1. Rădăcina sau tulpina?

 

 

Rădăcina  este considerată, pe bună dreptate, una din părţile esenţiale ale plantei. Iar înţelesul cuvântului rădăcinǎ, ca pivot al existenţei - şi nu numai- şi-a extins considerabil semnificaţia. Mie însă mi se pare că tulpina, sau, prin generalizare, tot ce ţine de restul fiinţei sau al obiectelor, are cel puţin tot atât de multǎ importanţǎ ca şi rădăcina.

 

Încă de la şcoală copiii învaţă să pună seminţe de fasole în vată udă şi să urmărească micile rădăcini care se formează şi cum din sămânţǎ se înalţă o tulpiniţǎ. În grădini se plantează flori, primăvara, cu grija ca rădăcina să se prindă, pentru ca seva pământului să alimenteze planta.

 

Noţiunea de rădăcină s-a extins, de la plante, la tot ce ne înconjoară. Se vorbeşte despre fapte, obiceiuri, gusturi, trăsături de caracter înrădăcinate.  Uneori se citează rădăcina răului, a durerilor şi a altor emoţii:

  • Aşteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă. (W. Shakespeare)
  • Rădăcina tuturor relelor: egoismul (proverb indian)
  • Aşa cum rădăcina tuturor relelor e mândria, tot aşa, pricina tuturor celor bune e smerenia. (Evagrie Ponticul)
  • La fel cum teama a născut zeii, tot astfel nevoia de siguranţă, înrădăcinată în oameni ca un instinct, creează stafii. (G.C. Lichtenberg)
  • Să ne minţim pe noi înşine ne este mai adânc înrădăcinat decât să-i minţim pe ceilalţi. (F. M. Dostoievski)
  • Iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mânjită de ură. (Liviu Rebreanu)

 

În privinţa banilor, există uneori păreri diametral opuse:

  • Banii sunt rădăcina tuturor relelor... (M. Gill)
  • Lipsa de bani este rădăcina tuturor relelor.(G. B. Shaw)

 

Cuvântul înrădăcinare este folosit şi în marcarea dependenţei omului de pământul natal. 

  • Dăruieşte-i persoanei pe care o iubeşti: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce şi motive pentru a rămâne" (Dalai Lama)

 

Rădăcina, cuvânt care sugerează baza, soliditatea, siguranţa, sursa vieţii, pare a avea o importanţă majoră. Dar şi tulpina, trunchiul de copac şi toate elementele derivate din extinderea noţiunii de tulpină mi se par cel puţin la fel de importante. Din radacini se vor dezvolta trunchiurile care dau fructe şi flori.

  • "Bloom where you are planted" (înfloreşte acolo unde eşti sădit) - (proverb anonim)

Povaţa este răspândită printre emigranti şi semnificaţia s-ar explica în felul următor: emigrantul este un dezrădăcinat (nu total, limba natală va rămâne casa lui) şi, pentru a putea înflori, adică a trăi din plin şi nu doar a supravieţui, el va trebui să prindă rădăcini în ţara de adopţie. Fenomenul de transformare şi adaptare a omului în noua ţară se va face conştient, cu un efort de lungă durată, spre deosebire de plante care, hrănite, vor prinde natural rădăcini oriunde ar fi plantate.

 

Inginerii constructori cunosc bine importanţa corpului clădirilor şi nu numai a fundaţiei. Blocurile şi turnurile de mare înălţime sunt calculate în aşa fel încât flexibilitatea să le permită rezistenţa la vânturi şi cutremure. Cei care locuiesc la etaje superioare pot simţi unduirea construcţiei la vânturi puternice. La fel, pentru căile ferate intră în calcule nu numai rezistenţa ancorării în pământ, dar şi fenomenele dilatare - contracţie asociate variaţiilor de temperatură.

 

În viaţa de toate zilele, obiceiuri înrădăcinate pot avea uneori o influenţă negativă în evoluţia - de exemplu- a unei căsnicii şi, dimpotrivă, flexibilitatea gândirii va genera stabilitate.

  • " La racine plonge dans la terre: le cerveau plonge en Dieu. C'est a dire dans l'infini." (Rădăcina se scufundă în pământ: creierul în Dumnezeu. Adică în infinit). (Victor Hugo)

 

Voi încheia spund cǎ gândirea lui Aristotel e, în cazul meu, foarte adevărată: 

  • "Rădăcinile educaţiei sunt amare, dar fructele sunt dulci".

Când aveam şapte ani am fost obligată să învăţ pe de rost fabula lui La Fontaine "Le Chêne et le Rozeau" (Stejarul şi Trestia). N-a fost uşor. Dar astăzi, când sunt supusă greutăţilor care se abat peste mine precum vântul peste trestie şi stejar, mi-aduc aminte de trestia blândă şi suavă care a supravieţuit falnicului stejar.

..........................

L'Arbre tient bon; le Roseau plie.

Le vent redouble ses efforts

Et fait si bien qu'il déracine

Celui de qui la tête au ciel était voisine,

Et dont les pieds touchaient à l'empire des morts.

 

.....................................

Să aşteptăm sfârşitul dar. Abia rostise-acest cuvânt,

Că dinspre nord s-a năpustit cel mai teribil vânt.

 Rezistă la-nceput stejarul şi trestia se înmlădie.

Dar vântul creşte, creşte, şi celui care până-n cer

Îşi înălţase capul, deodată forţele îi pier…

Izbit şi smuls din rădăcina, s-a prăbuşit pentru vecie.*)

 

 

_________________

*) (http://e-poveşti.ro/fabule/stejarul_şi_trestia/ - autorul traducerii nu e specificat)

 

 

2. Primăvară, mamă și moarte

                                            Motto: „Primăvară care-ai fost,/ Nu veni, n-ai niciun rost,/  

                                                            Poţi să pleci, suntem reci,/ Iarnă ni-i pe veci!”

                                                                                                                    (Adrian Păunescu)

 

          „Pe nesimţite, în liceu m-am trezit că sunt anumite taine pe care le înţelegeam.  Înţelegeam de ce fluturele de pădure are aripile de culoarea scoarţei de copac, de ce ariciul este prevăzut cu ţepi, de ce bărbătuşii atâtor păsări sunt mai exuberant împodobiţi decât femelele. Natura>> făcuse toate acestea ca să-i camufleze, să-i apere... Existau, deci, anumite legi pe care le puteai descifra – şi atunci toate lucrurile căpătau înţeles şi noimă. Lumea nu se mai arăta ca o aglomerare de vietăţi şi întâmplări fără legătură între ele, ci se dovedea a fi rezultatul unei voinţe unice şi irezistibile. Aşa cum mi se revela ea din lecţiile lui Moisescu, profesorul meu de Ştiinţe naturale, Natura>> era însufleţită de un singur elan: acela de a crea viaţa şi de a o menţine, în pofida tuturor piedicilor şi dezastrelor” (Mircea Eliade).

          Împotrivindu-se cu înverşunare acestei „Naturi”, tocmai mamele speciei umane îşi ucid copiii în pântece fără cea mai mică remuşcare ori dacă îi nasc îi lasă pe drumuri. Femei nebune care şi-au avortat pruncii au existat întotdeauna. Dar astăzi omenirea a ajuns într-un aşa hal de rătăcire, încât societatea întregă consideră avortul ca pe ceva normal, firesc, iar medicii (care au depus jurământul lui Hippocrate, jurând : „Nu voi da nici unei femei o prescripţie avortivă!”) îndeamnă fără responsabilitate mamele să-şi avorteze copiii şi le asigură asistenţa medicală în acest scop, ucigându-i în trei schimburi, ca pe nişte cobai. Nici în războaie nu mor atâtea fiinţe umane câte ucid cu sânge rece mamele şi medicii ginecologi. Mare va fi pedeapsa lor în veacul viitor!

          „Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragoste, nu folosinţă: aici e sensul existenţei lor în preajma ta (...) Dragostea coboară pe Dumnezeu pe pământ, îl face prezent în fiece fiinţă, în fiece plantă sau lucru (...) Dragostea, dragostea plină şi nestăvilită este calea transfigurării, adică a naşterii din nou în spirit a lumii acesteia, singurul ei fel de a fi acceptată de către un om adevărat. Un aer curat, plin de darurile grădinilor nevăzute, pluteşte în preajma omului ce urcă crestele aburite de respiraţia setei lui de absolut.(...) Cine nu a iubit un mesteacăn, cine nu a simţit fiorul apelor sau nu s-a apropiat de o floare, cine n-a iubit o carte, un tablou sau o icoană, acela a trăit într-un pustiu.” (Ernest Bernea).

          Să ştie orice femeie care şi-a ucis copiii, în orice chip, că nu va scăpa de pedeapsa lui Dumnezeu. Să nu spună că era conceput copilul numai de o zi sau de un ceas, pentru că Dumnezeu nu caută la timp, ci la intenţia gândului. Dacă cineva ar semăna în ţarina sa grâu, porumb sau altceva şi altul, venind, i-ar distruge semănătura sa, nu l-ar da în judecată şi nu i-ar cere despăgubire? Şi atunci credeţi că Dumnezeu va lăsa nepedepsiţi pe cei ce distrug sămânţa şi ţarina unde se zămislesc prunci? 

          Conform statisticilor efectuate, din 1990 până în 2010 au fost operate în România cca 20 (douăzeci) de milioane  de avorturi! Douăzeci de milioane de suflete nevinovate răpuse înainte de a vedea soarele, tocmai de către mămicile lor. Numai Bunul Părinte ştie câţi dintre aceşti copii urmau să devină mari teologi, filosofi, artişti, savanţi, politicieni cinstiţi ş.a.m.d., poate chiar oameni sfinţi ai Bisericii, care ar fi contribuit la renaşterea spirituală şi materială a ţării! Unde mai pui că totodată s-ar fi dublat populaţia ei? Pe când aşa, din cauza avorturilor pe care le fac românii suntem în pericolul de a ajunge să fim stăpâniţi de naţiunile conlocuitoare şi de a pieri ca popor!

          Citim adesea prin ziare sau vedem la televizor crime înfiorătoare, criminali în serie fără raţiune, fără conştiinţă, şi ne umplem de furie, grăbindu-ne să ne exprimăm indignarea; declarăm sus şi tare că asemenea indivizi nici nu merită să fie numiţi oameni, ci fiare, bestii şi le pronunţăm sentinţa pe care credem că o merită: pedeapsa cu moartea. Dar, vai! Câţi dintre noi s-au gândit vreodată că o femeie care a făcut  3 – 4 avorturi intenţionate nu este cu nimic mai presus decât un ucigaş în serie de la TV ? Sau că folosirea blestematului prezervativ, a pilulelor anticoncepţionale sau a altor metode asemănătoare înseamnă acelaşi lucru: crimă în serie? Ba înseamnă încă ceva mult mai grav, deoarece criminalii celebri (Jack Spintecătorul, Râmaru, Anders Breivik, teroriştii-kamikaze etc.) ucideau oameni de o anumită vârstă, pe care nici nu-i cunoşteau, în timp ce copiii avortaţi sunt ucişi de către chiar mamele lor, într-un moment în care nu au nici măcar şansa de a se putea apăra. Şi e încă şi mai grav, pentru că pruncii avortaţi nu au putut beneficia de Sfântul Botez, singurul în măsură să le deschidă porţile Raiului.

          „Se observă o laşitate şi o făţărnicie strigătoare la cer la cei ce într-un acces de „umanism” de buzunar militează pe de o parte pentru anularea pedepsei cu moartea şi pe de alta cer cu insistenţă legalizarea avorturilor; cei ce se sting de mila unui criminal condamnat la scaunul electric şi în acelaşi timp privesc indiferent cum moare o jumătate din populaţia pământului înainte de a vedea lumina zilei; cei ce aruncă cu pietre într-o femeie ce şi-a abandonat copilul nou-născut şi, totodată, aduc flori alteia, care tocmai şi-a omorât pruncul într-un spital bine amenajat. Este greu de crezut că anume astfel de progresişti>> ar reprezenta adevărata elită a unanităţii” (Mihai Costiş).

          Însăşi natura ne învaţă: primăvara totul se naşte din nou, revine la viaţă, se dinamizează. Ghioceii se strecoară cu putere prin pătura de zăpadă şi îşi scot clopoţelul la lumină, zâmbind către soarele tot mai srălucitor. Mugurii, firavi, dar plini de vitalitate, sparg în mod miraculos coaja groasă a copacilor şi ies la lumină. Toate florile şi plantele îşi scot mlădiţele din pământ cu poftă de viaţă. Animalele ies din hibernare şi se zbenguie fericite prin verdeaţa proaspătă a pădurilor în extaz. Femelele tuturor speciilor de animale îşi nasc puii şi îi hrănesc cu un soi de dragoste instinctuală. „Dumnezeu n-a creat toate aceste lucruri ca să le lase să trândăvească…Astrele şi planetele nu sunt  tândave; marea se zbate de la un ţărm la altul…; pământul de asemenea nu leneveşte…Ceea ce se consumă firesc în el, pământul îl reîmprospătează şi îl face din nou…Toate se muncesc ca să nască ceva…” (A.Daubree). Numai mamele speciei om îşi ucid copiii, în coautorat cu doctorii iadului, fiind încurajate de către soţii, iubiţii, părinţii şi prietenii lor. Totul se rezumă la plăcerea fizică,  şi ca să-l „păcălim” pe Dumnezeu ne pricepem să inventăm mii şi mii de scuze (că suntem săraci, că avem deja mulţi copii, că trebuie să ne terminăm studiile, că încă nu ne-am căsătorit, că există pericolul să moară mama, că există pericolul ca pruncul să se nască bolnav, cu malformaţii etc.). „…Jumătate din umanitate e destituită din rostul ei: femeia. (…) Ceva a intrat în eclipsă (natura, destinul, timpul). Ce lume e asta ?” – se întreba cu durere filosoful Constantin Noica.

          Un alt mare filosof – iniţial ţăran simplu, cu puţină carte, a învăţat filosofia vieţii şi teologia chiar, din următoarea întâmplare: „Aveam deja trei copii şi soţia era gravidă cu al patrulea, pe care ne-am hotărât să nu-l mai ţinem. Cu scopul acesta am mers la oraş, la un medic ginecolog cunoscut, şi i-am spus ce dorim. După ce ne-a ascultat, mi-a spus: Bre, Costică, dacă vrei să ai numai trei copii, căci patru ţi se par prea mulţi, de ce nu faci altceva? Dacă îl omorâm pe acesta nenăscut, o băgăm în primejdie cu sănătatea şi chiar viaţa pe soţia ta. Nu e oare mai bine să-l omorâm mai degrabă pe unul din cei trei copii pe care îi ai şi să-l lăsăm pe acesta să se nască? Astfel vei avea tot trei copii, iar femeia ta nu va trece prin nici o primejdie.>> Când am auzit aceasta, m-am cutremurat de credeam că mi-a căzut un trăznet în cap. Atunci am realizat că este acelaşi lucru ori că avortam copilul nenăscut, ori că îl ucideam pe unul din cei din viaţă, şi i-am spus medicului: Bine, doctore, ai dreptate, îţi mulţumesc, vom ţine copilul.>> Şi-l voi boteza eu!>> - a răspuns medicul. S-a născut copilul, naş i-a fost medicul; au mai venit apoi alţi doi copii, şi acum toţi şase sunt bine rostuiţi în viaţă, iar noi, părinţii, ne bucurăm de ei”.       

                                                                                  

3. Ionuţ Caragea şi rădăcinile umbrei

                                                                                   „Adevărul aşteaptă precum o umbră

                                                                                 despre care evităm să vorbim. O umbră

                                                                               care continuă să ne şoptească rugăciunile” 

                                                                                                                                     (Ionuţ Caragea)

 

          Iubirea este partea cea mai sensibilă a sufletului. Şi spun asta pentru că iubirea lui Ionuţ Caragea faţă de cuvânt este rizoderma rădăcinii din care iau naştere porii absorbanţi ai primăverii în care s-a născut (12 aprilie). Din adâncul acestui anotimp, aş putea spune monopodial, vin ramificaţiile stărilor de renaştere, bucurie şi optimism. Toate aceste elemente, care bucură şi colorează zâmbete, converg înspre acea zi de primăvară în care autorul dăruie mai departe frumuseţea din cuvânt prin ultima sa carte „Umbră lucidă” (Ed. Fides, 2016).

          Spuneam, şi cu altă ocazie, că Ionuţ Caragea este un poet de nivel absolut, exponenţial pentru un timp cu determinare sufletească, bine conturat în adevărul existenţial menit să sfideze ordinea lucrurilor care par fireşti. Folosind mecanismele simple ale scrisului şi  pe cele complexe ale imaginarului, Ionuţ Caragea vine apăsat printre cuvinte, înnodând şi polenizând stări caracteristice poeziei autentice. Explorând cunoaşterea, se apropie de sublim prin puterea propriei conştiinţe, fără a modifica specificul percepţiei despre lume.Metafora umbrei, în volumul „Umbră lucidă”, este un epifenomen care devine fenomen principal, iar această inversare lăsă cititorului posibilitatea să descopere raza de lumină a speranţei. Poetul nu ne orbeşte cu revelaţii extatice, ci coboară în iadul din noi şi ne provoacă, printr-o ironie subtilă, să căutăm singuri ieşirea. De altfel, naşterea sa s-a produs tot în urma unei explorări abisale: „da, da, astfel s-a născut poetul în văzul lumii indiferente / când totul era repetitiv şi numai durerile / coborau până la rădăcinile umbrei...” (Imn umbrei). Şi după ce el fecundează întunericul cu lumina sa interioară, cresc „Petale de umbre”: „sufletul meuaşteaptă cuminte / pe fundul unui ocean de singurătate / să cadă steaua norocoasă / a inspiraţiei / în tot acest timp / asist la spectacolul / în care moartea / dăruieşte creatorului / o floare cu petale / de umbre.” Astfel, epifenomenul inversat şi asocierea gândului cu imaginea, într-un spaţiu referenţial, creează o viziune tangibilă sufletului: „poetul îşi demonstrează forţa imaginaţiei ce poate face un alai de lucruri să se ridice din neant, ca în prima zi a creaţiunii. El recurge la un tropism biblic, ţesând în jurul unor obiecte sau imagini umile parabole ale condiţiei umane.” (Maria-Ana Tupan - în prefaţa cărţii). 

          Prin dedublare, poetul devine clona umbrei sale, dar şi prizonierul timpului şi al propriilor amintiri. Prin reîntoarcere la sine, el este doar „o scânteie prinsă între două umbre umbra celui ce sunt şi umbra / celui care-am fost cândva.” (Imn umbrei). Salvarea, în acelaşi poem, este christică, evocând credinţa, dragostea şi sacrificiul: „m-am întâlnit cu Iisus / venea de departe, de foarte departe / dintr-o direcţie opusă / am făcut de îndată picnic la marginea drumului / i-am prezentat „credincioasa” mea umbră / el mi-a prezentat nevăzuţii săi îngeri / apoi şi-a scos desaga cu prescură / iar eu mi-am scos inima din piept / şi o priveam în palmele sale / cum bate, cum bate…”

          Epifenomenul inversat, dedublarea, ironia subtilă, salvarea prin întâlniri providenţiale, sunt stări deloc ocazionale, susţinând toate elementele specifice unei creaţii lucide şi moderne care nu se racordează la vreun curent literar, dar care îşi are rădăcinile în eposul infinit al tuturor poeţilor care au pus fiecare câte o cărămidă la temelia paradisului. Tocmai de aceea, la orizontul scriptural al atipicului, apar şi elemente specifice poeticii generalizate. Dar ele converg, ca stări, înspre o identitate proprie, într-un spaţiu al refuzului pentru lectură: „Am scris poeme pline de iubire / pentru oamenii plictisiţi / chiar dacă a trebuit să-mi fac din inimă / un sicriu de flori / mi s-a scurs viaţa în cuvinte / pentru oamenii plictisiţi / chiar dacă mă topeam precum ceara...” (Pentru oamenii plictisiţi).

          „Umbră lucidă” este cel mai viabil argument al cunoaşterii propriei identităţi. Cartea aceasta, nu ştiu dacă este o verigă din lanţul celor peste 30 apărute sub semnătura lui Ionuţ Caragea, dar ştiu că este o convenţie a autorului cu sinele. Cine deschide coperţile, deschide o uşă înspre singurul nostru martor în viaţă, umbra: „dar tu ca nimeni alta / stai întinsă / la picioarele mele / nu eşti nici pământ / nici aer (...) când te apropii de sufletul meu / spun apă şi lacrimile / consfinţesc tristeţea omului singur...” (Lumina ochilor stinşi în eter). 

          Multitudinea de sensuri ale metaforelor baroce pe care le foloseşte autorul ne oferă libertatea alegerii unei continuări pe propriile noastre linii ideatice. Aceste linii sunt rădăcinile aeriene care se împământează, căutând pânzele freatice ale inspiraţiei. Şi, aşa cum menţionează şi prefaţatorul cărţii, „imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice  infinită de posibilităţi, doar arta.”

          Chiar dacă, în opinia Mariei-Ana Tupan, „concentrarea fiecărui poem pe o temă şi folosirea unui limbaj remarcabil de unitar, dar şi economic, prin înlăturarea oricărui cuvânt redundant fac aceste poeme greu, dacă nu imposibil de parafrazat...”, iar  "criticul se vede silit să renunţe la încercarea de a lua un text în stăpânire, deoarece, asemeni unei parabole biblice, poemul nu poate fi disecat, anatomizat, sensul său degajându-se din întreg... ”Ionuţ Caragea ne dezvăluie bogăţia stărilor prin realitatea lor care se autodeclanşează într-un Univers imaginar. Astfel, imaginarul devine cel mai frumos spaţiu real din universul fiinţei trecătoare, o fiinţă care călătoreşte "clandestin" în visurile cu destinaţia dincolo de vămile cerului, prin „ridicarea la pătrat” (Eu simt şi presimt Dumnezeirea). Aceasta este metafora transcendenţei care îi oferă lui Ionuţ Caragea, într-o poezie de anticipaţie şi relativitate ciclică a timpului (mai întâi simte Dumnezeirea prin inspiraţie, apoi o presimte odată cu estomparea inspiraţiei sau prin întoarcerea la timpul dinaintea inspiraţiei, conform modelului ciclic al relativităţii einsteiniene), motivaţia de care avea nevoie pentru a merge mai departe pe drumul pe care şi l-a ales.

4. Libertatea desculță 

(ori  ce poate crește din rădăcinile copilăriei)

 

          Îmi amintesc despre Mahatma  Ghandi ca despre un simbol al voinței individuale de neînfrânt și nu-mi pot imagina în altă manieră adevărata libertate, decât desculță. Ghandi  a „luptat“ treizeci și patru de ani pentru eliberarea țării sale de sub dominația britanică, fiindu-și consecvent până la capăt sie însuși și principiilor sale de non-violență, ca până la urmă să ajungă victima unui asasinat violent.

          Oare din care rădăcini și când a început să crească acest dor uriaș de libertate în mine?

          Cu siguranță încă în copilăria singuratică petrecută în inima munților, unde singurii mei tovarăși de joacă și conversație erau  plăsmuirile-mi fantastice despre manifestările naturii în toate ipostazele și anotimpurile sale. Poate încă de pe atunci  îmi exersam libertatea de a mă simți liberă, de a trăi cu intensitate maximă fiecare clipă cu bucuria ori cu durerea sa.

          În anii studenției am înghițit cu lăcomie tomuri întregi de filozofie, tot ceea ce se scrisese până atunci despre libertate, (bineînțeles, ceea ce reușisem să-mi procur în mod clandestin  și care era cu desăvârșire interzis de regimul totalitar). Am început să asociez tot mai mult ideea de libertate cu cea de normalitate, ca mai apoi să-l descopăr pe Jean-Paul Sartre cu paradoxul libertății pe care l-a enunțat atât de convingător, cel puțin din punctul meu de vedere: „O libertate își află, indiferent pe ce poziție ne-am situa, singurele limite pe care le poate întâlni, în libertate“.

          Așadar îmi formasem o idee a mea despre libertatea ca eliberare spirituală din chingile prejudecăților și din lanțurile normelor forțate, care încearcă de milenii a se impune, a ne ordona sau uneori a ne dezordona viața. Bibliotecile lumii au devenit neîncăpătoare pentru tot ce s-a scris referitor la corelația dintre dreptul divin și cel natural. Marii gânditori s-au întrecut  unii pe alții în a găsi răspuns la  întrebările care frământă omenirea.

          Eu încă nu am găsit răspuns în totalitate întrebărilor mele privind noțiunea de libertate în nici un percept  filozofic. Dacă aș privi libertatea în strânsă corelație cu normalitatea, m-aș apropia cel mai mult de paradoxul lui Sartre, pe care îl simt spiritual și intelectual ca cel mai fidel viziunii mele. Dar cum să definim normalitatea fără să ciuntim aripile libertății?

          Vorbind din punct de vedere politic despre normalitate, (așadar operând în mod maximal demagogic cu această categorie filozofică), cădem în greșeala iminentă a discursului absurd, fariseu, sterp. În plan politic și implicit social nu ar trebui uzitată această noțiune într-o manieră atât de ostentativă, ci mai degrabă reconsiderată modalitatea prin care conduita individuală,(după ce a avut în fața sa exemplul personal al politicianului corect; și aici nu pot să nu zâmbesc cu amărăciune), se supune rigurozităților impuse de către democrațiile tradiționale,  hai să le numim autentice, dar să nu ne grăbim să le calificăm imediat drept veridice și viabile. În asemenea democrații, ne dorim a crede că libertatea, înțeleasă ca atare, ar însemna comportament adecvat, responsabil și respectabil, unde interesul personal se exercită doar în măsura în care nu-l lezează pe cel colectiv. Utopie curată! La urma urmei, legile fundamentale ale conviețuirii s-au clădit pe fundația unei moralități experimentate și aplicate mai apoi prin legi scrise și nescrise. Eticul însă a ieșit din modă!

          S-au suprapus în timp conveniențe și  reguli una peste alta, din vremuri uitate, aidoma straturilor geologice ori erelor arheologice, viețuim sub apăsarea lor în această existență atât de infimă, atât de efemeră, siliți să condensăm între fragilele ei margini o povară mult prea uriașă. Libertatea nu mai este demult eliberatoare, s-a împopoțonat, s-a sulemenit peste măsură și se preumblă cu trufie printre noi pe tocuri înalte și ascuțite. Fiecare pas al ei mai provoacă o rană în sufletul celor care au iubit-o și ar fi fost în stare să-și dea viața pentru ea.

          De aceea îmi amintesc tot mai des despre Matahma Ghandi și-mi închipui libertatea în toată splendoarea simplității ei, desculță.

 

5. Dornic de supunere

           Motto: „Conştiinţa se naşte uneori din mustrările ei”  - Stanislaw Jerzy Lec

     Care sunt acum drogurile zilelor noastre? Răspund provocării unui articol citit în revista Inteligent Life, neavând pretenţia de a da sfaturi şi nici soluţii la problemele existenţiale ale societăţii contemporane. Şi nu îmi este frică să afirm că eu sunt „societatea” acestei lumi, prima din schiţele ce au drept fundament sufletul cu a sa faţă umană. Am să completez lista celor saşe scriitori mai mult din dorinţa de-a demonstra că după şase urmează şapte şi apoi opt ce se varsă fără echivoc în eternitate.

     Am să vorbesc despre conştiinţă – opiul zilelor noastre. Am ales acest subiect nu pentru că este (in)confortabil ci pentru că îmi dă curajul să mă definesc, să mă regăsesc în cele mai simple ipostaze. Aş părea elitist la prima vedere dar pentru a crea o lume mai bună câteodată este bine să spunem lucrurilor pe nume, dezmorţind din când în când realitatea. Oamenii au inventat stările. Ce le-a înlocuit? Poate cuvintele.

     Ce este conştiinţa. Potrivit dex-ului, conştiinţa reprezintă acea formă (cea mai înaltă) proprie omului, de reflectare a realităţii obiective, produs al materiei superior organizate – creierul uman – şi al vieţii sociale. Cea mai puternică forţă a acestei definiţii este ... înţelegerea sau faptul de a ne da seama.

     Acum două mii de ani, omul vechi a fost înlocuit de omul nou. De atunci avem poruncile. Mă opresc astăzi asupra la una din ele – „cealaltă faţă”, care a înlocuit legea talionului. Încerc să înţeleg acest principiu simplu, „radical” şi adesea „obscur”. Dacă observi superficial această „paradigmă” neînţeleasă de mai bine de două mii de ani te vei situa în afara conştiinţei prizonier şi blocat în sentimente negative ce le vei dezvolta fără tăgadă.

     Cineva îţi dă o palmă. Cum te simţi! Poţi deveni inert dezvoltând un sentiment de frică sau te poţi agita devenind un „vas fiert” de furie sau mânie crescută. Tendinţa este să o dai înapoi. Ce am câştigat? Involuţia sau trimiterea la omul vechi. Şi într-un caz şi în celălalt faţa sufletului tău se întoarce cu forţa unui resort, cu aceleaşi mâini strânse la piept, cruntă între ochi şi fulgere ce îţi ies din privire. Tot corpul tău exprimă acea răutate combinată de „n” luate câte şase, adâncindu-se cât mai mult şi blocându-se în sentimente negative. Acest lucru te macină în interior ca o carie, dezvoltând muguri pe sinapse, „celule canceroase” ce apar pe tăcute. Porunca spunem să întoarcem faţa. Să mai primim o lovitură. Cu aceeaşi forţă. Poate cu mai multă tărie, de data aceasta căzând la pământ. Ascultaţi cum spune porunca: „nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt” – un îndemn spre umilinţă, un îndemn spre inerţie, o vină asumată, umplând un gol cu un sentiment de ruşine. Lucrurile nu trebuiesc înţelese la modul propriu. Ele îndeamnă spre curaj prin acceptare şi neîmpotrivire. Iar curajul este primul sentiment pozitiv ce ne dezvăluie primul nivel de conştiinţă.

     Sistemul din care fac parte se subordonează verbului „am înţeles”. Ca orice sistem este format din oameni care dezvoltă aceleaşi temeri, aceleaşi apatii, aceleaşi dorinţe (năzuinţe) aceleaşi interese, aceleaşi dominaţii, aceleaşi frici că poţi deveni dintr-o dată inutil şi fără vlagă. Poate că sistemul acesta este cel mai reprezentativ, poate că nu. Sau poate că e bine să devenim prizonierii propriei noastre conştiinţe, acei soldaţi de plumb care după ce te-ai plictisit de ei zac răsturnaţi într-un colţ prăfuit aşteptând să fie topiţi cu aceeaşi ignoranţă cu care au fost construiţi pentru capriciile unora care nu-şi înţeleg şansele de dominaţie.

     Curajul este prima treaptă spre înţelegere. Curajul ce transformă sintagma „am înţeles” în „te înţeleg” întorcând faţa sufletului cu tot atâta bunătate faţă de suferinţa ce-ţi chinuie sufletul blocat în afara zonei de conştiinţă. Şi atunci mă întreb: mai sunt eu dornic de supunere? M-ai lovit! Îţi răspund cu iubire. Te înţeleg. Îţi înţeleg spaima că devii inutil şi fără sens abătut de la cale. Te compătimesc şi mie milă de tine, ştiindu-te lipsit de propria-ţi conştiinţă. Iar conştiinţa este forma care îţi dă chipul de om hărăzit să cunoască daruri mai presus de legile firii.

      Trăim în imersie ca simple moluşte inerte, fără a avea curajul devenirii de sine, supuşi unui cerc vicios apărat ca o ironie a sorţii pe tăcute. S-au întors oamenii noi desfăcându-şi în spirale aripile spre un văzduh al iertării şi iubirii. S-au întors acasă cu o ramură de măslin făcând să dispară stăpânitorul acestei lumi în imersie. Tu oare îţi cunoşti rădăcinile?

 

 

Vizualizări: 832

Răspunsuri la Aceste Discuţii

ADDENDA: Indiferent de numărul participanților la o secțiune a concursului, se vor acorda premii, în ordinea descrescătoare a mediilor, doar textelor care au obținut cel puțin nota finală 7 (șapte)!

Motivare: Să zicem că la secțiunea ESEU, în ultimă zi, Ixulescu observă că sunt doar două titluri în concurs, iute ne trimite un „eseu” din trei cuvinte, de ex: Rădăcinili e frumoase!, noi ar trebui să-i acordăm locul trei??? Nu!

Mulțumim pentru vigilență, domnule Florin T. Morar! :))

Voturile d-voastră le voi afișa aici când se va încheia perioada de votare. Până atunci aștept notarea d-voastră la adresa de mail vasilisia1964@yahoo.com.

BIDULESCU CONSTANTIN a votat eseurile astfel:

1 – 8

2 – 8

3 – 7

4 – 6

5 – 8

ADRIAN MONDEA a votat eseurile astfel:

1. radacina sau tulpina? - nota 8

2. primavara, mama si moarte - nota 8

3. Ionut Caragea si radacinile umbrei - nota 10

4. libertatea desculta - nota 9

5. dornic de supunere - nota 7

Să fie într-un ceas bun - morar la moara veşniciei! :)

Florin T. Roman a spus :

Mersi, Ioane! Botezântu-mă "Morar" mi-ai inspirat o poezie. Dar rămâi dator cu un miel (şi eu cu un sac de făină).

-emoticon cu zâmbet-

VASILE BURDUȘA a votat eseurile astfel:

1)---9

2)---10

3)---8

4)---9

5)---9

FLORIN T. ROMAN a votat eseurile astfel:

1   - 8                                                                

2   - 7                                                                

3   - 8                                                                 

4   - 9                                                                   

5   - 8                                                                

ZARRA a votat eseurile astfel:

1---8p
2---9p
3---8p
4---10p
5---8p

POP DORINA a votat eseurile astfel:

Nr.1 - 5

Nr.2 - 6

Nr.3 - 8

Nr.4 - 9

Nr.5 - 6

CRISTINA CREȚU a votat eseurile astfel:

1.- 8

2.- 9

3.- 8

4.- 9

5.- 9

ELENA AGIU-NEACȘU a votat eseurile astfel:

1 (9 pt.),

2 (9 pt),

3 (7 pt.),

4 (9 pt),

5 (10 pt.)

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Labirintul verde - IV - a lui Emil Dumitru
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog pat de povești a lui gina zaharia
cu 3 ore în urmă
paparuz adrian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog " ajută-mă să nu dispar" a utilizatorului paparuz adrian
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Crucificat de poezie a lui Costel Zăgan
cu 12 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Balada celei plecate a utilizatorului Tudor Cicu
cu 13 ore în urmă
Lui Denisa Curea Popa i-a plăcut discuţia Sora mai mică (file de jurnal) a lui Giurgiu Silvia
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog " ajută-mă să nu dispar" a lui paparuz adrian
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Cântec îndepărtat a lui Tudor Cicu
ieri
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog androgeneză a lui paparuz adrian
ieri
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Cântec îndepărtat a lui Tudor Cicu
ieri
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog " ajută-mă să nu dispar" a lui paparuz adrian
ieri
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog pat de povești a lui gina zaharia
ieri
Denisa Curea Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Balada celei plecate a utilizatorului Tudor Cicu
ieri
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Balada celei plecate a lui Tudor Cicu
ieri
Utilizatorului Tudor Cicu îi place postarea pe blog Dragostea-i pe lista de supraviețuire a lui Costel Zăgan
ieri
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog pat de povești a utilizatorului gina zaharia
ieri
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog pat de povești a utilizatorului gina zaharia
ieri
Utilizatorului Tudor Cicu îi place postarea pe blog Crucificat de poezie a lui Costel Zăgan
ieri
Postare de log efectuată de Tudor Cicu
ieri

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor