Tu gândeşte-te la ce ai de făcut pe viitor.

 

          Bacalaureatul trecuse. La fel şi examenul de admitere la Facultatea de filologie unde Jean fusese admis primul pe listă. În acest interval de la ciudata întâmplare din pădure, lucrurile se derulaseră firesc. Marcel absolvise Institutul, căpătând tresele de sublocotenent. Primise un apartament în Constanţa, aşa că foarte ocupat cu mobilarea locuinţei, nu-şi vizitase familia în timpul obişnuitului sejur la Tuzla. În toamnă, pe la sfârşitul de septembrie, anunţase iminenta căsătorie cu Felicia, mărturisind familiei că fata era gravidă în trei luni. Jean, fratele său mai mic, începuse să scrie prima lucrare literară importantă, un roman mistic, Mucenicii şi Păstrătorii din Pădurea Izvorului.

 

       9. Acasă (fragment)

 

          În vreme ce se îndrepta spre casă în autobuzul ticsit de lume care, probabil,  făcuse ultimele cumpărături pentru Paşti, Ilenei îi răsunau în urechi vorbele tatălui ei: „Scutură, mă, treanţa din gunoiu’ tău!” Se referea, desigur, la Marius, fratele ei drag, ce luase calea străinătăţii, ca de altfel toţi tinerii din acea perioadă atraşi de miracolul îmbogăţirii peste noapte, atraşi de un Occident în care aveau să devină de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni sclavi.

          – De-abia ajunse şi tatăl ei şi reluă discuţia pe această temă, semn că era foarte zbuciumat:

          – Acuma  spune şi tu!? Pentru ce am muncit noi o viaţă întreagă?

          Pentru ce am ridicat ditamai casă cu fântână în curte, alee de ciment?

          Ileana nu voia să-l contrazică, dar în acelaşi timp se gândea şi la fratele ei, aşa că îi răspunse:

          – Da, tată, dar gândeşte-te că trebuie să se realizeze şi el! Nu poate să trăiască în umbra ta! La umbra copacilor falnici, ştii doar că nu pot creşte alţi copaci!?

          – Să înţeleg că îl susţii?

          – Nu e vorba de părtinire aici! Tocmai! Vreau să fiu nepărtinitoare! Ia’ gândeşte-te mai bine! Nu crezi că nu e cazul să îi frângi aripile? Lasă-l!

          – Să se lovească cu capul de pragul de sus?

          – Fie şi aşa!

          – Ca să-l vadă pe cel de jos!

          – Exact! Lasă-l să înveţe din propriile greşeli!

          – Nu ajunge că m-am spetit eu muncind?

          – Lasă-l să muncească şi el şi să preţuiască banul, căci dacă l-ar primi de-a gata, l-ar arunca pe fereastră. Vrei un fiu risipitor? îl întrebă în mod justificat Ileana.

          – Nu, Doamne păzeşte!

          – Atunci!?

          – Fie cum spui! Eu nu mă mai amestic!

          – Vezi că am avut dreptate!? nu îl iertă soţia sa, Lisaveta. Când eu ţi-am spus!?...

          – Ia’ şi mai taci, meliţo! Fă bine şi închipuie ceva de-ale gurii! Ei...

          – O să închipui, cum să nu!? Vezi, Ileano, fata mea, cum nu-i convine ceva, cum schimbă vorba!

          – Haide, hai, dacă nu v-aş cunoaşte, mai că v-aş da crezare!

          – Zici că frati-tău a plecat să se realizeze, reluă Mărin discuţia pe tema care, se pare, nu îi dădea pace. Da’ aci nu putea să stea că doar avea de toate!?

          – Fabricile - pe butuci, pământul – pârloagă!? i-o tăie Lisaveta.

          – Şi de ce este aşa? Nu e din cauză că tineretul de aici şi de aiurea a preferat să culeagă căpşuni în Spania decât să-l muncească?

          – Cu ce să muncească, tată? Nu vezi cât e de greu fără tractor, fără utilaje?

          – Vorbeşte gura fără el, aia e, fata mea! se oţărî Lisaveta.

          – Şi nu te mai băga şi tu în vorbă ca musca-n ciorbă! i-o tăie Mărin. Vezi-ţi de vatra ta!

          – Acuma îţi dau câteva pe spinare de să-ţi meargă fulgii! îl ameninţă Lisaveta ce avea vătraiul în mână, fiindcă scotea cenuşa din sobă.

          – Mai bine ai de grijă şi aprinde mai repede focu’! Vezi că să făcu frig în casă!

          – Păi eu ce lucrez aci!? Stai ca o cloşcă pe ouă şi dai comandă! Ei, comedie! La asta nici dreacu’ nu te-ntrece!

          Mărin nu îi luă însă vorbele în seamă şi îi zise Ilenei:

          – Nu, serios, pe tine te înţeleg, aşa e cu fetele, au crescut, se mărită, îşi iau zborul, gata, da’ pe Marius, zău, dacă îl înţeleg! Spune şi tu! Ce îi lipsea aici?

          – Independenţa. Libertatea de acţiune! Nici nu îţi dai seama cât e de greu să trăieşti în umbra părinţilor!? Să fii umbra lor!? Lasă-l şi pe el să-şi ia zborul! Te rog eu să-l înţelegi!

          – Ştiu eu ce să zic!? Văd că m-au ajuns bătrâneţile şi simt că de la an la an e tot mai greu. El e tânăr, s-ar putea ocupa mai bine de pământ!

          – Nu vezi că nu scoţi nici cât ai băgat!? sări Lisaveta.

          – Aşa este, da’ ce-ai vrea! Să-l las pirloagă!? nu se lăsă Mărin.

          – Asta nu este agricultură pentru profit, este agricultură de subzistenţă! Dar tot e bine că aveţi suficient ca să vă întreţineţi.

          – Da’ cu ce preţ!? zise Lisaveta. Că dacă mai dă o ploaie ca a de alaltăieri se alege prau’ de munca noastră!

          – Şi mai taci, cobe! o luă în pene bărbatu-său. Vasăzică gândiţi toţi la un fel! Oi fi eu depăşit!?

          – Şi încă cum!? nu-l cruţă Lisaveta.

          – Credeam că voi găsi înţelegere la tine, Ileano! insistă Mărin.

          – Dreacu’ să vă măi priceapă! zise şi Lisaveta. Ni se rupe inima când vedem că munca noastră de-o viaţă se duce de râpă. Ai văzut cum s-au crăpat zidurile la odaia de la drum de la cutremure?

          – Am văzut, zise Ileana, dar ce pot eu face, că abia mă împart între serviciu şi casă? De casa de la ţară, nu mai vorbesc! N-a avut de lucru şi bărbatu-meu să cumpere!  Eram eu aşa de puternică să ţin şi apartament şi casă cu gospodărie, grădină! Un nechibzuit...

          – Ei, lasă, nu se ştie! Poate vă prinde bine la bătrâneţe! o încurajă mama ei.

          – Aşa gândesc şi eu.

          – Şi e şi casă rezistentă! susţinu tatăl.  Are aproape 100 de ani şi n-are nicio crăpătură, pe când a noastră de chirpici, precum vezi... Cărămida e cărămidă.

          – Mai ales până-n sărbători mi-am rupt oasele! Să faci curăţenie singură în patru camere, nu este tocmai uşor!

          – Ţi-am spus de atâtea ori să te apuci mai devreme!

          – Da, dar s-au ivit o seamă de evenimente neprevăzute care m-au ţinut în loc din treabă!

          – Dacă zici tu, aşa o fi! îi răspunse maică-sa circumspectă.

          – Păi da, că o colegă de cenaclu şi-a lansat cartea chiar înainte de Paşti când eram în plină curăţenie şi fiindu-mi bună prietenă, vă daţi seama că nu am putut lipsi!

          – Înţeleg! Dar nu este bine să te dai peste cap cu toate odată! zise Lisaveta.

          – Eu vă las! zise tatăl. Mă duc să dau la vite!

          – Du-te, şi nu te mai lăuda! De când te tot duci, li se lungiră urechile de foame! nu îl cruţă Lisaveta.

          – Ei, gata! M-am dus! zise Mărin şi ieşi.

          – Numai gura e de el! Pentru toţi are un sfat de dat, dar pe el nu se vede că stă în pat până la prânz!?

          – E şi frig! îi luă apărarea Ileana.

          – Părea că se încălzeşte, o completă mama, de-au înflorit şi pomii, da’ a dat iar bruma...

          – Da, am văzut, zise Ileana. Oricum, s-a schimbat clima. Poluarea îşi spune cuvântul!

          – Mare minune de ne rămâne o prună! se oţărî Lisaveta. Nici anul trecut nu am făcut cine ştie ce, da’ anu’ ăsta o să fie şi măi şi! O s-ajungem să cumpărăm fructe turceşti! Suntem de miru’ lumii, ce mai!

          Mărin intră în bucătărie  ştergându-se pe preşul din prag.

          – Gata? îl întrebă Lisaveta.

          – Gata!

          – Păi vezi că n-a fost cine ştie ce!? E mult până te pui pe roate!

          – Ce vrei!? E frig şi în casă, darmite afar’!? Dacă nu am face focu’, am îngheţa! zise el luând soba de teracotă în braţe.

          – Ai grijă să nu-ţi arzi hainele că să încinsă! îl atenţionă Lisaveta.

          – Asta e bună!? Doar n-oi fi copil!?

          – Nu vă certaţi, bate-v-aţi, le zise Ileana. Tot cum vă ştiu!

          – Nu, chiar e foarte frig afară!

          – Ei, se încălzeşte până la prânz! Oricum, nu mă grăbesc! Iau autobuzu’ de cinci! zise Ileana.

          – Pleci aşa de repede!? o întrebă maică-sa. Eu credeam că stai şi tu cu noi măcar o zi !  

          – Nu pot! I-am promis lui Dan că vin astă-seară. Nici pentru el nu este uşor să rămână singur.

          – De ce nu veniţi împreună? Eu cred că aşa s-ar fi cuvenit! o întrebă tatăl.

          – Este răcit! Şi a avut şi mult de lucru  la serviciu.

          – Da, zise Lisaveta, este o vreme înşelătoare! Ai grijă şi tu,  îmbracă-te cum trebuie să nu te îmbolnăveşti!

          – A umblat îmbrăcat subţire în martie când au fost 30 de grade.

          – Chiar că nu s-a mai pomenit în martie temperaturi de iulie!? În iulie cum o să fie!? se minună tatăl ei.

          – Şi nu mai purta tu de grijă! Are grijă Dumnezeu! i-o tăie Lisaveta.

          – Până la Dumnezeu ne mănâncă sfinţii! nu se lăsă Mărin.

          – Ar fi cazul să-mi fac bagajul! Nu am mare lucru de împachetat, dar timpul trece repede!  le zise Ileana.

          – Mă duc să îţi pun o pulpă de miel!

          – Nu mai strica  orzu’ pe gâşte! Doar ştii că Dan nu mănâncă!? Eu îmi fac pofta aici.

          – Cum vrei, atunci un cozonac!

          – Aia da!

          – Şi o bucată de drob, să nu mai mănânci salamurile dracilor!

          – Poţi să pui, dar o bucată mică pentru că nu mă dau cu tocătura. Ştii că nu prea îmi prieşte.

          – Nu ţi-a mai trecut?

          – Poate vrei să spui că s-a cronicizat!

          – Ai grijă, zise maică-sa ieşind.

          – Şi zi-i aşa, pleci? Chiar eşti hotărâtă? o întrebă iarăşi tatăl, de îndată ce ieşi soţia sa.

          – Nu se face să-l las singur pe Dan de sărbători! Trebuie să mai pregătesc şi eu câte ceva. Ştii cum e...

          – De ce nu a venit cu tine acasă?

          – Doar vă spusei. Este răcit, dar a fost ocupat şi  cu serviciul! Autobuzul a plecat de dimineaţă, iar el lucrează şi azi. Mi-a spus la telefon că a ajuns acasă după şapte. Închidere de lună, bilanţ, ştii cum e. Avem destul timp să mai venim.

          – Fie pe cum zici! Noi vă aşteptăm! o asigură tatăl.

 

 

        10. Visul fetei lui Batukhan

          Munte cu steiuri pleşuve şi rare oaze de ierburi scorţoase peste care domneşte cu schimbul când brunul, când albul ca ison ţinut anotimpurilor. Şi-un cer în tonuri de cenuşiu…

          Omul de-aici, întrupat dintr-un deşert ce i-a dat arămiul şi-asprimea feţei, uimeşte ca pustiul-matcă: scund la stat, dar înalt în simţire; iute în fapte ca vântul uscat, dar domolit când ridică spre Cer un cânt.

          Mereu în mişcare, păstor de capre şi cai, vânând pentru trai ori apărare, îşi adăposteşte odihna şi slăbiciunile vârstei în iurta cea albă, rotundă, ciuperca uriaşă din zăbrele şi pâslă, sigur ancorată-n pământ, din care ieşirea e totdeauna spre miazăzi.

          Are ochi buni, doar aşa poate nimeri hotarul îngust al zării printre furtuni de omăt sau nisip.

          Ţinut sărac în culori, misterios, răzleţit de lume, stăpâneşte el, Lordul-vânător cu păsări de munte...

*

          Februarie domneşte prin ger, rostuind pragul schimbului de ani. În iurte se bea arkni şi ceai cu lapte. Se mănâncă orez. Prin alb, hrana-i şi ea chezaş al gândurilor bune la graniţa vremurilor.

          Un cântec scurt se naşte din tobe şi gonguri. E boggino duu şi falnic dă de veste că-ncepe Sărbătoarea! Vin Lorzii cu acvile! Porneşte vânătoarea! Ca nişte pârâiaşe viguroase făcând în ciudă avalului vitreg urcă înspre steiuri duium de bravi bărbaţi în straiele gătite cu blănuri din trofeele bogate, câştigate în alte ierni.

          Întinsul dintre stânci e-acum o scenă. Încă din zori, veniţilor li se oferă aici locul râvnit: în arcul dinspre stânga, măiaştrii-vânători cu răsăritu-n spate, să afle ţintă-n cele zări; în dreapta, duiumul curioşilor să vadă ce acvilă ia premiul, cu ce pradă… 

          Lorzii vânătorii se-adună, chemaţi la-ntrecere dreaptă. Măreţia lor e sporită de acvilele stându-le ţanţoş pe braţ!

          În ziua hotărâtă li se vor pune grozave nade primejdioaselor păsări: iuţeala-n zbor, plutirea-ndelungată, răspunsul neîntârziat la îndemnul primit… Abia la urmă vor fi asmuţite înspre vulpi şi lupi.

          Şi încă o dată fi-va dovadă vie, în prag de Nou An, că acvila, vânătorul cerului, i-a devenit adevărată umbră omului, împărăţind laolaltă viaţa aspră din recele pustiu mongol!

*

          Dimineaţa, Makhan, fata lui Batukhan, răscolită de-un vis, se hotărî. Va lua locul tatălui său la-ntrecere, purtând pe braţ pe Akhnu, acvila crescută şi-nvăţată-n taină de şase ani, la fereală de toţi. 

          O-ndeamnă la fapta semeaţă şi grija pentru părintele căzut la boală! Un Lord al vânătorii să lipsească de la marea Sărbătoare?! Iată gândul ce-i sfârtecă fetei sălbatic mintea.

          Din toamnă tatăl zăcea-n dureri sleitoare... Şi vraciul adus i-a menit: „Numai căldura îl va ostoi, de va avea noroc să treacă iarna!”

          Makhan ştia că izbânda ei la vânătoare l-ar sprijini în călătoria către primăvară şi vindecare...

          Deunăzi avusese copila un vis despre-o pasăre c-un bulgăre de foc bătând în piept, care tânjea ca firul ierbii să facă-nainte-i covor, cu muşchi să-mbrace stânca sub calde dezmierdări de soare... Văzu un semn în acea închipuire picurată de somn.

          Akhnu, c-un cap împodobit de luciri aurii, cu cioc de fier, cârlig încovoiat, prea bine se pricepe să iscodească prada-n zare! Şi rostul vânătorii îl ştie temeinic, şi-a muiat ades în sânge ghearele-i oţelite!

          Să meargă! Să vâneze împreună! Şi toţi să le privească! Doar la asta visa fata de când deschisese ochii asupra lumii, pe-ntinderi de stepă şi munţi, de când se-nfrăţise cu Akhnu!

          Makhan o găsise-ntre două stânci, pui firav şi golaş, scăpat din cine ştie ce cuib, pradă fiarelor pe care, altfel, ginta ei de-naripate le asuprea…

          A hrănit-o cu carne crudă şi a adăpat-o cu lapte de capră până s-a întremat şi s-a împodobit cu pene dantelate în gri, brun şi roşcat.

          De mică a deprins-o la zbor şi la vânat! Nu căţărate pe-o creastă de munte, adăpostite doar de azurul cerului, făceau pereche fericită şi harnică?! O purtase cu sine chiar şi când colindase cu caprele printre stânci în căutarea ochiurilor de iarbă, s-o-nveţe cu aerul şi zvonurile muntelui. Niciodată vulturiţa nu-i atacase iezii cei cruzi din turmă, învingând datul firii...

          Când s-a mărit, Akhnu s-a lăsat învăţată să poarte povara capişonului de piele împodobit c-o piatră verde. Se-nfiorau şi ea, şi fata când era purtată pe braţ în fugă de cal. Makhan ar fi jurat că vulturiţa vede totul prin ochii ei, de-aceea îngăduia fără frică să-i fie acoperit capul.

          De câte ori la ceas de apus, în zi de vânătoare, atentă, Makhan nu-i curăţase de sânge ghearele păsării?! Şi zâmbind, îşi zicea încântată: „A fost o vânătoare pe cinste! Şi lupii s-au mai dat spre munte ! Un timp vor fi stăviliţi! Mai puţini cu doi, luaţi zălog în gheare de Akhnu pentru stricăciunile făcute în turmele de capre şi în herghelii!”

          Cum să nu se-ncreadă Makhan în ajutorul ei, al vulturiţei?! Călăreţ şi vânător se simte! Cu pasărea pe braţ, cu ochii spre Cer, aducătoare de bine pentru părintele scump va fi! Numai să se prindă-n marea vânătoare!

*

          Makhan se-aşează cuminte în şir. Nu-i pasă de cum privesc spre dânsa unii sau alţii. E hotărâtă să intre în lupta cu fiarele, cu muntele, cu greul în locul tatălui său. Îşi făgăduieşte s-aducă prada cea mare... să-şi întărească părintele...

          Îmbrăcămintea o ajută pe deplin. O blană de lup vânat de ea îi e podoabă. Gândul acesta o-nalţă, o face mai dârză, îi dă putere ! Iar din ochi aruncă-n jur îndrăzneală şi hotărâre să-nvingă!

          E acceptată. Întrecerea-ncepută, Makhan urcă pe-un stei. Înainte de toate, eliberează capul acvilei de sub adăpost şi netemătoare o ţinteşte cu privirea, îi sărută creştetul, rostind o rugă. Pe loc îi e dat un răspuns, căci Akhnu îşi împlântă în ochii prietenei sale rubiniul uităturii, apropiindu-şi ciocul de fruntea fetei...

          De pretutindeni se-aude tumult. Călăreţii în piei de animale, l-adăpost de viscolul dezlănţuit, iau în goană şerpuitoarele poteci, dau ghes la zbor acvilelor prin scurte şi meşteşugite îndemnuri. Păsările amarnic strigă, planează ţintit către prada simţită, văzută. Se lasă-n căderi ameţitoare şi iute pun stăpânire pe animalul doborât, sfârtecându-i puterea vieţii cu oţelul încovoiatului cioc. Săltând-o în chingile ghearelor, duc mai apoi captura la stăpân.

          Îndemnuri răsună pe rând. Zboruri de acvile se-ncrucişează semeţ. Glasuri sparg tăriile, unele ciudoase, altele învingătoare. Într-un chiot prelung se unesc şi vocea de om, şi vaietul ucigaş al păsărilor, şi urletul căznitelor fiare…

          Trufaşi se arată acei ajutaţi de noroc, în preajmă-le cu bogate leşuri de lupi şi de vulpi. Nesocotiţii de soartă privesc la ei cu jind, căci n-au alături decât resturi de capră şi câte-un amărât de vătui.

          Oricum, toţi sunt prinşi de zor. Întrecerea e pe sfârşite. Încheierea? Răsplata urmată de-o masă pe cinste când se va striga îndelung numele vânătorului celui mai iscusit.

          Printre iurte, preajma se dezgheaţă. Parte din prăzi pregătite pentru ospăţ sunt stropite din plin cu arkni fiert şi ceaiul cu lapte.

          Doar Makhan întârzie s-apară. Cei care-o ştiu se-ntreabă ce soartă are-ndrăzneaţa de fată?! Câţiva cred că-ntârzierea e pedeapsa că păstoriţa de capre a vrut să-ntreacă măsura, legea! Şi e uitată…

          Mai departe, sub munte, Makhan aşteaptă. Tânjeşte. După ce-a săltat-o pe Akhnu înspre înalt, a urmărit-o cu privirea până s-a pierdut în cenuşiu. Apoi cenuşiul a pierit în smoala înserării. Să treacă noaptea! Ştie! E sigură! Ziua următoare va răspunde aprigei sale dorinţe! E-ncrezătoare că-mpenata ei îşi va ţine făgăduiala şi va veni cu prada cea mare…

          Obosită de gânduri şi de-atât alergat, fata vrea să dea mâna cu somnul o clipă. Şi-această ispită o-nfrânge. Adoarme.

          Nu ştie când şi cum ceasurile nopţii-au trecut, căci, mângâiate de lumină, ploapele i se zbat. O minune se-arată. Dinspre munte, zboară îngreunată Akhnu, purtând atârnat în cioc un văl de argint! Iar în urmă-i se limpezesc văzduhurile încet, lăsând cale soarelui. Ca prin farmec, călăuzit de umbra vulturiţei, pământul înviază. Makhan nu ştie care-i mai grabnică: năvala verdelui crud ori desferecarea cerului din ceaţa rece-a iernii?!

          Fata-ncalecă degrabă. Asmute căluţul spre coastă, să vadă mai bine rostogolul de zăpezi strălucind înspre vale. Sub atingerea perdelei purtate de vulturiţă-n gheare, omătul se preface-n pulbere învinsă de tăria vremii calde...

          Ce pradă mai de soi putea să-i aducă sora din înălţimi?!

          Fericită de izbândă, Makhan scrutează orizontul în căutarea vulturiţei, s-o cheme, s-o strângă la piept mulţumindu-i. Dar n-o mai poate ajunge, nici măcăr în gând! Akhnu zboară tot mai departe, ducând cu sine greul iernii. Îndeamnă spre o altă zare, adevărat prădător de cohorte fugare - zăpezi umilite de caldul şi vrednicul soare de primăvară! Dispare pe veci, lăsând un gol în sufletul fetei...

          C-un fior de nădejde domolind amarul pierderii vulturiţei, fata caută cale spre iurta alor săi. Cade răpusă de trăiri la intrare şi-ntreabă de Batukhan. Un zâmbet larg de mamă îi luminează simţirea: e plecat spre munte călare, săltat din boală ca prin farmec…

          Privind spre cerul albastru ca nicicând, Makhan îşi picură o lacrimă sărată pe obraz. E rubinie, geamănă ochilor vulturiţei vrăjite, Akhnu…

           

        11. Drumul

          Se desparte greu sufletul de corp. Greu tare. Tare greu se desparte. Ca și cum ar vrea să se spele de untdelemn și tot rămâne o urmă. Feraru cică a murit ușor. A murit în somn, dar a rămas cu ochii deschiși până a venit fii-su din America. Îi trăgeau pleopele a mort și la zece minute era cu ochii deschiși de parcă voia să vadă ce face cu el...  A bătrână îi pusese și un magnet pe creștet . Când a venit  John a închis ochii imediat. Ba parcă a și zâmbit înainte! Mortul nu zâmbește, deși pe el nu-l mai doare nimic, nici nu-l mai înveselește nimic. Când a venit Lixandra să-l spele parcă voia să-i spună ce bucuros este. Mai apoi și-a dat seama că pe coate n-a dat. Dă mă și pe coate! Parcă îl și vedea rățoindu-se. Morții nu mai vorbesc. Pentru ei vorbesc faptele lor. Și Gheorghe tot ușor a murit. De ăștia parcă are grijă Dumnezeu. Pe alții parcă i-a uitat și-i lasă să se chinuie.

          Se uita Lixandra cu atenție la toate... Pe Georghe îl mai văzuse gol când era mic... Acum parcă era altul, mai rece și mai cuminte! Nu l-a văzut niciodată atât de cuminte. Odată când s-au întâlnit pe uliță, o înghesuise sub un copac. Ce faci Gheorghe? Nu! Nu ți-e rușine? Zisese ea, dar Gheorhe nici nu o băgă în seamă! Hai fă că știu că mă vrei! Zisese el. Parcă voia să țipe, parcă nu... noroc de ea că se auzi lanțul de la fântâna Smaraldei și el se oprise!  Fusese frumos Gheorghe. Înalt și cu mustață. De-asta alergau muierile căsătorite după el, gândi ea. Avusese Gheorhe multe amante... Amante, prea mult spus. Trecea pe la una, pe la alta, când nu era bărbatul acasă. Dar pe Maria o iubise mult! A vrut s-o ia de nevastă, dar ea n-a vrut... L-a luat pe Feraru. Din lac în puț.

Stătea Lixandra și se uita la Gheorghe și nu simțea nimic. Nici părere de rău, nici

de bine . Nimic!

          – Nu te mai uita atâta Lixandră, că se face târziu, spuse țața Veta și poate-o veni careva la priveghi. Ia de colea cămașa și pantalonii și pune mâna și-mbracă-l, că i s-o fi făcut frig.

          Nu i se făcuse frig. La morți nu li se face frig niciodată. Nici frig, nici cald. Și dacă a stat un pic dezbrăcat, ce? Și așa e ultimul costum pe care o să-l poarte. Morții n-au nevoie de garderobă mare. Un costum acolo și gata.

          – A venit primăvara,  Lixandră. Păcat de el că s-a dus. Venea și îmi săpa via și nu-mi lua nici un ban. Acu' trebuie să văd pe cine găsesc.

          – Țață, ăsta-i întins pe masă și ție îți arde de vie?

          – Da' n-oi vrea să-l bocesc. E noapte! Nu se bocește noaptea. Vom avea timp mâine și poimâine. Dac-om avea loc. Când a murit Feraru n-aveai loc nici să te miști. Unele boceau de cum intrau pe uliță. Numai Maria n-a scos nici o lacrimă de parcă i le-a luat bărbat-su cu el. Așa o să fie și la Gheorghe, că n-a avut pe nimeni, dar nici rău n-a făcut. O să vină tot satu'. Că așa-i creștinește. Așa a zis și Cătănuță, preotul. El a și adunat banii pentru înmormântare. Și i-a rugat pe toți să vină. Să-l conducem pe Gheorghe.

          – Știu țață, știu. Dar mama Zahara l-a bocit tot drumul, parc-o și aud: Un-te duci tu mă, un-te duci? Auzi fă, ai luat prosoapele alea mari pentru taica părintele și dascăl? Un-te duci mă, un-te duci? Eu nu înțeleg. Ori o durea și bocea, ori o durea de prosoape.

          – Ce știi tu fă Lixandră. Nu știi nimic!

          – Auzi țață, mie mi se păru că Gheorghe a mișcat.

          – N-a mișcat fă, n-a mișcat. Ăsta nu se mai mișcă. decât dacă-l miști tu. 

Se auzi poarta scârțâind. Era mama Zahara, a bătrână a lui Feraru. Că deși s-a dus fiul său, ea tot a lui Feraru a rămas.

          – Dumnezeu să-l ierte!

          – Dumnezeu să-l ierte, mamă Zahară!

          – Lăsați mamă poarta deschisă că așa se lasă la morți! Uite am adus făină și ulei să facem niște gogoși.

          – Bine că ai adus mamă Zahară, spuse  țața Veta. Taman voiam să trag eu o fugă, dar i-a  fost frică Lixandrei, să rămână singură cu Gheorghe. I-am zis că nu-i mai face nimic, dar nu m-a crezut.

          – Ba te-am crezut țață Vetă, te-am crezut, dar mi-e așa să rămân singură cu Gheorghe.

          – Auzi mamă Zahară, ție cine o să-ți sape via acum că nu mai e Feraru?

          – Am vorbit cu Mihai șchiopu. A zis că mi-o sapă el, dar aștept să vină Corlățeanu să mi-o taie. A zis că vine el să strângă coarda și mi-o și sapă.

          – Păi poate șchiopu s-o sape?  

          – Poate maică, da' bea mult. Acum că nu mai e Feraru, nu mai e nici o problemă. Cât o să bea?

          – Cred c-o să vorbesc și eu cu el. Mie mi-o săpa Gheorghe și-i dădeam toamna trei deca de vin și cinci kile de țuică. Acuma le dau la înmormântare. Să fie pentru sufletul lui… și-al meu. I-am promis preotului ieri la biserică.

          – Tot cam așa o să-ți bea și șchiopu.

          – Hai fă Zahară, că n-are cum să bea atâta. În trei zile ar trebui s-o dea gata.

          – Bea maică, bea! Și te ține cinci zile, ca să bea mai mult.

          Mama Zahara, așa cum îi ziceau toți din sat pentru că le zicea la toți mamă, se apucă de făcut gogoși. Mirosea a lumânări și a gogoși. Nu mai veni nimeni până dimineață. Lixandra, care era mai tânără, atipise cu capul pe masă, dar celelalte două femei stătură treze. Fiecare cu gândurile și problemele ei. Se luminase de ziuă și pe cer nu era nici un nor. Nu-i părea rău lui Gheorghe că a murit. Când trăia chiar zicea: ”Ce atâta tura vura? Mori și gata. Mai greu e cei care rămân. Poate că ne ducem într-un loc mai bun.” Uite c-a murit. Și e deja pe drum. Dar trebuie să treacă vămile și abia apoi o vedea unde s-o duce.     

 

Pagina a II-a o găsiți AICI

                  

[Ion Lazăr da Coza]

ADDENDA: Indiferent de numărul participanților la o secțiune a concursului, se vor acorda premii, în ordinea descrescătoare a mediilor, doar textelor care au obținut cel puțin nota finală 7 (șapte)!

Motivare: Să zicem că la secțiunea ESEU, în ultimă zi, Ixulescu observă că sunt doar două titluri în concurs, iute ne trimite un „eseu” din trei cuvinte, de ex: Rădăcinili e frumoase!, noi ar trebui să-i acordăm locul trei??? Nu!