Aceasta este pagina I

Pagina a II-a: AICI

Pagina a III-a: AICI

Pagina a IV-a: AICI

 

        1. Spartă era tăcerea de ţipătul cucuveicii

                                                              

          Lumina nu era una obişnuită. Adevărat că era un bec aprins, dar ceva parcă prea galben se revărsa peste feţele tuturor. Nimeni nu spunea nimic. Din când în când se spărgea liniştea, aşa percepeam eu. Era un ţipăt agresiv şi dureros peste măsură. Niciodată nu am avut plăcere să vorbesc despre cucuvea. De când mă ştiu am considerat-o aducătoare de nenorocire. Aşa mi-a spus mama, aşa susţinea sora mea, aşa ştia tot satul şi-apoi, cum să mă fi dat la alte interpretări?

          Camera era destul de mare, acum cu numai un pat şi-un dulap din lemn masiv. Nu părea prea încăpător pentru că era cam înghesuială. Unii veneau, alţii plecau, unii rămâneau să stea pe unde or putea măcar câteva minute acolo. Se servea câte un pahar cu ţuică sau vin şi cu prăjiturele, dar cui îi venea să mănânce? Un pahar acolo, de curaj mergea. Era ianuarie, totuşi.

          Se mai punea câte o întrebare şi dacă răspunsul venea greu, se tăcea. Lumina asta parcă preluase ceva din... O! Câte cuţite am acuma în inimă! Avalanşe de întrebări mă sufocă. Nu găsesc o portiţă de ieşire, toate sunt încuiate cu lacăte mari. Sunt într-o mare încurcătură şi privindu-mă din afară, nu ştiu cine sunt. Mă tot întreb şi mă privesc. Dar oare de ce nu mă dumiresc?

          Lumina de-acuma este prea albă, nu seamănă deloc cu cealaltă. Îmi umplu sufletul cu lacrimi, o să putrezească într-o zi şi cine oare mă va vindeca? Mă voi mai vindeca?

          Când este atâta linişte, simţi că din moment în moment cineva va ieşi din starea asta şi se va lega vreo convorbire. Dar nu! Acum, este o consternare totală. Fiecare se gândeşte la ceva, pune întrebări, aşteaptă răspunsuri sau nu şi un vârtej a cuprins toată comunitatea.

          Şi acum se mai aud, vai de mine ,,nu se poate!”

          Mirările bântuie feţele tuturor. E o zguduire fără precedent.

          Acum, ard lumânări, de fapt numai una ca să nu se facă mult fum. Când mă gândesc şi recompun imaginile de-atunci, sunt împietrită. Nu vreau să cred nimic din întâmplarea aceea nici acum. Cu cât trece timpul cu atât mă afund în ideea mirării.

          Din când în când cucuveaua ţipa a jale, a mare jale. Se încruntau frunţile, se puneau mâinile la gură şi fiecare plângea cum putea mai intens. Eu muream. Nu puteam plânge, nu aveam cuvinte, inima era stâncă şi nimic nu înţelegeam. Lumina asta gălbejită mă transpunea într-o lume fără sens.

          Şi cucuveaua asta stă în copac şi tot ţipă. Sfâşie totul din mine. Sparge liniştea ca şi cum numai asta ştie să facă. Pe când mătuşa mea era aproape de sfârşit, la depărtare mare de casa ei, eu ascultam ca o nedumerită, cucuveaua. Se pusese pe ţipăt şi mă tot gândeam la mama mea. Un pic bolnavă, un pic bătrână, un pic cu chef de mers la Dumnezeu cum îşi tot spunea, era ceea ce mă punea pe gânduri şi mă strângea în spate.

          - Doamne, ce crude sunt aceste amintiri! Cum să accept ceea ce s-a-ntâmplat în numai trei ani? Cum Doamne?

          Şi iar o iau de la început. Caut privirile celor din jur indiferent cât sunt de aspre sau neprietenoase, doar doar voi putea da direcţie gândurilor mele grele în altă parte. Dar nu! Mă toacă şi mă fac neom.

          Atunci, când acasă cucuveaua mă dispera, eram ca într-un vis urât şi aşteptam să se termine. Dar cred că Dumnezeu atât te întăreşte încât eşti convins că totul s-a petrecut după un plan bine pus la punct. Aşa o fi, dar eu nu pot admite, nu!

          Vorbeam în sinea mea şi când să deschid gura, niciun cuvânt nu îndrăznea să se articuleze. Povara devenea tot mai grea. Nu ştiam, nu mai ştiam nimic din ceea ce altădată împreună cu ea mă înveselea şi toate era mulţumitoare.

          În camera asta cu lumină parcă din ce în ce mai slabă şi mai galbenă, încerc să văd realitatea. Mă sprijin de câte un cuvânt de învăţătură de la slujbele la care mergeam şi nimic nu se leagă. Nu credeam că voi fi atât de înverşunată şi nici măcar nu ştiu împotriva cui...

          Îmi plimb privirea din loc în loc şi parcă evit ceva. Da, evit! Am nişte remuşcări care îmi înnoadă toate oftaturile în gât şi-mi dau perspectiva unei sufocări liniştite. Mă gândesc că atunci...

          A doua zi, la poartă erau vreo douăzeci de maşini, toate trase în dreapta gardului şi totul era în doliu. Ce ianuarie cumplit! Cu o zi înainte a fost ziua mea de naştere. Doamne, de ce?

          Era o pornire a vremii spre vânt aspru şi urât tare. Trecea prin mine, mă despica, mă amesteca cu lacrimile din inimă şi faţa mea palidă era şi mai palidă. Nu curgeau lacrimile din ochi, nu mai curgeau şi frământarea mea interioară era cumplită. Atâta mirare, atâtea întrebări, toate mă sfâşiau ca nişte animale extrem de flămânde. Am mers la căpătâiul ei, tot aşteptând să deschidă ochii. Sora mea pleca de aici şi eu rămâneam fără nimeni.

................................................................................................................................................

 

          S-au dus toţi de unde au venit cu tot cu maşini, s-a liniştit ograda şi eu am mai murit încă o dată. De atunci mor în fiecare zi. Nu am mai auzit ţipătul cucuveicii, dar nu doresc să-l mai aud vreodată.

          S-au adunat pietroaie şi sunt din ce în ce mai grele. Am intrat într-o nelinişte dureroasă, inepuizabilă şi copleşitoare. Mă usuc când propriile-mi învinuiri mă năpădesc. Momentele de revenire sunt puţine, dar cum să nu întreb nimic când mi-e atât de greu?

          Nu cred că viaţa este viaţă având parte de asemenea balansări. Trebuie să trec prin ea, pentru că aşa trebuie.

          Şi iernile astea, cât de cumplite au devenit!

 

 

          2. Revelion în munți

 

          Pe douăzeci și nouă ale lunii decembrie grupul de studenți se întâlni în București. În Gara de Nord era o forfotă de nedescris. Urcară în trenul care mergea spre Câmpulung Muscel, apoi intrară în compartiment, unde și-au înghesuit rucsacurile cu merinde și haine de schimb. Locomotiva se puse în mișcare. Gabriela și Adrian, vechi cunoștințe și prieteni cu Marius, șeful grupului, doreau să petreacă împreună revelionul la Cabana Cuca din masivul Iezer-Păpușa. Gabriela era într-o situație mai special, deoarece purta în pântece un viitor sau o viitoare turistă!

          Din Câmpulung Muscel studenții luară autobuzul până la Lerești, iar de acolo porniră pe jos spre cabana Voina,  unde făcură un scurt popas pentru un ceai fierbinte și o omletă cu șuncă.

          Cu forțe noi parcurseră încă cinci kilometri prin zăpadă până la Cabana Cuca. Spre seară începu să ningă cu fulgi mari.

          Odată cu căderea crepusculului iată-i ajunși la cabană, unde sunt întâmpinați de Jeak și Lord, doi dulăi mari și frumoși, ce-și recunoscură îndată prietenii. Domnul Binder, cabanierul, le ieși în întâmpinare cu zâmbetul pe buze.

          - Bine ați venit, dragii mei!

          - La mulți ani, nea Binder și bine v-am găsit sănătoși! Ne primiți cu plugușorul? - și cântară un fragment.

          Drumeții se scuturară de zăpadă și pătrunseră în vestita sală de mese, unde  pereții erau împodobiți cu tablouri cu peisaje montane, iar ramele acestora erau decorate cu diferite specii de licheni.

          - Am adus făclii, artificii și rachete luminoase pe care să le aprindem în noaptea de Anul Nou! – zise Marius.

          - Iar aici avem vin de buturugă și țuică de prună!- adăugă John. Ady, pune tu niște țuică la fiert ca să  încălzim… spiritele!

          - Iar eu v-am făcut rost de palincă și de afinată! - rosti nea Binder cu accentual său de sas.

          - Asta da, surpriză! – exclamă Marius. Mai avem slană, pulpă de porc, cârnați oltenești, cartofi de prăjit, ulei, zahăr, ceva murături și ce-am mai găsit pe la casele noastre.

          - De-ale gurii am și eu destule! Am făcut aprovizionarea de curând. – surâse cabanierul

          - Nea Binder, vom petrece un revelion de milioane!- chicoti Camelia

          - Au! – se auzi deodată un geamăt.

          - Ce-i Gaby? – se neliniști Adrian soțul său.

          - Nimic! – îl liniști ea. Am simțit o durere scurtă în abdomen.

          Ady o îmbrățișă protector și o sărută pe frunte.

          - Să pregătim niște sandvișuri, propuse Caterina.

          Scoaseră untul, pateurile, dulceața, șunca presată, pâinea și în câteva minute gustarea era gata. Soția cabanierului le aduse ceștile cu ceaiul fierbinte.

          - Să bem repede ceaiul că ni se răcește țuica! - glumi John.

          - Nuntă fără lăutari nu se poate! – râse soția lui nea Binder și porni muzica.

          După cină se încinse dansul, iar într-un târziu când spiritele se potoliră, studenții trecură la culcare.

          Dimineața următoare anunța o zi minunată, plină de farmec. Peisajele de basm ale brazilor împodobiți cu zăpadă  și ale crestelor ce străluceau în soare au fost imortalizate de aparatele de fotografiat.

          În ajun grupul de turiști se ocupă în exclusivitate de pregătirea revelionului.

          Spre seară, turiștii făcură o bătaie cu zăpadă și modelară trei omuleți. Era un joc inocent, de copii, uitând de tumultul vieții citadine, de aglomerație și stres, de grija cursurilor și a examenelor. Buna dispoziție și exuberanța tronau aici în creierul munților. Singura care dădea semne de oboseală era Gabriela. Și totuși, acea făptură ce-și purta sarcina cu greu, se bucura de voioșia celorlalți. Își urmărea cu admirație soțul pe care îl sorbea din priviri văzându-l zbenguindu-se ca un copil alături de ceilalți. Gabriela, cu toată bucuria cu care își aștepta copilașul să vină pe lume, era totuși încercată de un mic complex. În curând va deveni mămică și se simțea parcă mai îmbătrânită în comparație cu colegele ei, încă domnișoare. Era conștientă că atenția și dragostea lor va fi îndreptată către micuțul sau micuța care se va naște în curând.

          Între timp băieții și fetele se prinseră într- o sârbă, bătătorind cu foc zăpada din curtea cabanei. Chiotele și voia bună răsunară în ecouri. Peste crestele munților trona glasul vântului.

          După vreo jumătate de oră studenții căzură obosiți prin troienele de lângă brazii ce străjuiesc cabana.

          - Hei, ce-i cu voi? Ați obosit dintr-o nimica toată? Sus din zăpadă că răciți! – strigă Dorel schimbând sârba cu un bluz. Poftiți la dans! Aveți ocazia să vă îmbrățișați fără jenă!

         Perechile se ridicară din zăpadă și se îmbrățișară cu gingășie. Dar peste două minute Dorel le schimbă melodia.

          - Ajunge nostalgicilor! Ce-i cu atâta sentimentalism!

          Și o melodie disco, ispititoare, răsună printre brazi.

          - Și acum vă invit la dans în mijlocul naturii! - chicoti Marius.

          Care mai de care în stilul său făcea eschibiții haioase. Veselia trona în regatul munților! Doar Gaby îi privea de pe margine și se amuza de ghidușiile lor.

          Marius găsi de cuviință ca să stropească dansul cu țuică! Sticla, după un scurt sărut, zbura din mână în mână însoțită de chiuituri. Apoi pe ritmul muzicii inovară din materialele de pe lângă cabană un plugușor cu care brăzdară zăpada și-i colindară pe cabanieri conform tradițiilor din bătrâni.

          Cei doi dulăi, Jeak și Lord, tolăniți în omăt, priveau curioși la prietenii lor. Pricepeau că era ceva amuzant și plăcut, dar nu înțelegeau care-i motivul.

          - Gaby, cum te simți? întrebă Ady apropiindu-se de ea și sărutând-o pe frunte.

          - Minunat!

          - Te-am cam neglijat…

          - Nu-i nimic, iubitule! Sunt fericită că te simți bine, șopti Gabriela mângâindu-l cu palma pe obrazul îmbujorat. Soțul îi răspunse cu aceeași blândețe cu un sărut pe buze. Dar nu trecu mult timp și Adrian observă că soția sa se schimbă la față.

          - Cred că te-a cuprins frigul. Să mergem în cabană.

          - Nu, nu-mi este frig, ci teamă.

          - De ce? Ce s-a întâmplat?

          - Nimic… Vorbesc și eu prostii.

          - Regreți că nu poți participa la jocul nostru?

          - Mă simt minunat!

         - Și totuși este cazul să intrăm. Ești palidă.

          - Bine. Dar cu condiția ca tu să rămâi afară și să te bucuri alături de ceilalți.

          - Doar n-o să te las singură?

          -Nu-s singură! Sunt cu el!  – zise zâmbind cu mâna pe burtă.

          Ady o mângâie și o sărută.

          - Ăsta mic de pe acum este neastâmpărat. Dă mereu din piciorușe. Sper să nu fie fotbalist!

          - Obrăznicătura, nu se îndură de mămica lui!

          - Sau va deveni un mare dansator ca Fred Astair!

          - Hei, porumbeilor! - le strigă Camelia. Vă credeți încă în luna de miere!?

          - Pentru noi fiecare lună este de miere!

          - Fericiților!

          Odată cu căderea amurgului pătrunseră în cabană pentru un scurt repaus. Tolăniți pe paturi, începură să spună glume și bancuri.

          După vreo două ore declarară deschisă festivitatea de revelion!

          Se toastă, se cântă și se dansă. Gabriela nu mai rezistă tentației și dansă  alături de colegii săi. După câteva dansuri, extenuată, se retrase liniștită pe un scaun.

          Către orele douăzeci și trei, în plină distracție, se produse un fapt neașteptat. Gabriela se schimbă brusc la față și deodată o apucară durerile facerii. Adrian dădu în bâlbâială de parcă pe el îl apucaseră crizele nașterii.

          Marius observă agitația celor doi și la un semn dansul încetă. Se strânseră îngrijorați în jurul fetei. O așezară pe un pat și Marius, deși nu avea experiență în astfel de cazuri, dar avea înclinații de lider, luă inițiativa și dădea comenzi în stânga și-n dreapta. Gazdele, cu experiență, îi domoliră din iureșul care se crease, căci toți alergau în toate părțile. Ce aduceau unii în cameră, alții scoteau! O harababură!

          Doamna Binder îi calmă explicându-le că viitoarei mame îi trebuie liniște și intimitate..

          - Fetele mai curajoase să rămână prin preajmă ca să mă ajute, iar voi bărbaților afară în sala de mese! Micuțului n-o să-i placă  duhoarea de tutun și alcool!

          În cele din urmă se făcu puțină ordine și se pregătiră cele necesare pentru cazul că femeia va naște.

          - Anul Nou! strigă deodată Dorel!

          Toți izbucniră în urale, cântară “La Mulți Ani”, se îmbrățișară, se sărutară, iar apoi năvăliră afară, unde aprinseră artificii și rachete luminoase. Prin negura nopții și fulgii mari de nea care zburdau alene prin văzduh avu loc un spectacol inedit. Pătrunseră apoi în sala de festivități și desfăcură șampania și distracția își reluă cursul normal. În afară de Ady și doamna Binder ceilalți uitară pentru moment de situația în care se afla Gabriela. Și totuși cheful le este curmat de crizele nașterii care o cuprinseseră din nou pe Gabriela. Puțin mai târziu, după miezul nopții, cercul lor se mări cu un nou sosit! Doi prunci se născuseră aproape în același timp, Anul Nou și un băiețel vânjos de toată frumusețea!

          Din acel moment atenția tuturor  s-a concentrat numai asupra noului născut și a lăuzei.

          A doua zi dimineața dădură telefon la București la cunoștințe sus puse și făcură apel la ministrul sănătății ca să intervină pentru transportul mamei și a fătului la spital.

          În jurul orei două după amiaza sosi în sfârșit un elicopter și Gabriela cu pruncul au fost încredințați medicului care-l însoțea.

          Adrian rămase îngrijorat cu colegii săi, deoarece i se refuză îmbarcarea în elicopter. Băieții îl îmbărbătară și după vreo două pahare de vin prinse curaj ca un adevărat tătic!

          Petrecură împreună până seara târziu.

          Fusese un revelion cu un eveniment deosebit care se înscrisese în viețile lor ca o amintire de neuitat.

          A doua zi dimineața Adrian își luă rămas bun de la colegi și gazdă și plecă la București. Din gară merse direct la spital la soția și copilașul său.

          După două zile grupul  își luă la revedere de la domnul și doamna Binder și se întoarse în capitală.

        Astfel luă sfârșit  un minunat  revelion în munți! 

        3. Sub semnul Lupului

 

          Seara cobora peste sat cu piruete ameţitoare, biciuind văzduhul plin de fluturi albi şi jucăuşi, cu cravaşa de argint a vântului, ce îşi şuiera poveştile printre pletele pădurii. Iarna încă mai respecta tradiţiile în acele vremuri aspre, dar deosebit de frumoase prin simplitatea lor. Prin anii '60, societatea plină de cicatricile adânci ale războiului terminat de ceva vreme, bâjbâia într-o luptă strânsă cu sărăcia, peste care se abătea destul de des şi urgia naturii. 

           În casa neterminată de pe deal, Maria îşi legăna cu un picior fetiţa de doi ani culcată în leagănul de lemn, iar în braţe strângea cu dragoste pruncul de numai trei luni, ce se desfăta la sânul ei, toropit de căldura sobei şi de dulceaţa laptelui matern. Era singură acasă, ca de obicei, căci omul său muncea de luni până sâmbătă, pe unde îl chema destinul. Ziua se descurca ea, dar nopţile, teroarea creştea odată cu nămeţii de zăpadă ce atinseseră streaşina casei. Se mutaseră, practic în câmp deschis, fugind disperaţi de asuprirea socrilor ce le făcea viaţa un iad, de când se măritase cu băiatul lor. Din primăvară, trăgeau din greu să ridice casa, mai singuri, mai cu ajutorul câtorva meseriaşi pe care Aurel îi cunoscuse pe unde muncea. Oamenii îl stimau, că era om cinstit şi priceput, iar când era vorba de plată, îşi rupea de la gura lui şi a familiei, numai să nu rămână de ruşine. Dar el era nevoit să plece la muncă toată săptămâna, iar Maria rămânea cu grija copilului, a orătăniilor şi a muncitorilor pe deasupra, cărora trebuia să le pună masa, să le stea în picioare de câte ori aveau nevoie de ceva, ba chiar să le aducă apă din lacul pe care-l săpaseră în fundul grădinii, pentru nevoile gospodăriei. 

            Nu-i era deloc uşor, biata femeie! Muncea fără să se gândească la dulcea povara din pântece, care bătea gingaş la porţile vieţii, fără să ştie ce o aşteaptă. Lacrimile îi brăzdau obrajii auzind plânsetul copilei din casă, dar nu putea ajunge să o liniştească nicicum, deoarece muncitorii ce aveau nevoie de apă, de cuie, de materiale, de mâncare şi... D-zeu mai ştie de ce, o chemau fără încetare, aducând-o la disperare şi la extenuare. Alerga plângând şi gâfâind de oboseală, în toate părţile, cu inima sângerând pentru fetiţa ce plângea neostoită în leagăn şi pentru pruncul ce se zbătea în sânul ei, neliniştit şi el. Se temea îngrozitor să nu îl piardă din cauza atâtor greutăţi şi eforturi pe care era nevoită să le facă, dar se ruga Domnului şi mergea mai departe.

           Iarna se apropia vertiginos şi făceau eforturi supraomeneşti să termine măcar o odaie, ca să aibă unde locui cu copii, când zăpada şi gerul se va năpusti asupra lor şi a satului. Sărăcia în care trăiau era lucie. Aurel muncea cât îl ţineau puterile şi meseria lui era singura lor şansă adevărată, căci era la mare căutare în vremurile acelea. Dar tot câştigul lui era înghiţit cu lăcomie de casa, ce părea că nu se mai satură. Pe la sfârşitul lui octombrie una din odăi era gata de locuit, iar la celelalte se lucra de zor, câtă vreme timpul le mai permitea. Tencuiala pe pereţi era încă umedă, în primele zile când se mutară în ea, iar Maria făcea toată ziua focul în sobă, ca să se usuce mai repede, însă aburul ieşea din pereţi mai ales noaptea, când afară frigul devenea tot mai tăios, făcând condens cu căldura din casă. Din această cauză copila tuşea tot mai mult şi nici Maria nu se simţea prea bine. 

            Prima zăpadă căzu în anul acela, în primele zile ale lui noiembrie. De câteva zile, Maria simţea tot mai des junghiuri ascuţite ce-i sfârtecau pântecul umflat şi trebuia să îngenuncheze ca să nu-i cedeze picioarele în acele momente. Era vineri şi aştepta cu inima plină de speranţa şi dor, să i se întoarcă bărbatul acasă de la lucru şi să se lase fericită în grija lui, să se elibereze puţin de spaimele care o chinuiau zi şi noapte. Lângă el se simţea protejată şi uita de toate în braţele lui. El avea o explicaţie la toate, găsea un cuvânt de încurajare în orice situaţie şi era atât de bun!...Din cauza zăpezii era nevoit să întrerupă lucrul pentru o vreme, aşa că se vor putea bucura de tihna casei lor, aşa neterminata cum era, şi chiar de nu aveau de niciunele, vor mânca împreună chiar şi numai o bucată de mămăligă cu o ceapă sărată, dar vor fi împreună, doar ei şi pruncii lor, la adăpost de urgia părinţilor lui.

           De dimineaţă venise în vizită mama ei, luptându-se cu viscolul şi ninsoarea, căci auzise de durerile îngrijorătoare ce o apucau adesea, de la o săteancă ce se ocupa de curăţenia bisericii. Petrecură împreună ziua, Maria pregătind masa de seară din fasolea ce i-o dăruise mama ei împreună cu o pâine dolofană coaptă pe vatră, aşa cum numai ea ştia să facă, iar bunica, alintându-şi nepoţica, ce nu îşi mai încăpea în piele de bucuria atâtor răsfăţuri. Lina era îngrijorată pentru sarcina Mariei şi acele junghiuri nu-i dădeau pace, căci ştia ea bine ce prevestesc. Mai erau două luni până la termen, dar ştia câte greutăţi înfruntase fata ei în timpul acelei sarcini şi se temea de ce e mai rău. Venise decisă să rămână peste noapte, dacă Aurel nu s-ar fi întors în seara aceea, căci avea o presimţire şi nu o putea lasă singură în casă aceea izolată de furia iernii. Însă Maria o asigură că bărbatul ei vine acasă negreşit, în seara aceea şi o îndemnă să plece înainte să se însereze, căci bântuiau lupii prin zonă şi nu era înţelept să întârzie.

          -Marie, păcat că nu aveţi decât o cameră gata, căci aş fi rămas la voi peste noapte. Nu ştiu de ce, dar nu aş pleca acasă în noaptea asta!

-Mama, stai liniştită! Ştiu de ce ţi-e teamă, dar nu se va întâmpla în noaptea asta! Mai sunt două luni până la soroc şi nici vorbă să nasc până atunci! Dar dacă vrei să pleci liniştită, du-te până la vecina Ileana şi roag-o să mai treacă pe aici din când în când, aşa ... să mai arunce o privire la noi! E cam surdă şi nămeţii ăştia parcă înghit orice zgomote. Ieri strigam la ea din spatele casei şi, deşi era în pridvor, nu auzea mai rău ca un peşte! Am aruncat în ea cu bulgări de zăpadă ca să-i atrag atenţia. Am râs de ne-am stricat după aceea.

-Bine, trec pe la ea când plec acasă şi-i las vorbă să vină să te vegheze până vine Aurel. Pentru liniştea mea, nu de altceva!

          -Hai mamă, du-te liniştită! Ai grijă să nu aluneci şi nu cumva să o iei pe scurtătură că mişună lupii prin pădure. Aseară, când am ieşit afară în curte... ştii... ca omu... unul stătea aşezat pe troianul acela înalt de zăpadă de lângă cireşul pietros, şi se uita la mine lung. Noroc că l-am văzut după ce mi-am făcut nevoile, căci altfel făceam pe mine, nu alta! Nu e prima dată când îl observ stând pe aici. Parcă veghează ceva! Lina îşi stăpâni un fior! Îl văzuse şi ea dând târcoale casei, dar nu îi spuse Mariei ca să nu o sperie mai tare. Biata fată, singură în toate nopţile, în casa asta şubredă, greoaie şi fără apărare!...Se temea şi pentru ea, dar drumurile erau încă circulate de oameni la ora aceasta a zilei şi ar fi mai bine s-o ia din loc. 

           Ieşi din casă cu senzaţia că o arde ceva în ceafă. Ştia ce şi se întoarse cutremurată, să înfrunte privirea  de jar rece ce o fixa din omătul îngheţat învăluit în misterele serii. Aruncă înspre el cu o scândură ce zăcea la uşa coteţului înjghebat sub săliţa de blăni, pe care se cobora provizoriu. Lupul îşi arată colţii într-un mârâit supărat dar nu se mută din loc. Lina se îndepărtă uitându-se mereu în urmă, până îl pierdu din vedere. Ciudată fiara asta! Parcă veghează acolo, ceva sau pe cineva. 

           Maria fremăta de nerăbdare, când auzi voci la drum. Deschise uşa bucuroasă ca o fetiţă şi îl văzu pe Aurel coborând din sania vecinului cu care avea vorbă să îl aştepte la răscruce, unde-l lăsa autobuzul. Nici un alt mijloc de transport nu putea răzbate în satul lor îngropat în omăt, în afară de săniile trase de cai şi de biciclete, când erau drumurile practicabile. Bărbatul intră zâmbind în curte, tropăind zgomotos ca să scape de zăpada ce-i îngreuna mersul şi pe care nu voia să o aducă în casă. Îşi îmbrăţişă duios nevasta, dar privirea lui căuta umbra statornică şi enigmatică ce nu se îndepărta de casa lor. Ar fi vrut să fie îngrijorat, dar nu era! Prezenţa aceea nu părea să fie ostilă decât dacă era alungată. Chiar şi aşa, se întorcea mereu la locul de veghe. 

         Ciorba caldă şi parfumată ce bolborosea pe vatră în oala de lut, pâinea pufoasă şi aurie ce trona în mijlocul mesei, dragostea şi pacea familiei, gangurelile dulci ale fetiţei ce alerga de la unul la altul, creau un tablou unic şi duios şi răsplăteau pe tinerii soţi pentru toate vitregiile vieţii. În noaptea aceea, veni pe lume băiatul lor, ajutat de tatăl lui, de vecina Ileana care-l moşi, aşa cum se făcea în acele timpuri, când femeile îşi năşteau copiii acasă şi de Maria, mama lui care,mai că nu îşi dădu sufletul în chinurile cele mai teribile ale unei naşteri premature şi dificile. Urletele din casă se contopiră la un moment dat cu altele de afară, care opriră o clipă timpul şi spaţiul cu grandoarea semnificaţiei lor. Când ţipătul pruncului nou venit sparse tăcerea nopţii, urletul fiarei răspunse din ce în ce mai de departe până se pierdu în hăul timpului şi al iernii, înghiţit de tenebrele nopţii.

       4. O poveste care nu dovedeşte nimic

                                                                                          

          I se spunea Profesorul, dar nu în sensul propriu al cuvântului, am înţeles lucrul acesta, după ce l-am cunoscut mai bine.

          Profesorul era un apelativ heraldic, aceia care funcţionează în breasla dascălilor ştiu că majuscula pusă în faţa denumirii unei profesii este foarte rară şi că semnifică ideea de magistru, la superlativ.

          Prin iarna lui 1997, să fi fost februarie, cam aşa, oraşul părea amorţit, în transa zilelor mohorâte, cu un amestec de ninsori şi ploi, generând mâzgă, frisoane şi dezgust, în cazul că trebuia să ieşi din casă.

          Şi trebuia...

          Duceam într-o mapă subţire, lucioasă câteva manuscrise, nişte tremurături lirice, după cum aş fi fost tentată să le consider, nicidecum „mostre” de talent literar, asta dacă nu l-aş fi întâlnit pe DOM’ PROFESOR!

          Prima reacţie, când am intrat în biroul dumnealui, dintr-un respectabil liceu, a fost de surprindere, colorată cu o uşoară dezamăgire.

          Aveam în faţă un om mai degrabă scund, cu privirea uşor neîncrezătoare şi cu aerul unui personaj ocupat.

          Iată unul care crede că am greşit uşa, mi-am zis în gând, însă dacă tot venisem, i-am întins mapa cu manuscrise, adăugând cu sfială:

  • Bună ziua... ştiţi, m-a trimis doamna profesoară, a zis că aţi vorbit să mă primiţi şi să vă uitaţi peste aceste încercări ale mele.
  • Da, a vorbit, aşa este, dar ia să vedem noi despre ce este vorba, a spus în timp ce desfăcea mapa cu mişcări sigure şi grăbite.

          Doamne, nu acum, nu aşa, de ce nu le ia acasă, ar trebui să se uite în linişte, am raţionat imediat, însă omul din faţa mea se pare că avea altă strategie.

          A citit o pagină, a citit două, a citit trei... între sprâncene au început să-i apară primele semne de încruntare.

          E prăpăd, m-am gândit, dracu m-a pus să mă fac de râs într-un asemenea hal! Totuşi, la „Poşta redacţiei”, în rubrica de cultură a ziarului „Cuvântul” mi s-a răspuns pozitiv, că sunt semne evidente ale unui talent autentic. Tâmpiţii!

          Omul din faţa mea se încrunta din ce în ce mai rău. Începusem să dau în clocot pe interior, mă luase o stare de vomă, întrucât cea mai mare pedeapsă pentru mine este să apar ridicolă şi prostănacă, nu venisem la un oarecare, ci, spre disperarea mea, la unul dintre cei mai exigenţi  critici din oraş, care semna în toate revistele de literatură ce apăreau la noi. Scrisese  articole de critică şi de istorie literară, monografii, volume de poezie, proză, iar acum apărusem eu din senin, cu pretenţii de făuritoare a metaforei rare, ca să vezi...

          Mă dă ăsta afară din birou, sunt de pomină, de ce m-am luat după doamna profesoară, ea gândeşte subiectiv, ce dacă am fost la Naţională, ce mare scofală, poezia e cu totul altceva!... am continuat să imaginez scene bune de  comedii ieftine, surogat pentru o după-amiază ce nu prevestea nimic bun.

          Am privit o clipă uşa, era întredeschisă, puteam să mă scuz că am nevoie de aer curat, rece, chiar aveam, ori puteam să mă aşez pe scaun, era unul pe care mă şi invitase să iau loc, dar dacă nu te aşezi din prima, după aia îţi piere curajul, deci am înţepenit în picioare, până ce omul a terminat toată mapa.

          Să fi durat cam 20  de minute, dar mi s-a părut foarte mult.

          La sfârşit, am văzut că încruntarea ia altă formă, i s-a luminat brusc faţa:

  • Haideţi cu mine chiar acum la cineva mult mai important, trebuie să vorbim neapărat cu el.
  • Ce să vorbim, domnule, şi cu cine? ...abia am articulat întrebarea mea tâmpă.
  • Să vorbim cu Milescu, patronul editurii Cartemit sau nu vreţi să publicaţi?
  • Păi eu sunt de publicat, domnule?... îi zic aiurită.
  • Da, doamnă, poate nu aveţi suficiente resurse de încredere, dar vă asigur că eu pun un verdict după ce am o convingere clară. M-aţi convins.

          Şi am plecat împreună prin zloata acelei zile, către Prefectură, păşind umăr la umăr pe trotuarul umed, fără a mai scoate vreun cuvânt.

          Am ajuns în faţa clădirii cu aspect de cetate medievală şi ne-am întâlnit cu Milescu  într-un birou somptuos, al cărui plafon era ornamentat cu stucaturi impresionante, iar în mijloc avea un candelabru de cristal din vremurile de glorie ale boierilor pur-sânge. 

          Milescu, pe un fotoliu directorial, cum le stă bine boşilor. Am făcut cunoştinţă şi, în ciuda aspectului uşor scorţos, ne-am înţeles, astfel  Milescu a devenit în scurt timp primul meu editor de carte.

 

          Aşa l-am cunoscut  pe DOM’ PROFESOR, aşa a fost istorioara unei întâlniri care mi-a hotărât destinul.

          Profesorul avea nu doar ochiul critic foarte dezvoltat, ci o probitate profesională exemplară, căci se ştia, la el nu te duceai cu „atenţii”, nu puneai în funcţiune telefonul fără fir al cunoştinţelor binevoitoare, nu te transformai într-o divă ad-hoc, mimând tandreţuri de duzină ori  unduiri languroase în fustiţă „lambada”, nu mergea!

          Asta cred că l-a făcut atât de special!

          Într-o societate de consum, unde consumul e măsurabil prin coşul zilnic  şi, când te obişnuieşti  cu salata de avocado, nu de vinete, că e mai vitaminizată prima, cu sugar apple, nu cu ionatanele de Dâmboviţa, cu Toastul din grâu întreg, nu cu franzela de un leu, cu Shirazul,  bun după un grătar ca la mama lui, nu cu poşirca de la socri şi cu găina care-ţi frânge dinţii, atunci traiul este un factor de risc şi de ce să rişti, când poţi s-o duci bine?... nu vi se pare că sună cunoscut, că sună al naibii de româneşte?

          Pentru Profesorul şi Scriitorul de care eu vorbesc, aceste frânturi de realitate erau excluse printr-o dialectică foarte personală.

          Unii oameni spun nu de multe ori, dacă ceva contravine regulilor autoimpuse.

          Profesorul spunea nu, când venea vorba de vreun compromis, în literatură.

          Altfel,  modest, vorbea foarte puţin şi, după cum mi-am dat seama, ca bărbat era timid, delicat şi introvertit.

          De multe ori eram tentată să-l întreb sorescian cum o mai duce cu fericirea, dar tot sorescian continuam, prin tehnica monologului interior: mulţumesc, nu am timp de răspunsuri

          Prima lansare a fost un spectacol.

          Lansarea mea, evident, iar  cum o doză de naivitate mă caracteriza oricum, am gândit că e bine să  organizez activitatea  într-o… ţineţi-vă respiraţia… cantină.

          Care Târg de carte, Gaudeamus, care mass-media, nici vorbă, din partea mea!

          Dar am avut curajul, poate chiar nebunia, să-i invit pe editor şi pe profesorul-critic literar,   în teribila locaţie, cantina unei şcoli de provincie.

          Eu ca eu, însă ei m-au luat în serios, au înţeles candida mea atitudine de novice.

          Şi au venit în  grup, ziarişti, scriitori, redactori de carte.

          A fost magnific!

          S-a recitat, s-a aplaudat, s-au interpretat critic versuri, cantina devenise o agora pentru mine, o scenă imensă de unde părea că-mi voi începe propriul rol, unul adevărat, greu, dar recompensat de posteritate cu un loc la Bellu şi cu altul în manualul de liceu.

 

           La 30 de ani, când doamne-doamne a fost generos cu chipul tău, când te-a mobilat cu piese fine, cu arhitectură rară, să ai, pe drumul vieţii, orice rol care ţi se încredinţează, trece prin filtrul apariţiei tale, întâmplător telegenice.

Nu mi se urcase la cap succesul, chiar dacă prima carte a obţinut premiul pentru debut, conştientizam că sunt pe o traiectorie de unde mă pot duce în orice direcţie, nu neapărat şi cea mai bună.

          Profesorul îmi spunea, când ne vedeam:

  • Trebuie să citiţi foarte mult, mai ales literatură modernă.
  • Citesc, domnule, am pe noptieră mereu câte-o carte, îi răspundeam puţin ţâfnoasă.
  • Aşa să faceţi, pentru că un talent nativ necultivat, nu va fi decât izvorul, nicidecum fluviul, adăuga el.

          Şi se uita foarte adânc spre mine! Foarte convingător!

          Într-o altă ocazie, am fost invitată la un cenaclu, chiar de către profesor, să recit, alături de alţi poeţi respectabili şi cunoscuţi.

  • Trebuie să ieşiţi în faţă, luptaţi să vă afirmaţi, zicea… şi iar se uita foarte adânc, de parcă ar fi vrut  în acele clipe să mă citească, asemenea poeziilor pe care i le încredinţasem cândva.

 

          Aveam 30 de ani şi  doamne-doamne fusese, oh, atât de generos cu chipul meu!

          Ne vedeam deseori la redacţie, apoi am organizat, după vreun an, Zilele şcolii, cu fast, cu spectacol de muzică şi de poezie, deci întâlnirile noastre deveniseră obişnuite.

          Profesorul avea grijă să-mi amintească de fiecare dată că scrisul este copleşitor, dacă vine din adâncul adâncurilor tale, îţi fură din zile, din nopţi, ajungi să ţi se spună de către cei din jur că n-ar strica un drum la psihiatru.

          Şi iar se uita spre mine, convingător!

          Părea că multe vorbe nici nu le mai rosteşte, că le duce înapoi în sine…  atunci aerul se făcea între noi translucid, complice…

          Am început să-l privesc şi eu la fel… înţelegând  că acela era momentul când un om trebuie să spună da sau nu.

          Am ales a doua variantă!

          Dintre hotarele lui NU poezia nu mai avea cum să apară.

          Au trecut ani, s-au consumat pânde în faţa oglinzii… hai că uite a mai apărut o cută, un rid, în curând o să fii o bătrânică respectabilă, să te văd, vei fi tu mai fericită , când în autobuz se va ridica un tânăr să-ţi ofere locul, apreciind premonitoriu cam câte boli ai trecute pe reţetele medicale, să te văd, o să te bucuri tu de asta?

          Cu editorul, întâlnirile au continuat, aveam lucrări pedagogice, de specialitate, coordonam şi o revistă, prin urmare contactul cu echipa redacţională a fost unul neîntrerupt.

          Dar cu DOM’ PROFESOR nu m-am întâlnit cincisprezece ani, evitând cu bună ştiinţă vreo întrevedere.

          Într-un moment de revelaţie moromeţiană, pe când mă aflam la sediul editurii, îi spun lui Milescu, cel care era înconjurat de alţi tineri colaboratori şi tocmai vorbeau despre fenomenele paranormale ale apariţiei în uniune a tot felul de „puicuţe”, cu dimensiune stas: 90-60-90, căci  democraţia dădea roade în grădinile edenului. Şi ele trebuiau culese.

          Deci mă întrerup din corectura unei reviste şi spun, cu o bruscheţe care i-a făcut pe toţi să întoarcă spre mine capul:

  • Eu, domnilor, am fost o fiinţă morală, o femeie cu principii! şi imediat mi-am fixat  privirea de vultur asupra corului bărbătesc.
  • Aşa, îmi răspunde Milescu, distrat, şi la ce v-a folosit, stimată doamnă?

          Nu mi-a mai trebuit conversaţie.

          V-aţi curentat vreodată, de la, să presupunem, maşina de spălat sau de la fierul de călcat, de la boiler, nu contează de la ce, a trecut vreodată curentul electric prin voi? Că la ospiciu nu se mai practică, sunt împotriva drepturilor omului, electroşocurile.

          Constatarea interogativă a lui Milescu a avut asupra mea acest efect neaşteptat.

          Din acea zi am şters pe nuu-ul acela prelungit în sfera poetică şi m-am apucat de scris din nou.

          Primul grupaj, primul mail la Profesor, primul răspuns, prompt: O surpriză mare mi-aţi făcut! Anii au trecut în favoarea dumneavoastră, cine scrie aşa, este poet adevărat.

          Am aflat de la Milescu, într-o întâlnire fortuită, că era grav bolnav, cu toate acestea corespondenţa cu mine a continuat, până în ultimele zile pe care le-a mai avut de trăit.

          M-a invitat acasă, să discutăm despre ultimul volum la care lucram şi, în timpul conversaţiei, i-am spus că abia după  mulţi ani l-am crezut, în legătură cu verdictul asupra scrisului meu.

          Când aveam 30 de ani şi doamne-doamne fusese generos cu chipul meu, drumul vieţii îmi păruse un diamant tăiat în mii de faţete... le văzusem doar pe unele.

          Mi-a zâmbit amar.

          După aceea, poeziile mele au curs una după alta, diagnosticul pus de Profesor, asemenea:  Asta nu, Asta – Bună, Foarte bună, Excepţională... şi tot aşa.

          Până a tăcut definitiv.

          În mine a rămas însă un gând veninos, se întrupează într-un fel de strigoi şi îmi face praf liniştea fiecărei zile, fiecărei nopţi: Eu am fost o fiinţă morală, o femeie cu principii... aşa... şi la ce ţi-a folosit, stimată doamnă?

 

 

          5. Hoinar peste timp

 

          – Ai mă, Nică, tu ce mănânci acolo?

          – Ce să fie taică, pâine cu brânză... Ținea într-o mână miezul alb pufos și în cealaltă coaja rumenită a pâinii și mușca din ele pe rând  așa încât să creadă ceilalți că mănâncă pâine cu brânză.

          Dar pe nea Mitru nu-l păcălise. Știa...

          – Taică, ascultă vorba mea, îi zise, ai să ajungi om destoinic la viața ta.

          Lui Nică îi venea să între în pământ de rușine și de obidă. În camera unde zilierii mâncau de seară, fiecare ceea ce își adusese de acasă, era penumbra, abia pâlpâia într-un colț o lampă cu gaz, și în locul unde stătea Nică abia se vedea cât să nu-și bage degetele în ochi. Bietul băiat! Și când te gândești că n-avea mai mult de 14-15 ani, dar tare amărât  mai era. Ai lui se certaseră recent, cum se întâmpla mai mereu după o tură de beție a tatălui lui, și ca să nu-i mai vadă și să nu-i mai audă ocărându-se, furase un bon de pâine de sub perna mamei și se duse la brutărie. Cu jimbla caldă sub braț, o luase pe jos pe drumul de căruță ce ducea la Dunăre către canton.. Erau cam 7 km de mers și îi luă cam trei sferturi de oră să ajungă la cantonul unde lucra nea Gheorghe Borcan, un fel de unchi mai îndepărtat, dar pe care îl știa ca om bun și corect. Cel puțin față de el așa fusese, de câte ori  îl chemase la strânsul fânului vara sau la multe alte munci de sezon. Acum, îi trimisese vorbă să vină la dig că e nevoie de paznici.

          Era prin 1968 dacă-și mai amintea bine și apele Dunării tot creșteau, depășiseră deja cota de atenție așa că se primise ordin de sus  de la P.C.R. să fie păzit digul zi și noapte pentru ca în caz că se făcea vreo breșă în dig să fie  pregătiți să o astupe cu saci plini cu nisip și pietre. Se plătea destul de bine ziua de muncă iar cei chemați se numărau printre cei norocoși. Nea Gheorghe bun gospodar, deja își strânsese echipa de lucru dar când îl văzu pe Nică nu-l putu refuza. Îi citise pe chip supărarea și îi cunoștea situația de acasă destul de bine. A doua zi și în celelate, îi sugera nevestei Mița să-i strecoare în geacul ponosit câte o porție din ce avea ea gătit. Mai mult nu putea nici el.  Era un simplu cantonier și trebuia să dea și el socoteală șefilor lui. Șapte zile încheiate munci cu râvnă băiatul și când veni vremea de plată se bucură ca nimeni altul când văzu în palmă cei 700 de lei. Erau bani mari la vremea aceea și parcă nu-i veni să creadă că sunt toți ai lui. Știa că n-o să-i poată păstra pe toți dar pusese de mult timp ochii pe o pereche de cabane cu fața moale ca cea de căprioară și pe un fâșuleț subțire ca foaia de ceapă dar numai bun pentru acea vreme ploioasă când mergea la islaz, la păscut cu cele două vaci ale lor, datorită cărora supraviețuiau toți șapte ai casei, cinci copii și părinții. Zis și făcut, cum știa că maică-sa nici n-o să vrea să audă ce voia el se duse glonț la magazinul din centrul satului și cu inima strânsă de frică le probă și le cumpără. Îi mai rămăseseră 500 de lei destul cât să mai cumpere mama lui câte ceva de zestre pentru sora cea mare căreia îi stabiliseră nunta cu un băiat din sat chiar în toamna aceea.

          – Pe unde umbli boule de o săptămâna, ori te-ai aciuiat iar la canton la nene-tău Borcan? Să nu-mi spui tu mie că pleci, că numai eu știu cum te-am crescut...și începu să se vaite, cum îi stătea în fire... Și sub braț ce ai, ce ți-au dat aia?

          – Stai că-ți spun mamă, îi răspunse cu voce moale băiatul numai să nu te superi iar. Am muncit pe banii ăștia, n-am stat degeaba, să știi...

          – Ia să văd, și-i trase cu iuțeala geacul din mână, crezând că e vreo bucată de pește din ăia mari cât masa, pe care îi prindeau cantonierii când trebuiau să pregătească vreun ospăț pentru tovarășii de la partid.

          Ochii i se măriră cât cepele când scoase cabanele și balonzaidul de fâș bleumarin.

          – Ca să vezi, se oțăra ea, de unde ai tu ăștia, ori te-ai apucat de furat?

          – Nu, mamă, nu sunt un hoț. Le-am cumpărat cu banii munciți de mine.

          Îl podidiră lacrimile deși știa prea bine ce îl aștepta acasă.

– Ahaaa! Acasă nu puteai să aduci banii ăia? Știi bine cât santem de săraci și n-am cu ce să-i cumpăr zestre soră-ti? Acu' ai crescut și faci ce te taie pe tine capul? Eu ce sânt aici, albie de porci??? Și începu să-l lovească peste față cu încălțările și cu picioarele tăvălea în țărână fâșul nou-nouț.

          – Mamă, mamăăă! Lasă-le, că am muncit mult pentru ele. Și, mai am 500 lei să iei ce vrei mata de ei!...

          – Dă-i încoa, și las că te-oi învăța eu minte altădată să nu mai faci așa ceva fără știrea mea. Îți arăt eu ție... și plecă bombănind. Cu lacrimile în barbă, Nică începu să-și adune lucrurile din țărână și le curață cum putu el mai bine. Era obișnuit cu ieșirile mamei lui și pe undeva chiar o înțelegea. Sărăcia și nevoile pot ușor întuneca mintea oricui, și apoi era mama lui, plus că nu era floare la ureche să crești cinci copii la acea vreme. Dar zău că se săturase și el. De mic îl puseseră la muncă, în ogradă, și la păscut vitele, apoi, când mai crescuse, la muncile câmpului. Știa să țină în mână sapa, secera și coasa iar la cules de porumb ori la vie era nelipsit. Și când voia și el ceva pentru el că destul umblase jerpelit de mic, se isca mereu un scandal ca cel de mai devreme. De data asta, cu lacrimile-n barbă se jură în sinea lui că va pleca și el la oraș așa, ca fratele lui mai mare să-și caute de lucru și să scape de sărăcie și de viața hâtră de la sat.

          Și cu ajutorul bunului Dumnezeu în care își pusese toată speranța, și desigur după multe plânsete și rugăciuni către mama și tatăl lui, reuși să-i înduplece și plecă din sat să-și încerce norocul. Avusese dreptate nenea Mitru. Azi, Nică este acum bine sănătos, și după peste patruzeci de ani de muncă asiduă la o termocentrală, se bucură de o pensie bunicică și de o viață tihnită. Cu o cană de ceai cald alături privește nostalgic pomii de la fereastră cu ramurile încărcate  cu fulgi de zăpadă, amindu-și din când  în  când de bieții lui părinți,  trecuți de-acum în neființă, de oamenii din satul natal și de copilăria lui cu gust dulce-amar, când el și mulți alți copii ca el  erau săraci lipiți pământului. Uneori privește cu jind către copiii ce se nasc și trăiesc cică în era digitală și nici măcar nu știu să prețuiască  tot ceea ce au, mulți hoinărind prin lume fără nici un rost. Păcat de ei, dar în  opinia lui, vina o poartă în mare parte aceia care îi cresc și nu știu să le inoculeze în suflet, simțul responsabilității, demnitatea de a fi OM înainte de toate și de a prețui la justa valoare ceea ce primesc de la oameni și de la viață. Păcat , mare păcat...

 

        6. Vis alb

                                                                          

          Grupul de călăreți se distingea  năluci întunecate, peste întinderile albe încarcerate sub cușmele de zăpadă și sub gerul ce-și înfipsese colții crânceni în coastele colinelor și în toată suflarea naturii. Goana cailor peste întinderile cernite din Valea Întunecată,  străbătută de râul ale cărui valuri de  un albastru tulbure,  șerpuiau ascunse  pe sub  pietre și nisipuri înșelătoare în acest anotimp,  prizoniere  ale calotei de gheață de la suprafață, printre malurile pietroase mărginite  de arbori cu  ramuri spectrale dintre care se distingeau pini argintați ce dădeau  peisajului  o măreție de plumb, din cauza negurilor agățate parcă de ramuri precum niște lințolii ale morții . Călăreții scrutau cu încordare cărarea, încercând zadarnic să străbată cu privirile dincolo de vălul de negură unde se auzeau când și când urlete lugubre de fiare sau croncănit de corbi ce sfâșiau tăcerile din spatele lințoliilor  de negură și nelinișteau caii.

          Pentru a nu se pierde în întunecimile de cerneală ale Văii Întunericului, grupul  se aținea mereu în apropierea malurilor Râulului Negru, ale cărui izvoare   se aflau ascunse în măruntaiele stâncoase,  sub temeliile Muntelui de Foc, chiar acolo unde cele două creste ale muntelui se împroșcau reciproc cu  șuvoaie de foc și pucioasă precum doi uriași dragoni înfuriați și se băteau în capete încă de la facerea lumii.

          Muntele nu se zărea din cauza întunericului și ceții ce acoperea totul, asemeni unei perdele. Se auzeau însă în depărtare bubuiturile clocotitoare ale inimii sale uriașe hrănite de energiile fluviilor focului veșnic ce-i curgeau în vene. Bătăile inimii sale se făceau auzite până la mari depărtări, asemeni mugetului înăbușit al unei cirezi uriașe de pachiderme mugitoare alergând dezlănțuite la culme, semn că ținta călăreților nu era prea departe.

          Mugetul acela al muntelui era temut de oameni cât și de sălbăticiuni și pe coastele sale incandescente nu trăiau alte animale în afară de uriașe salamandre. Pe colții înzăpeziți ai stâncilor, departe de furia clocotitoare a celor două culmi ce se băteau în capete,  unde nu ajungeau valurile de foc vărsate necontenit unul către altul de craterele precum două guri de iad ale cele două creste , trăiau animale misterioase, fantastice cum nu mai existau în nici un alt loc de pe pământ . Își aveau sălașurile prin văgăuni și peșteri tainice, lei albi și de alte culori cu două cozi și două capete, grifoni înaripați, unicorni albi, lupi albi cenușii, negri extrem de fioroși, șacali și alte specii nemaivăzute în alte părți ale lumii.

          Pe culmile sudice, departe de gurile ce vărsau foc, viețuiau turme de capre, mufloni de dimensiuni mari și își aveau cuiburile printre colții stâncilor acvile bicefale și phoenicși. În muntele acela exista un izvor cu apă vie și oricine o bea rămânea veșnic tânăr.

În ținuturile din apropierea muntelui mai trăiau prin peșteri, mici comunități de  creaturi cu corp de om și cap de leu, de câine sau de șarpe și  care vorbeau o limbă a fiarelor, însă înțelegeau și limba oamenilor și se înțelegeau cu aceștia. Unele din aceste creaturi trăiau și la curtea regelui David slujindu-l cu credință în schimbul ocrotirii ce el le-o dădea.  

Grupul de călăreți care străbăteau Valea Întunecoasă, situată în partea de miazănoapte  a muntelui, erau supuși  ai hanului mongol, în fruntea lor aflându-se chiar prințul Tolui, fiul cel mai iubit al hanului mongol Kublai. Tânărul prinț plecase în afara taberei marelui han, care în acel anotimp se afla în acele ținuturi în apropiere de hotarul Hoardei de Aur, fiind acela locul său preferat de vânătoare.

          Prințul Tolui pusese la cale un plan tainic de a cărui îndeplinire depindea viața și fericirea sa. Alesese puțini oșteni  care să-l însoțească în călătoria spre muntele misterios,  pentru  nu trezi bănuielile iscoadelor regelui David  de la curtea tatălui său, căci de păstrarea secretului acelei misterioase acțiuni depindea reușita. Mongolii erau vasalii marelui suveran creștin David, urmaș al preotului rege Ioan și stăpân al regatului Ciorciei și celei mai întinse părți a Chitaiului ce ocupa mare parte din Asia centro-orientală.

          Scopul  călătoriei sale era să întâlnească din nou în mare taină aleasa inimii sale, fiica regelui creștin, care nu ar fi consimțit la căsătoria lui cu frumoasa prințesă Shokuk beghi, în ruptul capului.

          Înainte cu două luni întâlnise pentru prima dată prințesa, la poalele aceluiași munte, în timpul unei vânători, când încălcase prima oară hotarele tatălui ei, în urmărirea unui magnific exemplar de lup alb.

          Se avântase în urmărirea fiarei singur, mânat de o speranță disperată, de a o întâlni  pe ea, cea care-i răpise inima și somnul. Când cu ceva timp în urmă, o zărise în cetatea Caracorum pe durata unor serbări creștine, unde el o însoțise pe mama sa, regina Dozuk beghi, creștină nestoriană și una din soțiile marelui han mongol.

          Lupul alb trăia doar în Muntele Sacru, era bine știut acest lucru și cine știe cum de ajunsese pe câmpia mongolă departe de sălașul său. Tolui, călărea un armăsar pursânge  arab,  fiind însoțit doar de șoimul preferat, Săgeata de Argint și zărind lupul acela îl rănise ușor, săgetându-l. Animalul simțindu-se hăituit, alerga căutând scăpare spre sălașul său din munte, astfel prințul era sigur  urmându-l, că-l va conduce acolo unde dorea să ajungă,adică dincolo de granița dintre ținuturile marelui han mongol și împărăția  regelui creștin al kara-kitaienilor și naimanilor.

          Albul imaculat al zăpezii care puțin mai devreme se așternea peste Valea Întunecată precum un lințoliu al virginității,  fusese profanat de sângele victimei hăituită de prinț.  Odată ajunsă  la poalele stâncoase, fiara muribundă  din cauză că pierduse prea mult sânge, încerca  să se piardă cu ultimele forțe  printre crăpăturile adânci dintre stânci, către inima muntelui.

          Săgeata de Argint  însă l-a ajuns și lupta dintre cele două sălbăticiuni se vădea tragică. Fiara rănită adânc de săgeata prințului , încolțită de iscusința șoimului cu gheare de oțel care îi țintea vena gâtului secătuindu-i ultima  vlagă,  lupta cu ultimele forțe pentru viața sa care era pe sfârșite.

          În timp ce lupul alb își dădea ultima suflare și prințul se pregătea să-și ducă cu sine trofeul,  privirile i se înălțară involuntar atrase de ceva, către platoul de deasupra stâncilor acoperite de un strat imaculat de zăpadă pe marginea căruia își făcuseră apariția răsărind parcă din inima  Muntelui de Foc deasupra  locului unde se afla el  un grup ciudat.    Alături de un impunător unicorn alb, apăruse un grifon înaripat ce purta pe grumaz o prea frumoasă călăreață cu ochii verzi de smarald, îmbrăcată într-o minunată hlamidă albă din piele de salamandră, drapată în jurul minunatului său trup și strânsă în talie cu un brâu verde bătut cu diamante și perle strălucitoare; o diademă din diamante și minunate mărgăritare ce dădeau și mai multă strălucire acelor ochi ca două fulgere verzi și părului revărsat peste umeri în cascade aurii ce făceau să pălească strălucirea razelor reci ale soarelui îi înconjura fruntea de fildeș.

          În primul moment prințul Tolui văzând-o, crezu că-i o zână a muntelui sau altă apariție fantastică și rămase extaziat de admirație, fermecat de minunații ochi de smarald, însă după ce reuși să se smulgă de sub vrajă,  mintea începu să i se limpezească și își aminti că ochii aceia sunt aceiași care de multă vreme îi tulburau somnul și-i răpiseră liniștea sufletească, făcându-l să se topească pe picioare de dorul lor.  Atunci inima începu să-i bară cu putere și treptat simți că își recapătă vocea. Gândea în sinea sa, că destinul s-a îndurat de chinul lui și îi acordă o șansă de izbăvire.

          Ochii ei îl priveau sfidători, aruncându-i  fulgere verzi,  care-i străpungeau  privirile negre penetrându-i inima cu un  foc arzător nemaitrăit până atunci.  Focul acelor priviri  îl simțea transformându-se in șuvoi de arzător de pasiune și dorință, revărsându-i-se cascade în vene și îi cotropindu-i toată ființa. Era ceva ca o vrajă fulgerătoare, asemeni zborului Săgeții de Argint căruia nu i se putea împotrivi.    Făptura aceea fantastică prinse  glas dulce de femeie și îi alintă simțurile cu voce melodioasă, mustrându-l:

          – Cine ești tu, necugetatule străin, care te încumeți să încalci granițele împărăției prea puternicului  rege David și să profanezi acest loc  ? Nu te temi oare de mânia ce se va adate asupra capului tău, când va afla cum ai îndrăznit  să ucizi un animal ce caută scăpare în peșterile Muntelui Sacru, contra prigoanei unor  oameni fără îndurare? 

          – Ooh! Ești o făptură reală deci, din carne și oase pe câte văd, preafrumoaso! Un moment am gândit că mă aflu dinaintea unui spirit al muntelui. Cât privește depășirea graniței, pot doar să-ți răspund prințesă, că am făcut-o de dorul ochilor tăi ce mă urmăresc  încontinuu atât treaz cât și în somn,  de când pentru prima oară te-am zărit în cetatea Caracorum în timpul marii sărbători creștine a Paștelui. M-ai privit atunci câteva clipe și mi-ai furat pe veci inima  mea și apoi ai dispărut fără urmă lăsându-mă pradă pasiunii și disperării.

          Nu mă căiesc  de greșeala mea de azi, căci altfel ochii mei nu ar fi avut bucuria de  a privi iarăși, cel mai desăvârșit și  de preț giuvaier dintre toate bogățiile ce  aparțin măritului rege David!

          – Ooh, lingușitorule!  Cine ești tu, care îndrăznești să-ți ridici ochii către însăși fiica regelui?  Nu te temi oare de mânia lui?

          – Permite-mi să închin omagiul meu frumuseții tale neasemuite prințesă și acceptă iubirea mea preafrumoasă doamnă! Aș dori să cunosc numele tău dacă-mi este îngăduit! Dar întâi află că eu sunt primul născut al Marelui Han mongol și numele meu e Tolui.

          Prințul tătar continua să o privească cu o pasiune arzătoare în priviri, căreia tinerei îi venea tot mai greu să reziste. Simțea la rându-i o atracție fatală pentru acel necunoscut, pe care în zadar căuta să o înăbușe cu vorbe trufașe, căci fără voia sa tonul vocii și cuvintele-i curgeau dulci, fermecătoare precum adierile primăvăratice  învăluind și mai mult mintea și aprinzând inima în flăcări a tânărului han.  Prințesa deși despărțită de îndrăznețul prinț, de  peretele inaccesibil de stâncă, se simțea răscolită de pasiunea privirilor  ce o învăluiau hipnotic de la poalele stâncilor, precum doi tăciuni încinși. Străinul o făcea să se simtă fără  voia ei, cuprinsă de un sentiment ciudat, neîncercat încă până atunci. Și-a acoperit gura minunată cu buze senzuale de culoarea rodiilor, ce lăsau să se vadă când zâmbea dinții albi minunați, asemeni mărgăritarelor ce străluceau încrustate în prețioasa-i diademă, cu un  colț al șalului minunat din cașmir fin  țesut cu mătase, într-o tentativă fugară de ași ascunde propria tulburare de acele priviri îndrăznețe. Îi răspunde cu o voce mângâioasă și cu multă dulceață în privirile-i de smarald:

          – Eu sunt prințesa Shokuktany  fiica regelui David urmașul direct al marelui rege preot Ioan.  Întoarce-te degrabă prințule în regatul domniei tale, înainte ca tata să prindă de veste că i-ai încălcat hotarul și ai îndrăznit să-ți urmărești vânatul și mai grav, îi dorești fiica! În mânia sa, regele te-ar pedepsi aspru și eu mă tem pentru viața ta.

          – Prea frumoasă prințesă Shokuktany, crezi oare că viața mea va mai fi demnă de a fi trăită fără lumina preafrumoșilor tăi ochi? Pentru mine pedeapsa aceasta ar fi mai grea decât cea mai mare pedeapsă a regelui tatăl domniei tale. Ei bine, depinde de bunătatea domniei tale, dacă eu voi trăi sau voi fi pedepsit cu moartea de marele rege David.

          – Pleacă  cât mai degrabă prințe Tolui, pleacă să nu te afle gărzile regelui pe care le văd apropiindu-se!

          Se ruga cu voce duioasă frumoasa Shokuktany.

          – Îți voi face pe plac  preafrumoasă domniță dacă-mi promiți că te voi putea revedea! Te iubesc! Oh! Te iubesc nebunește!

          – Îți promit, că ne vom revedea, numai  ascultă-mă! Salvează-te,  înainte să te găsească gărzile de la palatul tatălui meu, pe care deja le zăresc în depărtare, venind în căutarea mea! Te rog mărite prinț, fă acest lucru de dragul meu!

          – Nu înainte de a-mi răspunde dacă și tu mă iubești, regina sufletului meu! Nu mai pot trăi fără iubirea ta! De când  te-am văzut prima dată, mi-ai căzut dragă. Sufletul meu nu își mai găsește liniștea și te-am căutat îndelung pentru  că tu cu frumusețea-ți neasemuită mi-ai înrobit inima! Două cuvite ale tale sunt deajuns pentru a mă salva, sau a mă condamna.

          Prințesa care de la înălțimea unde se afla vedea cum gărzile tatălui său se apropiau tot mai mult și în curând urmau să-l descoperă pe prinț, îi răspunde cu înfrigurare, dându-și seama de riscurile ce-l pășteau pe omul care la rându-i îi răpise inima și față de care simțea o mare iubire.

          – Te iubesc! Da! Te iubesc din tot sufletul! Acum ascunde-te degrabă, înainte să te zărească gărzile, viața mea!

          Tolui îi surâse fericit. Făcându-i o adâncă plecăciune,  încălecând armăsarul său negru și chemându-și șoimul cu un șuierat strident, se îndepărtă dispărând  după cotitura stâncilor strigându-i din goana calului:

          – Pe curând regina vieții mele! Ne vom reîntâlni negreșit și vei deveni soția mea!

          Tânăra Shokuktany îl privea pierdută și  lacrimi îi perlară genele lungi mătăsoase, prelingându-i-se pe obraji. Șopti mai mult pentru sine, căci prințul Tolui de acum era departe, dispăruse din vedere împreună cu șoimul său alb și cu prada, ducând cu sine inima sa:

          – De acum  eu sunt condamnată în veci la suferință, stăpânul inimii mele, căci tatăl meu nu va consimți niciodată ca fiica lui,  care este un mare rege creștin, să se mărite cu un prinț păgân!

          După această întâlnire dintre cei doi tineri,  nimic nu mai fu la fel ca înainte pentru niciunul dintre ei. Tânărul îi ceru tatălui său consimțământul de a cere mâna prințesei creștine Shokuktany, regelui David. Kublai îi dădu consimțământul însă când el însuși  trimise soli la curtea lui David pentru a cere mâna prințesei pentru fiul său, fu respins și amenințat cu război pentru îndrăzneala sa.

          Cei doi tineri s-au înțeles în mare secret prin mesageri, să se întâlnească din nou la Muntele de Foc și Shokuktany în marea sa iubire pentru prințul  mongol a consimțit să-i devină soție și să fugă împreună pe ascuns.

          În acea dimineață de iarnă, prințesa se îndepărtase mai mult de palat căutând să nu atragă atenția gărzilor, profitând de liniștea din palatul părintelui său, care plecase cu o mare suită într-un oraș vecin, unde avea loc o sărbătoare religioasă a creștinilor nestorieni. Prințesa motivase că nu putea să-și urmeze părintele imediat în călătorie, pentru că nu se simțea bine, însă promisese că a doua zi va urma alaiul regal și va fi prezentă la acea importantă ceremonie religioasă. În timpul  acesta, de partea opusă a muntelui  prințul Tolui străbătea Valea Întunericului apropiindu-se tot mai mult de Muntele de Foc unde urma să-și întâlnească aleasa.

          Shokuktany poruncise gărzilor să  nu-i tulbure cu prezența lor plimbarea-i matinală, consimțind doar doicii sale și a două  creaturi cu chip de fiare  să o urmeze.  Avea în minte un secret doar al ei pe care nimeni altul nu îl cunoștea. A continuat să galopeze pe unicornul său alb Yoki, către poalele Muntelui de Foc  și alături de ea pe un cal murg,  venea Tharika  doica sa, bombănind nemulțumită de nesăbuința tinerei sale stăpâne care se avânta în calea pericolelor cu ochii închiși,  de Kalystru chinocefalul( om cu cap de lup) și Grypho, grifonul său albastru cu aripi . Doica protestă scâncind înspăimântată, când văzu cum prințesa își îndemna unicornul îndreptându-se către poalele muntelui:

          – Ooh Shokuk beghi, lumina ochilor mei! Vrei oare s-o bagi în mormânt pe sărmana ta doică, de te îndrepți direct către pieire? Nu știi oare preafrumoasă domniță că muntele acela vrăjit nu iartă pe necugetații care se aventurează prea aproape de el, sfidându-i  tainele? Dacă nu ne va ucide muntele cu siguranță mă va ucide tatăl tău regele David sărmana de mine, pentru că nu te-am oprit la timp, să nu te îndrepți către acest loc primejdios

          – Ooh, Tharika  ce gură mare ai! De câte ori nu am venit la poalele muntelui de Foc, însoțită de tata și de frații mei și nu mi s-a întâmplat nimic? Ce ar putea oare să ni se întâmple cu acești credincioși slujitori ai mei de care ascultă toate sălbăticiunile și li se supun? Și apoi uiți că Yoki e neînfricat și nu se pot apropia de el nici leii cei fioroși și nici lupii care ar face calea întoarsă la porunca lui Kalystru?

          – Nu de fiare mă tem eu stăpână și nu pentru viața mea. Uneori au fost văzuți prin aceste locuri grupuri de mongoli necredincioși supuși ai hanului, care încalcă fără îngăduință aceste locuri în urmărirea vânatului de soi și acești ticăloși nu s-ar da în lături să răpească o prințesă atât de frumoasă cum ești tu, pentru a o dărui hanului  și astfel ai câștiga favorurile. Ar fi o mare nenorocire să se întâmple una ca aceasta. Am auzit șoptindu-se la palat că hanul Kublai ar dori să te ceară de la tatăl tău pentru a deveni soție a unuia din fii săi. Acestea sunt doar zvonuri care nu pot crede  că sunt adevărate,  dar mai bine să fim cu luare aminte. Regele David părintele tău ar porni cu oaste contra hanului  pentru o astfel de îndrăzneală, decât să accepte ca  tu să te măriți cu un prinț tătar și păgân și să faci parte din haremul lui.

          – De ce gândești și vorbești așa disprețuitor doică Tharika de prinții mongoli? Am auzit că în ciuda faptului că-s păgâni sunt foarte buni cu supușii creștini care trăiesc în țara lor. Nestorienii și maroniții din regatele mongole practică nestingheriți culturile lor, li se permite să construiască biserici, să se roage și cine ar îndrăzni să-i persecute ar fi aspru pedepsit de marele han tătar, Kublai. Se spune că prima sa soție, Dozuk e creștină nestoriană și e foarte influentă, iubită și respectată la curte și în împărăția lor.

          Se mai spune că hanul însuși s-a convertit la creștinism și că fii săi sunt viteji și vrednici, mai cu seamă mezinul care-i cel mai iubit de părintele său. Îți voi destăinui o taină mare, doică. Sunt logodită în mare taină cu prințul Tolui și departe de el viața mea nu mai are rost.  Peste puțin el trebuie să vină aici la poala muntelui Sacru  și eu îl voi urma pentru ai deveni soție și nu mă va putea opri  nimic altceva decât moartea, ca aceasta să se îndeplinească! Tu, draga mea doică alege acum, dacă dorești să mă urmezi sau să te întorci! Aceste trei creaturi care sunt aici cu noi au ales și vor veni cu mine în împărăția iubitului meu soț.

          Bătrâna doică care deja avea unele bănuieli în privința schimbărilor manifestate în ultimul timp de tânăra prințesă, auzind  acestea  simți deodată cum îi năvălesc în suflet valuri de temeri și negre presimțiri. Auzise de demersurile hanului pe lângă rege ca să-și dea fata după fiul lui dar nu-i trecuse nici măcar prin minte că și tânăra prințesă îl văzuse pe fiul hanului și era îndrăgostită de el. Aceasta era o taină pentru rege și pentru toți de la curte, cum până în acel moment fusese și pentru ea, care era doica fetei încă din pruncie, când copila rămăsese orfană de mamă imediat după ce se născuse.

          – Ooh comoara mea neprețuită, bătrâna ta doică te va urma și în mormânt dacă tu vrei! Nu te voi lăsa singură copila mea dragă, vin cu tine unde  vei merge tu!

          Zise acestea, micul grup s-a apropiat de munte când după colțul  stâncilor a răsărit deodată suita  prințului mongol.  Tolui și-a luat  iubita în brațe , a strâns-o lângă inima sa  în tăcere, apoi dând pinteni cailor s-au pornit în mare grabă,  făcând cale întoarsă spre hotarele Hoardei de aur.

          Pentru prima dată în Valea Întunecată  negura s-a ridicat îndeajuns descoperindu-se vederii tinerilor și gărzilor ce-i însoțeau, strălucirile  înghețate ale peisajului , sinuozitățile râului și coastele împădurite cu arbori imenși acoperiți de albul imaculat al iernii. Zâmbind, doica  care cunoștea multe taine, le spuse oftând ușurată:

          – Iată!  O mare minune care nu s-a mai întâmplat în ultima sută de ani, se săvârșește azi pentru voi și dragostea voastră mare!  Întunericul s-a tras deoparte și a făcut loc luminii în această vale! Acesta-i un semn bun și dumnezeu aprobă iubirea voastră!

          Ce doi iubiți se priviră în ochi și își zâmbiră fericiți.

 

          Dhozuk beghi, soția marelui han mongol Kublai era o creștină nestoriană și o femeie foarte înțeleaptă, vestită și iubită de supușii hanului  pentru marea sa bunătate și înțelepciune. Chiar și în regatele vecine  era faimoasă înțelepciunea și bunătatea sa. Tolui era fiul ei. Cu intervențiile mamei Dhozuk, care a intervenit pe lângă regele David cu multă diplomație, a fost prevenit războiul dintre regele David  și marele han mongol Kublai. Cei doi tineri au obținut în cele din urmă și binecuvântarea puternicului rege, s-au căsătorit și au au trăit fericiți. Tolui a devenit mare han după moartea lui Kublai, Dovedindu-se un conducător bun, viteaz și înțelept.

       

         7. Fenomenul „F”

 

          „F” vine de la fotbal. Este un sport bărbătesc practicat de bărbaţi şi... de femei. Regulile sunt aceleaşi, cu deosebirea că numai la bărbaţi fotbaliştii schimbă tricourile între ei ca amintire. Este un sport vechi şi foarte popular. Se spune că toată lumea se pricepe la fotbal şi la politică ( mai puţin o parte din parlamentari, la politică)

          Cu 30-40 de ani în urmă stadioanele din România erau arhipline. Chiar dacă aveau peste 40 000 de locuri. Şi spectatorii erau păziţi de 20-30 de jandarmi. Acum, la fiecare meci sunt 30-40 de spectatori, păziţi de sute de jandarmi. Şi aşa bătăile între „spectatori” şi aruncatul cu obiecte în teren sunt frecvente.

          Înainte puteai veni cu soţia, prietena, copilul la meci, fără probleme, nu auzeai înjurături şi cuvinte obscene.

          Când fiul meu avea vreo patru anişori, l-am luat şi pe el pentru prima dată la un meci. Bineînţeles că în loc să fiu atent la meci, a trebuit să-i răspund la zecile de întrebări.

          – Tată de ce nu le dă mai multe mingi, trebuind să alerge după una singură?

          – Tată ce înseamnă gol?

          – Tată de ce unii spectatori se bucură la gol şi alţii nu?

          – Tată de ce nenea din poartă are voie să pună mâna pe minge şi când a pus alt jucător l-a certat nenea în negru?...

          La plecare am mai stat în tribună 4-5 minute să se mai scurgă puhoiul de lume. Când am ajuns la poarta de ieşire, în câteva secunde iar s-au strâns zeci de oameni. Şi conform obiceiului românului, care te primeşte cu braţele deschise, iar la plecare îţi dă un şut undeva, la stadion au fost deschise şapte porţi la intrare şi apoi numai două la ieşire!

          Cel mic începuse să plângă că este strivit de oameni, noroc că au făcut câţiva bărbaţi un cerc şi l-am ridicat pe umeri. Tot din această cauză s-a întâmplat şi tragedia de la Cenaclul „Flacăra” al lui Păunescu.

          Pe vremuri fotbaliştii profesionişti jucau mai mult din plăcere. Singurul avantaj era că erau încadraţi fictiv undeva de unde luau câţiva lei ca salariu şi ei erau mai mult la antrenamente şi meciuri. Acum se învârt bani grei şi sunt plătiţi cu mii de euro sau milioane cei străini (acolo însă se joacă fotbal, iar stadioanele sunt pline)

          Se zice că un puşti de vreo zece ani stătea în tribună la un meci internaţional. Un spectator îl întreabă:

          – De unde ai avut bani să cumperi un bilet aşa scump, la tribună?

          – Tata l-a cumpărat.

          – Şi tata unde este?

          – Acasă, caută biletul.

          În legătură cu fotbalul şi alte sporturi, au înflorit şi pariurile. Mai rău este, că în goana după bani,  a apărut mafia pariurilor cu ramificaţii în ţări asiatice în special. Zeci de meciuri au fost trucate prin mituirea jucătorilor ca să piardă şi să iasă pronosticurile indicate de cine trebuie.

          Acum sunt zeci de anchete în desfăşurare, dar vorba ceea, prinde orbul, scoate-i ochii.

          Apropo de pariuri. Eram la un amic acasă şi la TV era un meci de fotbal. Amicul a adus câte o bere şi tocmai atunci s-a dictat lovitură de la 11 metri. Pentru cine nu ştie, distanţa fiind mică faţă de poartă, iar poarta având şapte metri şi jumătate lungime şi aproape doi şi jumătate înălţime, astfel de lovituri, mai ales pentru un jucător bun, sunt în proporţie de 95% reuşite.

          – Pun pariu că o să rateze, zic eu.

          – Pe zece lei, zice amicul.

          – S-a făcut!

          – Trage fotbalistul şi... ratează.

          – Uite, zic eu, ia-ţi banii înapoi. Te-am păcălit, meciul este în reluare, l-am văzut şi ieri şi ştiam că ratează.

          – Şi eu am văzut meciul ieri, dar nu credeam că ratează şi a doua oară.  

          Şi aşa cu toate relele lui fotbalul e frumos, dar... văzut la televizor. Mai ales acum iarna.

       8. Clape și fulgi de zăpadă

 

          „Un om trăieşte prin gând, pentru un gând. Dar gândul nu-şi capătă realitatea decât prin faptă.” – Cezar Petrescu

 

          Invadată de gânduri rebele și mereu actuale, Eliza își ascunde zbuciumul în conturul propriului conglomerat. Tăcerea insistă să fugă de la masa tinerei.

          Ridică ceașca de cafea. Pupilele gustative se încurcă în timpanul care acceptă aroma clapelor de la o masă învecinată. Cuvintele nu sunt ale ei, însă insistă politicos să clădească un mesaj: „Ce faci dulceațo? Îți place cafeaua?”. Într-un colț al terasei, un tânăr fumează agitat și o privește încercând să schițeze un zâmbet. Încurcată pentru câteva momente, Eliza privește dincolo de el frunzele care-și caută culcuș spre nemurire. Gândurile fetei intră în jocul retoric al cuvântului „dulceață” și după o altă înghițitură de cafea ripostează: „Eu, dulceață? Dar tu, tu n-ai vrea să fi lingurița care amestecă grosolan dulceața în borcan?”

          Răspunsul se pierde în pașii unui client grăbit. La o altă masă, doi îndrăgostiți își consumă povestea, plină de bezele, printre paharele de suc și prăjiturile apetisante. Până și monologul Elizei fuge spre un desert provocator: „Ce ar fi să-mi comand o amandină?”. O ultimă înghițitură de cafea îi șoptește faptul că trebuie să meargă la facultate. Trupul plictisit de viață refuză să se ridice de pe scaun. Nu trece mult timp și un brunețel îmbrăcat într-un costum bleumarin se apropie cu o tavă de masa ei. Se apleacă puțin și așează pe masă... o farfurioară cu prăjitura din gândurile trecute recent în amintire.

          – Domnișoara este servită. Să aveți poftă bună.

          – Dar nu am comandat nimic, spune Eliza puțin încurcată.

          – Amandina este plă.... din partea casei.

          – Zău?!

          Solicitat de alți clienți, chelnerul nici nu observă mirarea Elizei. Doar gândul galantului domn care i-a oferit-o fuge din nou în mintea ei: „Ai primit ceea ce ți-ai dorit, domnișoară! Și asta doar așa... pentru a constata intersecția gândurilor noastre! ”

          Iritată, confuză și zâmbitoare în același timp, se răzbună pe prăjitură, devorând-o. În timp ce bucățica de amandină se cuibărește pe linguriță, așteptându-și resemnată sfârșitul, o șoaptă plutește domol spre timpanul Elizei: „Știam eu că-ți place amandina. Sau am greșit?”. Bucata de prăjitură cade pe fața de masă încercând inutil o rostogolire. Rușinată, cercetează cu privirea împrejurimile pentru a constata dacă gestul ei a fost observat de cineva. Răspunsul negativ o determină să acționeze rapid. Ajutată de mâna stângă pune rebela bucățică în tacâmul care zace în mâna dreaptă, apoi aruncă conținutul acesteia în farfurie. O adiere relativ răcoroasă de vânt aduce cu ea o altă șoaptă (imaginară?): „Nu-i frumos ceea ce faci. Murdărești fața de masă.” Eul ei dojenitor o ia razna sau iluziile vorbesc? Își impune să nu mai gândească. Misiune imposibilă. Gândurile îi bat la ușă, de fiecare dată îmbrăcate în alte idei malefice. Ar vrea să urle, să întrebe cine s-a furișat în mintea ei. Lumea ar crede că-i nebună. Atunci, ce-i de făcut? Se ridică. Face câțiva pași. Bâzâiala unei alte șoapte imaginare îi smulge un surâs: „Și eu care credeam că-ți place amandina. Data viitoare îți voi comanda o savarină.” Da, era clar ca lumina zilei. E obosită. Cel mai bine ar fi să meargă acasă. Își va lua notițele de la colegi. Grăbește pasul spre stația de autobuz, fiindcă simte că-i urmărită. În stație, o bătrânică caută de zor ceva în căruciorul de cumpărături aproape gol.

*

          În sala de curs vocea profesorului de estetică sparge liniștea. Eliza își ia notițe. Ghinion... pixul nu mai scrie. Nu îndrăznește să solicite colegilor un alt instrument de scris. Duritatea cadrului didactic a fost remarcată și cu alte ocazii similare. Mimează atenție. Fanteziile ei zboară spre dialogul imaginar care o marchează de vreo două zile. Caută soluții, negând clar posibilitatea unei depresii accentuate. Într-un exercițiu de imaginație, își propune să scaneze memoria unui coleg. Alege aleatoriu. „Se pare că Denisa nu gândește la ora asta! Ce-ar putea-o interesa despre estetica urâtului?” Profesorul trece brusc de la Arghezi, cu florile lui de mucegai, la Baudelaire. Îl ascultă puțin, dar poezia poate să mai aștepte. Încearcă un nou experiment, calculat de data aceasta. Își plasează atenția spre o colegă mai puțin cunoscută, care aparent e atentă la speech-ul profesorului. Zâmbește. Refuză să părăsească gândurile pline de jargoane: „Boul ăsta ne mai amețește mult cu porcăriile lui? Pe cine mai interesează așa ceva? Cretinul, a rămas blocat în secolul al XIX-lea!” Revine în propria carapace pentru a nu se încărca cu energie negativă. Ea îl adoră pe Baudelaire. Totuși explicațiile profesorului o cam depășesc. Se va documenta acasă, fiindcă nu concepe o notă mică la estetică. Privește ecranul telefonului. Un sfert de oră... și respirația unei țigări îi va zâmbi.

          „Să mai încerc o scanare?” Gândurile Elizei zboară spre un băiat de data aceasta. „Mai bine mergeam la o bere. Acolo puteam să mai trag și câte-un fum... Aici stau pe uscat.” Concluzia este destul de clară, dar înspăimântătoare. O întrebare plutește între echilibrul care dă să se răstoarne și rațiunea individuală. „Calitate sau defect?” Prezentul nu poate răspunde. În viitor nu se știe... poate, într-o zi.

          Vânzoleala pășește grăbită în amfiteatru când începe discuția despre Gollum. Cu calm, profesorul vorbește despre filmul „Stăpânul inelelor” introducând personajul în etape ale acțiunii. Eliza simte protestul mocnit al colegilor. Profitând de recenta descoperire, își propune un ultim experiment până la pauză. „Haide, bă, ne-ai amețit o oră cu Baudelaire-ul ăla al tău și de Stăpânul inelelor vorbești cinci minute?”, „Filozofule! Cred că și noaptea-l visezi pe Baudelaire.”, „Derbedeu ruginit... tu cu poeziile tale!”

          Energiile negative acumulate în doar câteva minute au explodat în mintea ei. Nu se dă bătută. Fixează cu privirea un punct de lumină de pe proiector și insistă să evadeze din aburii prezentului. Autoconcentrarea îi dă un impuls suficient pentru a păși în spatele ecranului. În fața sa, lumea viitorului își deschide larg porțile. Pășește timidă și caută o sursă de protecție. Trupul ei, hotărât să meargă mai departe în mister, avea nevoie urgent de așa ceva.

          Ora se terminase. Eliza imobilizată de proaspetele reflecții privește în gol. O atingere bruscă îi întrerupe psihologicul ritual.

          – Hai la o țigară!

          – Te rog, Andreea, așteaptă-mă până-mi adun foile.

 

*

          Impregnat cu neprevăzut sufletul fetei luptă. Printre amintiri și cugetări caută explicații. Încearcă să mimeze degajare, însă îmbracă haina negativismului. Pentru moment, dorința plină de prietenie o liniștește: „Mă voi interesa pe internet. Nu sunt nebună!”. Ca o barieră protectoare timpul s-a scurs relativ repede.

          Ajunsă acasă aruncă jacheta pe canapea și pornește laptopul. Până aparatul procesează spre interfața monitorului își aprinde o țigară. Scrie pe google: „citirea gândurilor”. Răsfoiește puțin titlurile și se decide să „atace” articolul cel mai optimist. Concluzia se pierde într-un surâs liniștitor. Inutile, cuvintele fug spre fereastră. În drumul lor spre exteriorul dur și rece se întâlnesc cu fulgi de zăpadă. Pe axa timpului, cuvinte și fulgi se îmbrățișează semnalând sosirea anotimpului alb. În camera Elizei clapele unui pian imaginar împrospătează melodia lui Sinatra: Strangers in the night  prin intermediul clapelor fermecate ale lui Richard Clayderman. În colțul ochilor, lacrimile își pregătesc drumul spre lumina descătușării. La unison, clapele și zăpada le îmbrățișează. Un gând străin în noapte îi șoptește că viitorul îi aparține în întregime. Pașii prezentului plutesc decisiv spre clipa de mâine.

 

Proză partea a II-a: AICI

 

Vizualizări: 697

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Curaj, dragilor! De data asta nu mai prelungim perioada de înscriere, că dă primăvara peste noi! 

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Îndoieli a lui Agafia Drăgan
cu 1 oră în urmă
Postare de log efectuată de Djamal mahmoud
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de Cristian Je
cu 4 ore în urmă
Cristian Je a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Absent a utilizatorului Cristian Je
cu 5 ore în urmă
Cristian Je a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ferma zeilor a utilizatorului Cristian Je
cu 5 ore în urmă
Cristian Je a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ne-am dăruit a utilizatorului Cristian Je
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Se plimbă talpa lunii... a lui Camelia Ardelean
cu 6 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog corul morții a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 7 ore în urmă
Postare de log efectuată de Camelia Ardelean
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Niştotă a lui Ada Nemescu
cu 7 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu părul tău vântură stele a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 7 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Niştotă a utilizatorului Ada Nemescu
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog corul morții a lui Djamal mahmoud
cu 7 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog fluturi a utilizatorului gina zaharia
cu 7 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog fluturi a utilizatorului gina zaharia
cu 7 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog fluturi a utilizatorului gina zaharia
cu 7 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia versului de aur a utilizatorului Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Erezia versului de aur a lui Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ne-am dăruit a utilizatorului Cristian Je
cu 7 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De-adevăratelea a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 7 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor