Premiul al II-lea, secțiunea proză (din partea membrilor) - „Șamanul Ilsur”, de Alexandra Ghenghea

Șamanul Ilsur

 

          Auzise că se trăgea din clanul Oristh, însă nu-și cunoscuse niciodată familia. Se născuse demult, într-una dintre nopțile Java, când cele patru luni ale pământului se aliniau, eclipsându-se una pe alta. Pe cerul nopții se vedea însă o singură lună, care lumina atât de tare, încât împrăștia întunericul stepelor. Nomazii o numeau soarele nopții. Multe nenorociri se puneau pe seama lui, însă doar dintre pruncii aduși pe lume în timpul nopților Java se alegeau ucenicii șamanilor. Mult mai târziu înțelese, doar atunci când la rândul lui avea să-și caute un ucenic, de ce dintre toți pruncii șamanul îl luase tocmai pe el.

          Șamanul sălășluia în adâncul Pădurilor Sărate, aflate în ținuturile cele mai îndepărtate ale clanului Uban, lângă cele două lacuri din care nomazii culegeau sarea în site. Se stabilise într-o grotă, împrejmuită de stânci din care creșteau rădăcinile unui mușchi cățărător, atât de ușor încât se ridica în aer. Copacii erau albi, cu scoarța netedă, făinoasă la atingere, iar pe timp de vară, frunzele lor cărămizii făceau ca pădurea să pară aprinsă de vâlvătaie. Acolo crescuse și tot acolo își primise numele, despre care șamanul spunea că îl găsise în focul sacru, în care era ascunsă toată cunoașterea lumii. Primise numele Ilsur, ceea ce în limba străveche a stepelor însemna „deschizătorul drumului”, însă abia în clipa morții avea să înțeleagă drumul pe care-l deschisese.

          Copilăria lui fusese grea. Nu toți ucenii treceau peste primii ani. Îndurase ploile reci și lungi de toamnă, vântul înghețat al iernii și călirea aspră la care era supus. Șamanul îl hrănise cu carne de șarpe, cu păianjeni negri, de pământ și cu scoarță de copac. Alteori îi dădea rădăcini, mușchi sărat, fript pe vatră și ciuperci care-l făceau să-și verse mațele. Când mânca pește, era o sărbătoare. Învățase să asculte vocea stepelor, să distingă în firul ierbii și în susurul ploii glasul diafan al strămoșilor. Își zdrelise genunchii pe pietrele de deasupra grotei, pentru că în mai toate nopțile senine trebuia să privească și să învețe stelele și constelațiile cerului, care nu erau altceva decât focurile de tabără ale strămoșilor, aflați în oastea marelui călăreț, Tagar, cel care strunea frâiele lumii. Învățase toate ierburile și rădăcinile care se găseau în Pădurile Sărate și toate întrebuințările lor, știa la ce erau bune ochi-de-păianjen, macul-șarpelui sau gheară-de-uliu. Știa cum să găsească gângăniile și târâtoarele din care șamanul prepara seruri. Învățase chiar să pregătească singur anevoioasa tinctură din ochi-de-cârtiță despre care se spunea că vindecă orbirea.

          Când șamanul socoti că trupul și mintea i se căliseră, lui Ilsur îi dăduse barba. Atunci îl învăță ordinea meticuloasă și anevoioasă a ritualurilor, îl învăță cum să aprindă focul sacru, pe care-l învăpăia aruncând în el tot soiul de pământuri și argile, pietre și oscioare, cozi de șopârlă, cochilii și excremente.

          Singurii oameni pe care-i văzuse, dar cărora nu le vorbise niciodată, erau călăreții cu tatuaje în colțul ochilor, veniți din stepele de sud-vest, trimiși de khani și khanzade, să ceară ajutorul șamanului, fie să îndepărteze blestemele, fie să vindece bolile, fie să citească soarta nou-născuților și să le găsească numele dat de strămoși. După ce-i dăduse barba, în două rânduri șamanul îl luă cu el în așezările nomazilor. Auzind primul glas de femeie, nu avu nicio tresărire, iar sufletul său nu cunoștea dorul, pentru că asprimea nopților singuratice din Pădurile Sărate luase ceva din trupul său. Văzu că fiecare nomad al clanului avea același tatuaj în colțul ochiului. După aceea își privi chipul într-o oală cu apă. Și el avea tatuate în colțul ochilor câte șapte stele, fiecare cu patru colțuri. Abia atunci află că toți nomazii stepelor aveau impregnat în piele însemnul clanului din care se trăgeau.

          Văzând că așezările nomazilor nu treziră în Ilsur nicio năzuință și nicio tânjire, șamanul începu să îi arate închipuirile care se ascundeau în flăcări. O vară întreagă privi focul zi de zi, însă nu desluși nimic. Atunci sufletul său se împovără de deznădejde. Citind în el restriștea, șamanul îl privi cu căldură.

          – Tu ești deschizătorul drumului, îi spuse. În deznădejdea ta o să se verse cunoașterea focului.

          Și așa se întâmplă. La sfârșitul toamnei, Ilsur văzu primele semne. Erau chiar niște semne, roșii, pe pereții unei peșteri întunecate, necunoscute.

          – Ce ai văzut? îl întrebă șamanul după aceea.

          – Niște copite de cal, făcute cu ocru.

          Șamanul dădu din cap, gânditor.

          – Să nu le uiți niciodată. Se spune că ceea ce vezi prima dată o să vezi și la sfârșit.

          Cu timpul Ilsur începu să deslușească închipuirile focului, în care se ascundea o lume întreagă, atât de cuprinzătoare, încât niciunui șaman nu-i ajungea viața ca să o poată vedea pe deplin. Îi luă mult timp să priceapă că în flăcări se afla povestea întregii lumi, începutul, trecutul, prezentul și viitorul, precum și infinitele căi ce se deschideau oamenilor. Înțelese că în focul sacru nu era nicio diferență între ceea ce se întâmpla și ceea ce s-ar putea întâmpla. Chiar și timpul se desfășura diferit. Spre surprinderea lui nu era liniar, ci semăna mai degrabă cu o bășică de pește ai cărei pereți erau trecutul și viitorul. Când bășica se umfla și se spărgea, înainte devenea înapoi, iar timpul se răsucea în el însuși într-un cerc perpetuu, astfel încât era nevoie de multă răbdare să dibuiești ceea ce căutai într-o poveste care era a totului.

          Șamanul îi interzise să citească în flăcări mai mult de câteva ceasuri pe noapte pentru că știa și el cât de ușor era să te pierzi în lumea aceea până când te uitai pe tine însuți.

 

*

          Într-o zi sosiră niște călăreți. Peste clanul lor se abătuse o molimă nouă care secera nomazii pe capete, fără să țină seama de vârstă sau rang. Cinci dintre copiii khanului căzuseră răpuși în doar două zile, iar khanul însuși zăcea culcat între blănuri.

          Pentru a treia oară plecă Ilsur printre oameni. Boala începea cu o înnegrire a ochilor, apoi urma o febră violentă. Mulți mureau în această fază a bolii. Cam după două zile febra începea să scadă. Uneori, bolnavii se puteau ridica pe picioarele lor, puteau chiar să mănânce. Dar după câteva ceasuri, li se înnegrea pieptul, apoi trupul, mâinile și picioarele. Înnegrirea urca treptat către gât, către față. În timp ce bolnavul era conștient, carnea și oasele i se mistuiau, putând să simtă cum trupul începea să i se prefacă într-o pulbere neagră ca tăciunele ars. La sfârșit nu mai rămânea nimic altceva decât un morman de cenușă.

          Șamanul nu mai auzise ca o astfel de molimă  să fi bântuit vreodată stepele. Credea că era adusă din vest, de la oamenii care trăiau pe râu, în cetăți de piatră. Încercă toate leacurile pe care mintea lui le putea scorni și toate ritualurile de vindecare pe care le știa, dar nu reuși să încetinească prefacerea khanului în cenușă. Nu mai întâlnise niciodată o molimă atât de îndărătnică.

          Se întoarseră în Pădurile Sărate, ca să caute în focul sacru leacul pentru molima care nu se oprea din a pulveriza nomazii. Când ajunseră la grota din adâncurile pădurii, Ilsur văzu ochii șamanului și tresări. I se înnegriseră.

          Șamanul se chinui mai multe zile cu boala. Trupul său de pustnic i se împotrivea cu o rezistență oarbă, însă nu era nimeni care, odată atins de boala neagră să nu ajungă în stepele cerului. Ilsur se îngrozi. Umplu oale cu apă în care se privi atent, dar ochii lui nu se înnegriră. Simți însă o durere ascuțită în măruntaie și în capul pieptului, mai cruntă ca orice durere pe care o cunoscuse. Urlă în întunericul Pădurilor Sărate, plânse pentru ultima dată până ce răsuflarea i se tăie, privind cu deznădejde cerul în care căuta frâiele marelui călăreț care strunea lumea, însă nu le găsi. Îi luă un timp să își dea seama că durerea aceea nu era un simptom al bolii, ci sfâșierea sufletului său, rănit de moartea primei ființe pe care o crezuse veșnică. O întrebare la care nu avea să găsească niciodată răspunsul începu să-l bântuie atunci. De ce boala îl răpuse pe șaman, iar de el nu se atinse?

Ultimul ucenic al unui șaman avea datoria să găsească locul potrivit din stepe în care să-l îngroape. Ilsur nu știa însă ce să facă cu rămășițele carbonizate ale șamanului și multă vreme le ținu lângă el, fără să facă nimic altceva decât să deslușească nefirea lucrurilor.

          Nefirea lucrurilor nu o înțelese niciodată, dar atunci învăță ce înseamnă resemnarea. Nu găsi niciun loc mai bun în care să îngroape pulberea șamanului decât grota din care se ridica mușchiul cățărător, în care trăiseră împreună. Apoi părăsi pentru totdeauna Pădurile Sărate și se stabili într-un loc stâncos, pustiu, în nesfârșirea stepelor, unde scorpionii își făceau cuiburi pe sub pietre.

          Trăi singur mai mulți ani. Căută cu îndârjire leacul pentru boala neagră, uitându-se pe sine în flăcări. Începu să creadă că acesta era rostul lui pe pământ și că drumul pe care-l avea de deschis era doar un alt mod de a numi înfrângerea molimei. Între timp molima trecu singură, ca oricare alta. Când și când revenea, dar nomazii se obișnuiseră cu sosirile ei capricioase.

          Însă cu cât timpul trecea, Ilsur se îndârjea să găsească leacul. Copitele de cal desenate în ocru, pe care le văzuse prima dată în flăcări, nu i se mai arătară niciodată. Nu le căută și uită cu desăvârșire de ele. Începu să crească ucenici, în speranța că folosindu-se de avântul tinereții lor, avea să găsească leacul. Patru șamani ieșiră pe rând de sub oblăduirea lui, apoi se răspândiră în stepele de sud-vest, mânați de aceeași obsesie pe care o deprinseseră de la Ilsur. Unul dintre ei găsi explicația molimei, dar nu și cum s-o vindece, la mult timp după ce sufletul lui Ilsur se ridicase printre stele.

*

          Îmbătrânirea îl luă pe neașteptate pe Ilsur. Aflase demult că nimic pe pământ nu era veșnic și cum în viața lui timpul nu se răsucea ca în foc, știa că se apropiau ultimele ierni pe care le mai avea de trăit. Căută un ultim ucenic și îl găsi în clanul Nivke, născut într-o noapte Java. Îi puse numele de Șan Me, care în limba străveche a stepelor însemna „îndrumătorul”. Nu știa de ce văzuse în flăcări că trebuia să găsească pruncul pe care acest nume îl căuta, dar flăcările aveau întotdeauna dreptate. Nu șamanul era cel care căuta un nume pentru ucenic, ci numele singur și-l alegea.

          Pe Șan Me îl crescu în cea mai caldă afecțiune pe care bătrânețea unui șaman o putea dărui. Abia acum înțelegea și el, după o viață întreagă trăită cu ochii în flăcări, că afecțiunea unui șaman însemna cel mai aspru regim de călire. Așa că Ilsur îl întări pe Șan Me cu o austeritate mai mare decât pe primii ucenici. Îl învăță să prindă scorpioni, să mănânce viermi de sub pietre, să caute ouă de șarpe și șoim. Șan Me îndura atât de bine vicisitudinile stepei și era un ucenic atât de precoce, încât nici nu-i dăduse barba când știa deja toate clanurile cerului aflate în marea oaste a lui Tagar. Așa cum procedase cu primii, dealtfel cum învățase și el, Ilsur îi arătă binefacerile pietrelor, a ierburilor, a târâtoarelor, a rozătoarelor și a păsărilor, apoi încurcata înșiruire de ritualuri.  

          În anii în care îl instruise pe Șan Me, descoperi însă ceva nou în flăcări, ceva ce șamanul lui nu apucase să-i arate, pentru că se ridicase la cer înainte de a-și fi terminat el ucenicia. Tot căutând leacul pentru boala neagră, descoperise poate că din întâmplare, ceea ce nomazii numeau făpturi ale nopții. Erau niște ființe străvezii de pe alt tărâm, care pășeau adesea în ținuturile muritorilor. Nu știa nimeni ce căutau, dar atunci când dădeau peste nomazi, fie îi omorau în cele mai îngrozitoare moduri, fie le suceau mintea, făcându-i să-și pună singuri capăt zilelor sau să-și masacreze familiile.

          Pe Ilsur nu-l înspăimântau însă aceste ființe pentru că era obișnuit cu duhurile pământului care se ridicau deasupra firului ierbii și colindau stepele în nopțile geroase, ca niște umbre tremurând de vaiete neîmpăcate. Dar nici duhurile pământului și nici făpturile nopții nu puteau ajunge la el din flăcări. Descoperi că focul îl putea ajuta să alunge făpturile nopții de pe fața pământului. Își dedică ultimii ani alungându-le una câte una din stepe. Ticlui ritualuri noi prin care le trimitea departe, în lumea întunericului de la începutul lumii, unde nu pășea copita calului și unde nu zbura aripa șoimului, unde nimic nu se născuse și nimic nu murise. Ritualurile erau îndelungate, greoaie, iar efortul covârșitor. Nu reușea să alunge mai mult de o făptură a nopții într-un anotimp. Când Șan Me stăpâni toată cunoașterea șamanică și începu să colinde cu ochii prin flăcări, Ilsur îl învăță cum să îndepărteze făpturile nopții.

          Între timp Șan Me crescuse, mustățile i se revărsau peste bărbie și îi ajungeau la piept. Spiritul lui era tare, iar singurul lucru după care tânjea era să se piardă cu mintea în focul  cunoașterii. 

*

          Într-o seară Ilsur găsi urmele unei făpturi a nopții despre care nu știa nimic. Se luă după urmele ei și o căută multe nopți la rând, însă nu reuși să o găsească. Și cu cât nu putea să dea de ea, cu atât o căuta mai frenetic. Până când, într-o noapte de la începutul verii, îi găsi numele. O invocă de mai multe ori.

          – Ther, murmurau buzele sale prinse în transă.

          Chemată de Ilsur, Ther i se arătă în cele din urmă. Focul prinse conturul craniului său străveziu, demonic. Flăcările îi intrau și-i ieșeau prin gura scursă, diformă, prin întunecimea ochilor ca două găuri negre irezistibile.

          Ilsur rosti cu voce tare incantațiile de alungare, însă nu avură niciun efect. Se auzi un râs nefiresc, de femeie în durerile facerii, de animal străpuns de pumnal, de duh înlănțuit. Însă mai înspăimântător era că râsul nu venea din flăcări, ci răsuna departe, dar totodată aproape, cutremura stepele, ca și cum nu era loc pe pământ în care să nu se fi auzit.

          – Ilsur...Ilsur..., auzi bătrânul o șoaptă care-i zvâcni în creștetul capului. De ce ai vrut să fii al meu?

          Atunci simți cum un cutremur îi înfierbânta sângele, îi străbătea venele, îi pulsa în inimă și îi ieșea prin ochi, sugându-i măduva oaselor, zdrențuindu-i spiritul. Nu i se putea împotrivi demonului care trecea prin el.

          Șan Me văzu cum Ther ieșise din foc și-l învăluise pe Ilsur în făptura ei fără formă, iar firișoare străvezii de sevă curgeau din el către ea. După ce culese viața din oasele lui, îl lăsă să se prăbușească fără vlagă.

          – Șan-me..., auzi tânărul ucenic o șoaptă care cutremura prin ascuțimea sa orizontul, însoțită de același râs nefiresc. Ai vrut și tu să fii al meu?

          Capul acela se întoarse către el și îi văzu străfulgerarea întunericului din ochi care îi lăsă pe suflet un însemn de fier încins. Dar Ther își făcu loc înapoi în flăcările care se deformară ca s-o încapă, stâncile duduiră, văzduhul șuieră și vui de un vânt adus de la capătul lumii, iar focul sacru se stinse.

          Ilsur se prăbuși într-o înmărmurire din care nu avea să-și revină niciodată. Spiritul lui de șaman mai păstra totuși o sevă sălcie de viață. După multe zile de înțepenire în care Șan Me încercă tot ce-i stătea în putință ca să-l revigoreze, Ilsur își descleștă limba. În îmbrățișarea de o clipă a lui Ther își retrăise încă o dată întreaga viața, iar clipa aceea se scurse pentru el mai încet decât toți anii pe care-i trăise. Din întunericul ei sfâșietor prinse o fărâmă de cunoaștere, astfel încât înțelese ce îi era dat să înțeleagă.

          – Să n-o cauți niciodată în flăcări, îi spuse lui Șan Me. Ea este Ther, întunecata, neîmpăcata, cel dintâi întuneric, mai veche decât lumina. Nu e o făptură a nopții, nu e ruptă din trupul sfârtecat în bucăți al lui Kagaan, ci e rămășița celui mai vechi întuneric. Nu se arată oricui, deși e peste tot. Ea caută moartea cerului, moartea lui Tagar.

            Șan Me văzu cu groază cum, pe măsură ce vorbea, gura bătrânului se deforma, începând să semene cu cea a demonului. Gura i se strâmbă de tot, limba îi curse peste buze, dar el tot încerca să-i vorbească. 

          Ilsur revăzuse în îmbrățișarea lui Ther peștera întunecată pe care erau desenate copitele în ocru, prima lui viziune din Pădurile Sărate. Nici nu mai știa dacă le revăzuse în flăcări sau în amintirile lui, atunci când își retrăise întreaga viață. Pe lângă acele copite de cal, de data aceasta văzuse însă toate desenele din peșteră, care i se desfășuraseră în fața ochilor și pe care el le înțelese, cu acea străfulgerare a morții, în care mintea îi era deschisă spre o cunoaștere din care trupul nu mai făcea parte.

          – Tu o să găsești peștera cu desene în ocru. Iar într-o zi de iarnă, când o să fii la fel de bătrân ca mine, o să vină la tine un tânăr nomad fără tatuaj. Tu ești îndrumătorul lui, Șan Me. Și acesta este rostul tău pe pământ. Iar rostul meu a fost acela de a te fi crescut pe tine, și așa am deschis drumul ca tu să-l îndrumi pe el. Să-l îndrumi, Șan Me, să-l aperi de Ther, neîmpăcata, întunecata.

          Dar ultimele cuvinte ale lui Ilsur se prefăcuseră în gânduri pentru că limba lui amorțită murise deja. El însă nu mai făcea diferența între cuvinte și gânduri, așa că spiritul său deveni o stea pe cerul lui Tagar, fără să știe că Șan Me nu auzise nimic și că avea să trăiască la fel ca el, având la îndemână infinita cunoaștere a flăcărilor în care îi era dat să orbecăiască și să nu-și afle rostul numelui decât în clipa morții.

Vizualizări: 61

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Bravo, Alexandra!

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2021:

  1. Mihaela Popa
  2. Sofia Sincă
  3. Valeria Merca
  4. Ana C. Ronescu
  5. Tudor Cicu

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de Adrian Erbiceanu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Plouă peste toate... a lui Grig Salvan
cu 3 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Plouă peste toate... a utilizatorului Grig Salvan
cu 5 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Va veni cândva o altfel de zi... a utilizatorului Grig Salvan
cu 5 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ieri mi-a zâmbit pe stradă o femeie... a utilizatorului Grig Salvan
cu 5 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog (Fulger în doi timpi) a utilizatorului Costel Zăgan
cu 5 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu cred în accidental a utilizatorului MARIA VASILESCU
cu 6 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ieri mi-a zâmbit pe stradă o femeie... a utilizatorului Grig Salvan
cu 6 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poem din călătorie a utilizatorului Nicoleta Cheles
cu 6 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu fiecare pas a utilizatorului Adrian Erbiceanu
cu 6 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Revelație a utilizatorului Nicoleta Cheles
cu 6 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Stingherirea colţului alb a utilizatorului Nicoleta Cheles
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Stingherirea colţului alb a lui Nicoleta Cheles
cu 6 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Va veni cândva o altfel de zi... a utilizatorului Grig Salvan
cu 6 ore în urmă
Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Inima a utilizatorului Gheorghe
cu 6 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Plouă peste toate... a utilizatorului Grig Salvan
cu 10 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Au fost odată nişte oameni a utilizatorului MARIA VASILESCU
cu 10 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Inima a utilizatorului Gheorghe
cu 10 ore în urmă
Postare de log efectuată de Grig Salvan
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Scrisoare către cel rătăcit a lui Nikol MerBreM
ieri

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor