Premiul I, secțiunea proză - „Pâinea noastră cea de toate zilele”, de Nikol MerBreM

[Vasilisia Lazăr]

Pâinea noastră cea de toate zilele

           Micul cerşetor căscă ochii, negri şi lucioşi ca măslinele cele mari, la faţa indecisă a cerului. Norii se schimbau mereu, îi spusese lui, mama, că aceştia erau mioarele lui Dumnezeu şi când mai făceau câte o năzbâtie, alergând hai-hui pe câmpia albastră, El le trăgea de blăniţă până se alungeau, se lăţeau, se transformau în mici monştri bucălaţi, fără cap şi coadă, rugându-se de Bunul să lea dea iar formă cuminte. Acum parcă înţepeniseră. Era aproape seară şi mioarele se pregăteau de culcare. Mii de luminiţe aveau să se aprindă în curând, acolo, la stâna cerului. Îi era foame. Îşi aminti de seara de Ajun de anul trecut, când mama, bolnavă la pat şi supărată că iar li se tăiase gazul, murise sub ochii lui. N-aveau noroc, aşa-i spusese. Parcă acum o auzea iar:

           –Amar, vai ş-amar de noi, mămică, nici puricii nu stau la casă de om sărac! Aşa s-a dus şi tac-tu, de sărăcie. Aşa mă duc şi io...

           După înmormântare, se lipise de o mătuşă, săracă şi aceea, dar aşa-i fusese soarta. Când rămâneau fără nimic de potolit foamea, îl trimitea la magazinul de peste drum să ceară de-o pâine. Era un magazin-brutărie şi mirosul ce umplea aerul în fiecare seară, când minunăţiile acelea pufoase ieşeau din cuptor, aburind geamurile, îl făcea să viseze la colaci uriaşi, la fel ca cel pe care-l primise odată, la o înmormântare de oameni bogaţi. Nu primea mereu. Cartierul era sărac şi oamenii, tot mai adânciţi în gândurile lor, îl repezeau, călcându-l uneori în picioare, din grabă. Ba îl mai certa şi una dintre vânzătoare, că ocupă scările şi stă în calea clienţilor. Cealaltă era blândă, dacă se întâmpla să-l vadă, îi aducea câte ceva, ba câte un colţ de pâine, ba o plăcintă cu varză, ba câte un corn dulce. Odată se întâmplase că îi fusese atât de foame că până acasă înfulecase rapid sfertul de pâine primit de la o doamnă şi dusese mătuşii doar punga de bomboane verzi primite de la vânzătoarea cea bună.

            – Măi Amare, bomboane-mi lipsesc mie? Fir-ai tu să fii de flămând! Bin-te-o

botezat tac-tu, Amar, că aşa le-ai mâncat zilele!

            Nu prea pricepea el cum venea asta, să mănânci zilele oamenilor, pesemne că erau gustoase ca orice îţi potolea şoricelul acela neastâmpărat din stomac, dar se necăjea pe loc şi-şi promitea ca data viitoare să nu mai fie atât de lacom, să mănânce mai puţină pâine, şi, dacă era cu putinţă, să nu mai mănânce deloc zile din acelea, cum spunea mătuşa, lungi cât o zi de post. Deşi, numai la gândul lungimii lor, miresme fantastice îl invadau şi îşi imagina o farfurie plină cu zile moi şi aromate.

             Azi parcă nimeni nu avea chef de el, toţi erau grăbiţi să ajungă acasă, vremea se răcise brusc, aproape că stătea să ningă. Îşi aminti că mama îl învăţase să-i vorbească Bunului ca şi cum ar fi tatăl lui şi, odată cu foamea ce făcea din stomacul lui o mică văgăună unde hălăduiau tot soiul de monştri agitaţi, începu: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se...”. Îi trecu deodată prin minte că Dumnezeu putea fi orice dacă voia, putea fi chiar şi un brutar, brutarul cerului. Şi dacă îl ruga destul de

frumos, avea să coacă şi pentru el o pâinişoară. Din cer începură să cadă fulgi mari de nea. Amar continuă, cam fără tragere de inimă, îmbibat de frigul ce se lăsa peste oraş odată cu înserarea : „...numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ...”. Îşi imagină cum toate oiţele năzdrăvane de pe pământ se transformau la voia Domnului în nori pufoşi. Nu prea înţelegea el sensul tuturor rugăminţilor pe care le înălţa spre cer, dar mama îi spusese că Lui aşa-i place şi se căznea să le spună cum trebuie.

            De zona magazinului se apropia cu paşi înceţi şi parcă fără ţintă o femeie cu chip de mamă. Amar prinse curaj şi întinse mâna. Îşi cerea bănuţul, dar simţi că de la femeia aceea, i-ar fi plăcut şi-o îmbrăţişare.

          – Îmi dai şi mie doi lei de-o pâine, tanti?

          În palmă i se aşezară, cuminţi, câţiva fulgi de nea. Femeia părea absentă, câteva secunde şi ar fi trecut de magazin. „...pâinea noastră cea de toate zilele…”, adăugă dintr-odată însufleţit de trecerea femeii. Simţind fulgii de nea topindu-i-se în palmă, odată cu zbaterea şoricelului ce-i rodea stomacul, şi cu aromele de pâine proaspăt scoasă din cuptor, lui Amar i se păru că Bunul tocmai cerne făina. Lumea toată se făcea albă sub făina umedă a cerului, gata să dospească în măruntaiele calde ale pământului.

           Femeia dădu cu ochii de mogâldeaţa aceea ce tremura pe treptele magazinului de lângă brutărie, sub ninsoarea ce se stârnise pe nesimţite. O izbiră doi ochi mari, pătrunzători, şi gura strânsă ca şi cum ar fi mâncat recent o mână de agrişe. Se căută prin buzunare, ieşise aşa, fără un motiv anume, doar să îşi limpezească vuietul gândurilor ce nu-i mai dădeau pace. De ce nu avea şi ea un rost cum aveau toate

femeile din jurul ei? Trecuse de vârsta la care ar fi fost firesc să aibă primul copil. Dădu din cap, vădit deznădăjduită. Trecuse, de fapt, de toate vârstele de-nceput. Iubea, dar tot mai puţin. Prietenul ei intrase de ani buni într-un soi de neiubire şi nepăsare, încât cu greu ceea ce aveau se mai putea numi relaţie, aşa că deşi se străduia să ţină cu dinţii de ce numea ea familie, aceasta se destrăma chiar şi în sufletul ei, precum un joc de cuburi în care, o mână nepăsătoare sfida repetat gravitaţia, adăugând

în drumul spre inevitabil încă o piesă aşezată prost şi încă una. Ajunsese goală pe dinăuntru, parcă nimic din ce făcea nu mai avea sens. Mâna afundată în buzunarul gecii dădu peste câteva monede rătăcite. Se gândi că nu îi ajungeau bietului copil de o pâine. Măcar cincizeci de bani să mai fi avut şi se făcea de un corn cu gem. Ce ar fi să intre şi să roage vânzătoarea să îi dea un corn doar pe bănuţii care îi găsise în buzunar? Ochii aceia rugători meritau stânjeneala în care ar fi aruncat-o gestul. Dar parcă îi era totuşi ruşine. Se învârtea în loc nehotărâtă când se întoarse brusc spre intrarea magazinului, lovindu-se de un bărbat ce tocmai traversa zona.

            – Nu aveţi cincizeci de bănuţi?

          Îşi auzi vocea ca şi cum nu i-ar fi aparţinut, jumătate sugrumată de ruşine, jumătate împinsă intempestiv înspre aerul ce o absorbi vătuit, ca şi cum o mână nevăzută o forţa să iasă din ea însăşi. Privirea i se izbi de verdele metalic al unor ochi aţintiţi ameninţător asupra ei, ce făceau de strajă unui zâmbet dispreţuitor. Auzi scrâşnind o voce guturală ce împărţi pentru o clipă cortina de fulgi, nemilos, în două:

           – Pe aşa de puţin se vinde lumea în ziua de azi?

          Femeia roşi vădit deranjată de presupunerea neruşinată a bărbatului şi totuşi se auzi continuând:

           – Voiam să-i cumpăr ţigănuşului un corn şi s-a întâmplat să n-am destui bani

la mine.

           Era rândul bărbatului să se simtă stânjenit deşi aproape nimic nu-l mai atingea. Rămăsese iar fără loc de muncă. Trăia de pe o zi pe alta şi nimănui nu părea să-i mai pese dacă e viu sau mort. În seara aceea se gândise că face umbră degeaba pământului, că poate ar trebui să încheie socotelile cu viaţa. Deşi până când îi venea bruma de salariu mai avea de aşteptat vreo săptămână, rămăsese, ironia sorţii, cu cincizeci de bani în buzunar şi femeia asta tocmai îi ceruse şi pe aceia. Prin minte îi trecu iar acea perioadă fericită din viaţa lui, dinainte să cadă în dizgraţie. Fusese inginer constructor, era un bun profesionist şi lumea îl aprecia. Lucrase pe aproape toate şantierele mari din ţară. Avusese o familie, femeia lui şi doi băieţi. Doar că banul îl împinsese tot mai mult în anturaje şi în comportamente distructive. Începuse să bea şi încet-încet, totul se năruia ca la un cutremur filmat cu încetinitorul. După multiple aventuri şi seri nesfârşite de beţie, în familia lui se instalase calvarul. Soţia, deşi fire blândă şi iertătoare, clacă în seara în care, beat fiind, făcu un accident de maşină din care băieţii abia scăpaseră teferi iar ea rămase invalidă pe viaţă. Mâna lui stângă fusese atunci aproape paralizată. În câteva luni erau divorţaţi. Apoi rând pe rând căzură toate. Beţiile tot mai prelungi îl lăsară şi fără serviciu, ajunsese să lucreze când şi când, orice se ivea, doar pentru a avea bani de încă o tărie. În ultimele luni însă, îşi revenise, renunţase la băutură şi începuse o viaţa curată. Dar remuşcările

trecutului, dorul de băieţi şi culpabilitatea pe care o resimţea faţă de soţie îl afundau repetat în cea mai neagră deznădejde. Viaţa lui părea că nu mai are niciun sens. Se înrăise cu totul, nici nu mai ştia cum e să zâmbeşti. Faţa, şi aşa înăsprită de vântul şantierelor, îi căpătase o expresie dură, realiza şi el că lumea îl privea cu teamă. În oglindă nu-i mai venea să privească. Ultima femeie din viaţa lui îl părăsise dezgustată, reproşându-i că e fără inimă, distant şi rece ca un ger nordic. Se pregătea să părăsească precum un laş locul faptei, încurcat în propria-i micime când farul unei maşini îi dezvălui ochii de miere ai femeii din faţa brutăriei. Se uita înspre un copil aşezat pe treptele clădirii. Privirea i se mută instantaneu înspre acesta. Cu ochii rugători, Amar asistase încălzit de focul speranţei la dialogul celor

doi. Fâstâcit de privirea de oţel a bărbatului, lăsă ochii în jos. „...dă-ne-o nouă astăzi...”. Nu pricepea în ruptul capului de ce trebuia să ceară pâine pentru toţi, acum când lui şi doar lui, îi era atât de foame, dar cuminte, repetă neclintit, întocmai versul rugăciunii: „...şi ne iartă nouă greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean!” Fracţiuni de secundă trecură de când un motociclist grăbit ricoşă pe stratul fin de zăpadă înspre treptele magazinului, cu o traictorie prevestitoare de rău pentru picioarele băiatului, şi până ce bărbatul îl ridică pe acesta cu o mână, ferindu-l de roţile ameninţătoare. Băiatul, deşi inconştient de pericolul ce îl vizase razant, îngăimă vizibil impresionat, uitând pentru moment de foame şi de rugăciune:

           – Ce puternic sunteţi, nenea! Mi-ar plăcea aşa un tată!

           Mâna stângă a bărbatului se încleştă aproape cu toată forţa pe moneda de cincizeci din buzunar şi un zâmbet i se strecură pe faţă, topind frigul din suflet. Întinse femeii moneda. Aceasta o luă ca în transă, nepricepând ce anume transformase privirea aceea de lup siberian hăituit de vânători, în izvor de blândeţe. Intră în magazin, cumpără cornul şi îl întinse băiatului, fericită că seara ei căpătase un sens. “Că a ta este împărăţia şi puterea şi mărirea!”, spuse triumfător Amar, înfulecând cu poftă cornul cu gem, uitând cu totul şi de mătuşa care aştepta acasă şi de frigul ce îi pătrundea prin bluza ponosită.

Femeia şi bărbatul se priviră zâmbind şi aproape în acel timp, îşi spuseră unul altuia:

           – Îţi mulţumesc!

           Dumnezeu, printre oiţele cerului, râdea ca un copil fericit. Aluatul dospise. Mai făcea uneori aşa. Din nimic, încropea lumină. Fusese de ajuns ca un singur suflet să spună rugăciunea, un singur suflet cerea pâinea pentru toţi.

           Fiecare merse acasă singur, dar cu zâmbetul pe buze şi cu celelalte două suflete în minte, fiindu-le celorlalţi doi, familie. În oraşul de pe pământ, fiecare o luase în altă direcţie, în oraşul din cer, sufletele celor trei mergeau fericite pe aceeaşi alee, ţinându-se strâns de mână.

          Îşi mângâie alene barba. Dacă nu avea să fie prea obosit să salveze lumea de ea însăşi, mâine seară urma să mai repete din nou jocul acesta, în alt oraş, desenând pe poteca cerului, o nouă familie.

            În seara aceasta, în orăşelul liniştit de provincie, pâinea cerului se frângea în trei. Amar îşi şterse cu dosul palmei ultima urmă de gem, şi, fericit că, pentru câteva clipe, avusese şi el familia lui, încheie satisfăcut dialogul cu Bunul: “Amin!”.

[Rădița Răpeanu]

Te felicit din toată inima Nikol! Bravo, ție, cititorule - cinste și prețuire juriului! 

[Nikol MerBreM]

Vă mulţumesc din suflet, doamna Rădiţa! Vă îmbrăţişez cu drag!

Nikol

Rădița Răpeanu a spus :

Te felicit din toată inima Nikol! Bravo, ție, cititorule - cinste și prețuire juriului! 

[Nikol MerBreM]

Doamna Valeria, vă mulţumesc pentru semnul de lectură, mă bucură mult!

Drag,

Nikol