Premiul I la secțiunea Proză: „Destine aruncate” de Nikol MerBreM

[Vasilisia Lazăr]

Destine aruncate

                                        

          Îşi amintea şi acum toamna aceea, parcă ninsese cu frunze. Trotuarele din cartier gemeau sub galbenul vegetal ce se insinua, amurg cu amurg, şi în sufletele oamenilor. Copacii se îmbrăcaseră în mantia de ceară, încă din primele zile ale lui octombrie. Părea că Dumnezeu, supărat pe lumea mult prea îngropată în mlaştina păcatului, hotărâse să aprindă pe faţa pământului, miliarde de lumânări, doar-doar suflarea se va curăţa de ispite. Până la finalul lunii, se topiseră împrăştiind frunze cerate sub mânia vântului, toţi copacii-lumânare. Crengile, acum golaşe, păreau crăpături pe smalţul cerului.

          Vasile venise acasă pe final de octombrie, doar într-o permisie de trei zile, tulburat că Valeria nu-i mai răspunsese la scrisori, de aproape o lună. Îi era tare dragă, fuseseră colegi de clasă în liceu, se potriveau în toate, li se împleteau visele precum cosiţele unei cosânzene, chit că ea era fată de oameni cu stare, iar ai lui de abia îşi duceau zilele, trăgând de-o ciorbă săptămâni la rând. Pensionaţi amândoi pe caz de boală, abia îl ţinuseră în şcoală pe Vasile. Noroc că el era băiat harnic şi isteţ, se lipise de mic de un vecin care repara televizoare şi radiouri vechi, aşa că, până terminase liceul, toţi oamenii din cartier îl chemau să le repare câte ceva, mai ales că apăruseră şi calculatoarele care dădeau de furcă oricui. Tare îi plăceau, era fascinat de tot ce însemna electronică. Se gândea să dea la facultate, din banii primiţi pe reparaţii şi-ar fi acoperit treptat cheltuielile pentru cursurile de la fără frecvenţă. Şi avea s-o ajungă din urmă pe Valeria, care neavând treabă cu serviciul militar, intrase deja la medicină. Visa la o căsuţă a lor, simplă şi curată, plină de râsete de copii. Numai la gândul că fata cu pletele de culoarea fânului uscat şi cu ochii aceia căprui cu irizări de miere veche avea să fie soţia lui, Vasile simţea cum inima îi era cal sălbatic galopând pe dealuri tivite cu arama scânteietoare a pădurilor înmuiate în toamnă, numai de el ştiute.

          Pe tren, în drum spre casă, îi veneau în minte frânturi din singura noapte în care făcuseră dragoste, înainte ca el să plece în armată. Valeria îşi pusese în cap să le smulgă părinţilor acceptarea relaţiei lor, cu orice preţ. Îşi aminti sclipirea ca de chihlimbar din ochii ei când îi spusese zâmbind:

          – Ai să vezi că peste nouă luni îţi vei strânge feciorul în braţe şi tata, mai pentru nepot, mai de ruşine, te va accepta ca ginere!

          – Valeria, copiii noştri nu trebuie să fie monedă de schimb. Le vom demonstra tuturor că ne iubim şi nu vor avea de ales.

          Având în vedere realitatea, Vasile era un visător iar Valeria, cu siguranţă, o adolescentă răzvrătită. Nici unul dintre părinţi nu vedea cu ochi buni iubirea ce răsărise în inimile celor doi, fiind prea preocupaţi să păzească, neclintiţi, mentalităţi învechite.

          Vasile se gândi că poate tatăl ei aflase de graba lor şi îi interzise Valeriei să îi mai scrie. Dar totuşi ea era o fată isteaţă, şi apoi îl iubea, ar fi găsit în cele din urmă o soluţie, chiar de-ar fi fost să-i trimită scrisorile pe ascuns. Doar săptămâni întregi, rândurile pe care i le scria îi ţinuseră lui Vasile de cald, îi fuseseră armă şi scut în lupta tăcută cu mojicia, uneori fără margini, a colegilor de armată care nu priveau cu ochi buni firea sensibilă şi blajină a lui Vasile. Aceştia nu scăpau nici o ocazie să-l ironizeze, ori de câte ori îl vedeau citind scrisorile iubitei, foile acelea galben-verzui precum gutuile încă necoapte, ce răspândeau un miros dulce-amărui. Uneori i le ascundeau prin tot felul de locuri pe cele deja citite sau îl puneau să le facă tot felul de servicii, pentru o nouă scrisoare pe care puseseră mâna înaintea lui. Vasile, om calm din fire, răbda cu stoicism, mai cu seamă că miza era scrisul drag, presărat cu arabescuri, aşternut pe pagină asemeni cârceilor de viţă de vie. Miezul cuvintelor era mustos precum boabele de struguri, picurându-i în suflet o nesfârşită tandreţe, făcându-l să adoarmă cu gândul la nemaivăzutele şi îndepărtatele stele din cel de-al nouălea cer, imaginat alături de ea.

          – Cum de-ai venit, maică, ai aflat de Valeria? îl întrebase bătrâna, cu o privire temătoare ce-i acoperea cu greu sufletul chircit de spaima durerii pe care o presimţea deja săpând în inima băiatului ei.

          – Ce să aflu? S-a întâmplat ceva rău?

          Tâmplele începuseră să i se zbată precum nişte porumbei în colivii prea strâmte.

          – S-o căsătorit cu un străin, maică, or făcut nunta în grabă mare şi-or plecat cu tătă familia în ţara omului.

          Nu-i venea să creadă. Atâtea vise, atâta dragoste, toate risipite într-o respiraţie. Într-o fracţiune de secundă, îi trecu prin cap că are să-i împuşte pe toţi şi-apoi îşi va lua zilele. Doar pe Valeria o va cruţa, să-i ducă dorul omului iubit, o viaţă. Dar oare cine mai era omul iubit pentru ea? Străinul acela? Aflase mai târziu din poveştile cartierului că era un norvegian plin de bani. Ce se putuse întâmpla într-o lună?! Încercase să descopere adresa unde plecaseră dar parcă îi înghiţise pământul, nimeni nu ştia mai nimic.

          Toate sentimentele amestecate de furie şi dragoste îi veneau şi acum în minte, când răscolea tomberonul ce duhnea a varză putrezită. Era iar toamnă. Nu-i plăcea toamna, parcă nu mai ştia nici el de ce. Dar ştia sigur că toamna, tomberoanele descoperite se umpleau de umezeală şi cu greu mai puteai salva vreo comoară din toate resturile acelea năclăite, cu miros fetid. De multă vreme, prin cartier toţi îl ştiau drept nebunul care caută în gunoaie.

          Un miros cunoscut îi invadă nările, deşărtându-i sacul cu amintiri. Cineva aruncase o cremă de ghete, la fel ca atunci, în tomberonul de la unitatea militară în care îşi făcea stagiul. De fiecare dată când simţea mirosul acela generator de amintiri, Vasile trecea prin tot felul de stări. Broboane de sudoare i se prelinseră dintr-odată pe frunte, adunându-i părul, cât îi mai rămăsese, în smocuri răzleţe, pe pielea plină de pete roşii. Pasiunea lui pentru gunoaie îi făcuse cadou tot soiul de boli de piele, însă niciodată suficiente încât să-i oprească năravul. Mirosul acela artificial de cremă îi schingiui, ca într-o maşină de tortură olfactivă, puţinele bucurii pe care le avusese în ziua aceea. Se întâlnise cu Adela şi femeia îi luminase dimineaţa. Doar ea îi mai spunea simplu, Vasile, pentru restul era Vasile, nebunul cu gunoaiele. Acum însă, crema aceea de ghete îi furase cu totul concentrarea, şi aşa şubredă, din mintea lui chinuită, o minte pe cât de obsesivă, pe atât de lucidă şi analitică. Îi reveneau iar în minte momentele acelei toamne. Curios că asta se întâmpla doar o dată la câţiva ani, când se nimerea să găsească în tomberon, vreo cutie de cremă de ghete care îl ducea iar pentru câteva clipe, aproape de catharsis.

          Întors în unitate, distrus, cu sufletul răvăşit şi cu mintea neîmpăcată, se mirase atunci cum de colegii erau dintr-odată aşa binevoitori cu el. Avea să afle în curând, din gura unuia care trădase. Îi ascunseseră ultimele patru scrisori şi în cele din urmă le puseseră pe fundul unui tomberon, cu gândul că au să-i spună că sunt acolo şi au să savureze umilinţa şi năduful bărbatului îndrăgostit, în căutarea foilor parfumate a gutuie, printre resturi în descompunere. Doar că prin forţa împrejurărilor, tomberonul fusese golit, mai repede decât trebuia, la groapa de gunoi a oraşului şi scrisorile erau, de pe acum, pe veci sigilate de mâna destinului. Când află, pe Vasile îl cuprinse o furie soră cu nebunia, lovi câţiva colegi de cazarmă, dărâmă paturi, răsturnă tomberonul din curtea unităţii militare, urlând repetat şi sacadat: „Unde e groapa de gunoi? Unde e?”. După ce petrecu, agitat, câteva zile în arest, primite ca pedeapsă la daunele pe care furia lui le provocase, lucrurile păreau că se calmaseră, deşi, în ochi i se aşezaseră nişte sclipiri stranii, de care ceilalţi îşi fereau privirea. În ziua eliberării din armată merse direct la groapa de gunoi. După două zile, un om de prin preajma gropii îl găsise murdar şi inconştient, scurmând prin gunoaie, de parcă ar fi căutat aur. Ajuns prin spitale, o serie de diagnostice i se perindaseră pe foile de ieşire, de la sindrom de stres post-traumatic, la tulburare obsesiv-compulsivă şi tendinţe maniaco-depresive.

          Uneori avea momente în care se simţea lucid, dar alteori, îl cuprindea un neastâmpăr şi o tristeţe sfâşietoare, din care singura ieşire, venită precum o eliberare, era, de fiecare dată, căutatul prin gunoaiele aruncate la tomberon. Cu o parte din minte, înţelegea foarte bine că e doar o compulsie, că scrisorile pe care le visa cu ochii deschişi, cele care ar fi putut să-i lămurească într-un fel festa pe care i-o jucase destinul, nu aveau cum să mai apară vreodată, şi totuşi nu se putea abţine. Atunci, la groapa de gunoi, sfâşiat de durere, dăduse peste tot felul de hârtii, frânturi de scrisori, ziare, pagini rupte de reviste, toate păreau să cânte dragostea, ca şi cum toate iubirile din lume ajunseseră dintr-odată, la destinaţia finală inevitabilă, groapa de gunoi. Toate bucăţelele acelea de iubire aruncată la coş îi lăsaseră în suflet un gust de bucurie dulce-amară, singura la care mai avea acces. Ajuns acasă, o vreme căutase în zadar, noaptea, pe ascuns, în tomberoanele din cartier, senzaţia aceea de fericire fărâmiţată care i se lipise deja de amintiri, ca un circuit greşit al creierului. Apoi, încet-încet, sub tratament, lucrurile îşi reveniră aproape la normal, absolvise cursurile facultăţii visate şi îşi făcuse o firmă de reparat electronice. Dar obsesia îi reapărea treptat, o dată cu anii care treceau. Îl cuprindea în braţe de marasm ori de câte ori era obosit, îl invada înşelător precum mirajul unei Fata Morgana.

          Începuse să nu se mai ferească de vecini, deşi ieşea în general seara. Umbla cu o bicicletă pe care îşi încărca baloţi de hârtie şi cartoane strânse de prin gunoaie, uneori mai mici, alteori mai mari, atât de mari că abia i se zărea trupul, de altfel deloc firav, din spatele grămezilor. De departe, părea o boccea uriaşă, umblătoare. Ajuns acasă, le sorta, lipea meticulos bucăţelele rupte, făcând adevărate puzzle-uri şi apoi citea: ziare, reviste, lucrări de control, ambalaje, reţete, facturi, chitanţe, afişe, şi, bineînţeles, scrisori de dragoste, din ce în ce mai rare şi mai mereu dactilografiate sau, în anii din urmă, redactate pe calculator. Acestea deveniseră un soi de piese rare ale adunăturii de gunoaie. Vasile locuia la una din căsuţele ce mai rămăseseră în picioare, nedemolate de blocurile standard care răsăriseră în cartier. Vecinii priveau îngroziţi cum în curtea lui Vasile, creştea an de an, tot mai mare, raiul şobolanilor, acoperit de „piesele” colecţiei care îşi extindea teritoriul şi în afara casei. Ciudat era că în pofida maniei, mintea îi funcţiona acum foarte bine, aproape la fel ca înainte de şocul prin care trecuse. Ajunsese chiar să facă diverse corelaţii între informaţiile primite prin intermediul foilor aruncate la tomberon, aşa că, în scurt timp, ştia aproape totul despre obiceiurile de viaţă şi despre problemele locuitorilor din cartier. Se uita pe reţete şi pe cutiile de medicamente şi înţelegea cine, cât şi de ce suferea; se uita pe facturi şi extrase de cont şi deducea cine avea să aibă în curând restanţe de plată la regie sau dimpotrivă vreun câştig financiar; refăcea cutiile în care fuseseră ambalate diverse produse şi înţelegea preferinţele şi slăbiciunile oamenilor; parcurgea facturi telefonice şi nu-i trebuia mult până să înţeleagă cine cu cine îşi înşela consoarta. Cartierul nu mai avea secrete pentru el. Tot aşa, dând dintr-o informaţie în alta, începu să simtă că se sufocă sub mormanul de secrete ale cartierului şi vru să elibereze tensiunea spre cei care, de fapt, îl încărcau fără s-o ştie, cu viaţa lor. 

          Prima pe listă fu o fostă colegă de şcoală generală, pe care o avertiză să-şi pună deoparte ceva bani, pentru că în curând soţul ei avea să plece cu alta, luându-i tot ce agonisiseră împreună. Apoi urmară un tânăr care la îndemnul lui Vasile învăţă să conducă maşina, aflând că tatăl lui va avea nevoie în curând, să fie transportat periodic la un spital, şi o domnişoară bătrână, mereu tristă, căreia îi dezvălui că domnul cu ochelari cu ramă groasă din blocul T8, îi împărtăşea pasiunile şi o iubea nebuneşte fără să aibă curajul să facă vreun pas înspre ea. Rând pe rând, toţi locatarii aflaseră de aceste aşa zise premoniţii, şi Vasile, nebunul cu gunoaiele, devenise Vasile, profetul. Ba mai mult, oamenii ajunseseră să lase la tomberonul din apropierea curţii lui, mici bileţele pe care îşi scriau dorinţele, gândurile şi întrebările, sperând că Vasile va avea un răspuns pentru ei, că le va da un sfat. O vreme, fu în extaz, citind scrisori şi punându-şi mintea la contribuţie, în încercarea de a-i ajuta pe oameni. Simţea ca şi cum, toată suferinţa lui veche avea un rost. Tomberonul lui Vasile, cum îi spuneau unii, devenise treptat tomberonul cu dorinţe, ca un fel de copac din acela de crengile căruia atârnau legate bileţele cu rugăciuni.

          Apoi, treptat, realiză că oamenii sunt mai nebuni ca el, că aşteaptă sfaturi de la el, de la un aproape nebun, căutau răspunsuri în afara lor, când de fapt, toate răspunsurile erau la ei, doar dacă ar fi stat un pic să cugete, dacă s-ar fi oprit câte o clipă din harababura aceea numită viaţă normală şi ar fi ascultat cântecul lucrurilor ce îi înconjurau, cântecul oamenilor din jurul lor, cântecul lor înşişi. Aşa că hotărâ să nu-i mai încurajeze în prostie şi deveni iar nebunul de Vasile şi atât, şi cu trecerea anilor lumea uită de tomberonul din care se năşteau aşa zisele premoniţii. Doar atunci când ceva ce aflase din scanarea atentă a gunoaielor era extrem de grav, atenţiona omul, dar o făcea, spre deosebire de altă dată, cu maximă discreţie.

          În ultimii ani, îi atrăsese atenţia Adela, tânăra de la T7 ce se mutase recent, împreună cu soţul, în cartier. Era o femeie frumoasă, cu părul ca frunzele brune ale toamnei şi ochii de culoarea castanelor, şi cu un mers care, fără să înţeleagă de ce, îi stârnea lui Vasile o emoţie ciudată, răsărită din meandrele sufletului lui amorţit. Şi totuşi nu era o atracţie din cele pe care un bărbat le-ar fi simţit pentru o femeie frumoasă. I se părea doar că mersul ei seamănă cu o eliberare, ca şi cum femeia se elibera de toate poverile gândului, cu fiecare pas pe care îl făcea. O întâlnea des seara, ba chiar în orele târzii ale nopţii, când ieşea şi el, în căutarea comorilor din tomberon. Era singura faţă de care, în gând, simţea nevoia să-şi ceară scuze că îi cotrobăia prin frânturile de viaţă, atât de neglijent abandonate. Curând află cu metodele lui că soţul femeii avea probleme serioase cu alcoolul, şi viaţa Adelei devenise încet dar sigur, un carusel al groazei din care nici măcar nu mai avea puterea să se desprindă. Vasile se miră de aparenţele de familie frumoasă pe care aceştia le lăsau în cartier, în contrast cu ochii tot mai trişti ai Adelei, cu plimbările nocturne în care o observa de la distanţă, nu o dată înecată în lacrimi, şi cu realitatea imposibil de ignorat a tomberonului vorbitor. Vasile începuse să simtă nevoia de a o ocroti patern, de a-i arăta toate mizeriile descoperite, deşi după ochii ei tot mai trişti, părea că nu mai e necesar să-i divulge vreun secret.

          De câte ori se întâlneau, Adela îl privea cu căldură, părea că e singura care nu îl judecă şi care găsea printre tristeţile ei, un zâmbet rătăcit pentru omul de pe bicicleta acoperită de pachete de hârtie, pe care îl zărea adesea căutând în tomberon. Nu ştia nici ea de ce, dar i se părea că omul acela ciudat, aproape un om al străzii, de care se ataşase după câteva discuţii întâmplătoare, era mai pur şi mai bun decât oamenii eleganţi, dar superficiali şi slabi din lumea ei. Îşi aminti cum într-o seară intrară în vorbă şi Vasile îi spuse că ar trebui să-şi vadă de viaţa ei, altfel, omul acela inconştient avea să rupă din ea, până la epuizare, până nu ar mai fi rămas decât o umbră a celei ce ar fi putut fi, a celei care îi datora lui Dumnezeu să fie. Adela fusese şocată la prima discuţie, ba chiar îl suspectă de tot felul de scopuri ascunse, dar apoi, ştiind ce trăia, îi păru rău că se pripise cu judecata. Încet-încet prinse încredere şi Vasile îi deveni ca un prieten, mai schimbau câte o vorbă, seara, când li se intersectau drumurile, şi se mira cum reuşea bătrânul acela ros de viaţă să gândească atât de limpede dincolo de mania lui cu gunoaiele. Asta, de altfel, avea să-i fie învăţătură de minte în încercarea ei de a respecta porunca aceea care spunea: „Să nu-i judeci pe alţii!”.

          Când Vasile dădu peste mirosul de cremă de ghete ce îi răscolea amintirile în mijlocul vântului ascuţit de octombrie, Adela, tocmai îşi lăsase la tomberon gunoiul strâns peste zi. Se hotărâse să arunce nişte lucruri care nu-i mai foloseau la nimic, nişte cutii de carton matlasat, în stil matrioskă, destul de uzate, în care, în copilărie, părinţii ei păstraseră poze şi scrisori. Multă vreme, după ce erau deja scoase din uz, le ţinuse încă de dragul amintirilor legate de mama ei, care o năpădeau de câte ori le desfăcea, una câte una. Nu înţelesese niciodată de ce, tatăl ei nu îi inspirase protecţie, afecţiune. Era un om rece, îşi măsura mereu cuvintele şi îmbrăţişările, ca şi cum, le primise în număr limitat şi nu avea de gând să risipească prea multe pe Adela. După moartea mamei, devenise de-a dreptul maliţios, îi reproşa mereu câte ceva şi asta o făcuse pe Adela să plece cât mai departe de el, cu prima ocazie care se ivise.

          Adela se îndepărta cu paşi repezi de tomberon, se grăbea să se vadă cu o prietenă, când Vasile apăru şi colectă, printre altele, cele trei cutii aruncate, împreună cu nişte facturi, scrise într-o limbă pe care nu o înţelese. Acasă, aşa cum obişnuia, inventarie bine tot ce strânsese şi se pregătea să lipească bucăţile de facturi când degetele mâinii drepte simţiră sub mătasea celei mai mici dintre cutii, un foşnet ca de hârtie. Curios, desfăcu treptat, cu migală, toate cutele învelitorii şi găsi un buzunăraş ascuns. Cutia i se păru foarte interesantă şi se gândi că ar trebui să o recondiţioneze puţin şi să o folosească pentru depozitare. Extrase din buzunarul descoperit hârtia pe care o simţise la atingere pe sub mătasea suprapusă peste carton. Dintr-odată îi năvăliră iar pe tâmple broboanele de sudoare şi simţi o bucurie fără margini dimpreună cu o durere ascuţită în mâna stângă. Ochii îi rămaseră pironiţi pe bucata aceea de hârtie galben-verzuie ca gutuile necoapte. Tremura şi îşi spuse în gând că lucrurile aveau mai multă putere decât ar fi trebuit şi că nici acum, după atâţia ani, nu-şi putea stăpâni emoţiile când găsea câte o foaie de hârtie de aceeaşi culoare ca cea după care căutase zile în şir la groapa de gunoi. După câteva minute, când amintirile generate de bucata de hârtie palid colorată se estompară, începu să citească încet, gândindu-se că ar trebui să  vadă ce e cu inima lui, prea îl strângea uneori peste piept. „Adela,…“, începea scrisoarea. Vasile citi, şi dintr-odată, gândurile i se învălmăşiră, dimpreună cu durerea tot mai pronunţată de-a lungul braţului stâng. Nu mai ştia ce simte, bucurie, tristeţe, durere, eliberare, realiză că ar fi bine să ajungă la un spital, dar nu se putea mişca. Peste câteva secunde, foaia aceea galbenă i se desprinse dintre degete, precum o frunză ce părăseşte nepăsătoare copacul şi Vasile se prăbuşi pe podea. Peste buzele uşor vinete i se prelinseră lacrimi şi prin ele mai apucă să vadă o fată cu părul de culoarea fânului uscat care îi făcea fericită cu mâna, când o lumină orbitoare îl trase înăuntrul ei ca într-un vortex.

          La înmormântarea lui Vasile veniseră mulţi oameni, parcă dintr-odată îşi aminteau toţi tomberonul cu dorinţe. Adela se întristă la aflarea veştii şi îi mulţumi în gând pentru ultimul sfat primit de la acesta, sfat care prindea contur. Se hotărâse să înfieze un copil, să renunţe la lupta pentru cauze pierdute şi să îşi canalizeze dragostea spre un suflet curat. În ziua aceea, tocmai fusese chemată să viziteze un copilaş, îl chema Vasile. Adela zâmbi, gândindu-se că în bunătatea lui, Vasile făcuse iar, din nefericirea sa, o bucurie altora, şi îi mulţumi acestuia în gând.

          O frază iraţională îi apăru de nicăieri în minte, surprinzând-o: „Ce s-ar mai fi bucurat bunicul Vasile de nepot!”. Îşi aminti că odată îi mărturisise că şi-ar fi dorit tare mult să aibă şi el copii şi nepoţi. Şi apoi pe sufleţelul acela la care urma să meargă îl chema la fel, iar Vasile, cu toată delicateţea lui caracteristică, se purta cu Adela ca un tată. „Ce ţi-e şi cu gândurile astea, cum se formează ilogic din frânturi de realitate!”, îşi spuse.

          În drum spre casă, după câteva zile, trecu pe la tomberonul lângă care îl cunoscuse pe Vasile şi lăsă pe trotuar o candelă. Jos lângă tomberon, îi atrase atenţia o foaie de hârtie galben-verzuie, cu un scris cunoscut. O ridică instinctiv fără să mai înţeleagă dacă ce o îndemnase să facă gestul era scrisul acela asemănător cu al mamei sau gândul la blajinul Vasile. Citind, nu mai înţelegea nici dacă obrajii îi erau inundaţi de stropii de ploaie ce apăruseră deodată, sau de lacrimile ce înmuiau deja scrisoarea.

 

          Adela, mă simt tot mai rău, nu ştiu dacă vei reuşi să ajungi la timp în ţară... Sper că mă vei ierta... Am tot amânat să îţi spun adevărul, dar acum vreau ca el să ajungă la tine, măcar prin rândurile acestea. Tatăl tău este omul pe care l-am iubit mereu, Vasile Ionescu, locuieşte în Pietreşti, oraşul copilăriei mele, unde tu îţi doreai atât de mult să ajungi. Iartă-mă!

 

          Cu mintea încă sub rafala întrebărilor şi a îndoielilor, Adelei i se contura porunca nejudecării aproapelui, prin cel mai şocant exemplu, tatăl ei era un nebun care scormonea în gunoaie, un nebun frumos… Din ziua aceea, după ce puse cap la cap istorisiri din cartier cu informaţiile pe care deja le avea, spuse tuturor cunoscuţilor povestea vieţii lui Vasile, ca pe o reabilitare, necontenind să se mire unde ascunde viaţa comori nepreţuite: în sufletul unui nebun sau poate, într-un colţ de tomberon, printre destine aruncate.

          Pe trotuarele cartierului, vântul juca în fiecare toamnă şotron cu frunze galbene. Uneori, tomberoanele se desfrunzeau şi ele, aruncând peste tot bucăţele de hârtie. Când şi când, toamna, apărea o foaie galben-verzuie. Atunci, câte un trecător din cartier, martor la zborul foii de culoarea gutuii necoapte, tresărea: „Vasile, îmi citeşte destinul!”.

 

[Zarra]

Felicitări!

[Crinu Sorin Leşe]

Să mai scrii. Şi să publici! Felicitări!

[Pop Dorina]

Felicitări, dragă Nikol!

[Valeria Merca]

Felicitări, Nikol!

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări, dragă Nikol!

[Sofia Sincă]

Felicitări pentru premiu!

Foarte interesant acest joc al minții, al toamnei și al destinului.

Cu drag,

Sofi

[Ana C. Ronescu]

Felicitări, Nikol! :)

[Nikol MerBreM]

Cel mai mult pentru zâmbet îţi mulţumesc, Ana :)!

Cu drag,

Nikol

Ana C. Ronescu a spus :

Felicitări, Nikol! :)

[Nikol MerBreM]

Mulţumesc, doamna Sofi, mă bucur că vi s-a părut interesant! O voi posta şi pe forumul de discuţii, sunt convinsă că mai sunt lucruri de pigălit şi acolo e timp şi loc.

Cu drag,

Nikol

Sofia Sincă a spus :

Felicitări pentru premiu!

Foarte interesant acest joc al minții, al toamnei și al destinului.

Cu drag,

Sofi

[Nikol MerBreM]

Mulţumesc mult, doamna Vasilisia! Şi vă mulţumesc şi  pentru eforturile făcute în organizarea concursului!

Cu drag.

Nikol

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Felicitări, dragă Nikol!

[Nikol MerBreM]

Mulţumiri, doamna Valeria!

Cu drag,

Nikol

Valeria Merca a spus :

Felicitări, Nikol!

[Nikol MerBreM]

Vă mulţumesc, doamna Dorina, asemenea!

Cu drag,

Nikol

Pop Dorina a spus :

Felicitări, dragă Nikol!