Aceasta e pagina a II-a

Pagina I: AICI

Pagina a III-a: AICI

Pagina a IV-a: AICI

            9. Hăţurile

 

            Hăţurile - curele lungi, împletite sau nu, lăcuite sau nu, vechi, noi, după posibilitatea fiecăruia, cu care struneşti caii ce pot merge la pas domol, poposind când şi unde ţi-e pofta, sau pot zbura ca gândul.  Mai ieri erai de-a buşilea pe sub masa părintească, azi ai tâmplele ninse, iar între ieri şi azi nu ştii când a trecut timpul.  Întorci capul să vezi ce-ai semănat: ai sădit un pom, ai cinstit un om, ai construit o casă, un nume sau ai lăsat doar o dâră de praf şi niscaiva vorbe în urmă-ţi. Uneori se mai întâmplă să scapi hăţurile: te apleci, le cauţi, le cureţi de-au căzut în mocirlă şi când crezi că le-ai apucat bine, căruţa vieţii te-a dus unde nici cu gândul n-ai gândit; dacă nu-ţi prieşte locul şi mai ai timp, dacă nu ţi-au sleit puterile, o întorci şi te sileşti să ţii drumul drept, cel pe care l-ai pierdut cândva .

 

            - Târrrr! Iaca s-o rupt un hăţ, bădie, da n-ai grijă, acu-i fac nod şi-i ca nou, nu pierzi mata trenul.

            Nicuşor îşi scoate mănuşile de piele, sare de pe capră şi ca un om care ştie rostul poznei ce i s-a mai întâmplat de atâtea ori, înnoadă curelele subţiate de trecerea timpului şi de-atâta folosinţă.

            - Hai, încetuţ că-i vale, dii!

            - Pune-ţi mănuşile, îi gerul Bobotezei, acuşi te prinde! îl îndeamnă bădia sfătos.

            - Le pun, le pun, mi le-a dat doamna directoare, iar lu sor-mea i-a dat o haină de blană. Ştii ce frumoasă-i?

            - Ştiu, cum nu ştiu că-i frumoasă Vasilica!

            - Nu Vasilica, bădie, râzi de mine ! Blana îi aşa frumoasă, iarna trecută o purtat-o doamna directoare, iarna asta sor-mea. Nu ştiu cum o s-o păzească dacă vine tata!  Eu am să dorm cu mănuşile sub cap, în sân, văd eu, da ea cum o să-şi păzească haina, nu mă-nchipui; mai ales când o veni căldura, noi la şcoală, blăniţa acasă şi tata la fel.

            - Când vine Ilie, mai are mult?

            - Nu, în două săptămâni i-acasă, da mai bine n-ar fi! Când mă gândesc că iar s-apucă de băut, vinde tot, nu mai judecă. Data trecută când a ajuns şi-o pus funia de gât, l-a  găsit sor-mea mai mult mort decât viu; ce bătută i-a dat drept  mulţumire! că trebuia să-l lase, că şi el s-a săturat să ne tot facă de râs!

            - Au fost alţii şi mai răi decât el şi s-au îndreptat; cum să nu fie acasă, las să fie, că-i tata vostru, nu spuneţi vorbe rele nici în glumă! Că vorba rea odată se înfăptuieşte; poate asta-i crucea lui, asta-i crucea voastră.

            Îşi aminteşte şi bătrânul despre o vorbă rea pe care-a spus-o în glumă, pe vremea când îi musteau ochii de tinereţe şi clocotea sângele în el după Ana:

            - Dacă ai rămas gravidă de prima oară, nu te mai iau. Ce-mi trebe  iepuroaică la casă?!

şi nunta era ca pornită, erau logodiţi de jumătate de an, în trei săptămâni se cununau, cu petrecere care ţinea trei zile cu nuntaşii şi o săptămână legată, cu neamurile.

N-a simţit că-i fuge pământul de sub picioare ca apa printre degete, când Ana n-a mai vrut?! a crezut că se alintă ea; da de unde, n-a fost!

            - Apoi, măi Niculae, noi n-avem fată de batjocura ta, i-a bătut obrazul socru-su; vezi  de treburi, cată-ţi mireasă pe plac că ne-om descurca noi şi cu Ana şi cu copilul.

Nu s-a juruit în faţa lor că a glumit  „am zis o vorbă proastă ” n-a făcut cărare bătătorită la Ana lui Pantoc la poartă, mai cu toate rubedeniile lui, gaj că-i băiat bun la suflet? a făcut! şi nunta au făcut-o dar nu atunci, au mai trecut două luni peste cele trei săptămâni, de avea Ana burtica rotunjoară sub rochia de mireasă şi era el bucuros tare!

            - Bădie, cum de nu ţi-a plăcut să rămâi la băieţi în America,ori nu-i aşa mare şi frumoasă ca la televizor?

            - Ba da, Nicuşoare-i mare şi frumoasă, da n-are ochi viorii.

            - Da cine are? n-are nimeni! îi răspunde Nicuşor ca unul ştiutor de atâta umblat prin lume.

            - Tu Ană, poate m-o întreba şi pe mine unul altul, cum mi-arată nevasta;  eu ce-i spun, că are ochii mov? să râdă de mine că m-am scrântit, că nu văd bine;  ce ochi ai tu de n-are nimeni, Ană?

Iar Ana cu soarele tot adunat în obraji, parcă mai tare-şi înfoca violetul, când ţintuindu-l cu privirea îi spunea:

            - Ai numărat toţii ochii şi-ai văzut că nu mai are nimeni la fel?! în loc să-ţi vezi de casă, de moară, te uiţi după femeile oamenilor…

            - Bădie, nu vrei să-ţi strângi cojocul şi  fularul? să nu mai stai cu gâtul gol, că te-o prinde şi pe mata gerul; o să zică lumea c-ai răcit la mine în căruţă şi rămân fără clienţi.

            - N-avea grijă, dacă nu m-a prins în şapteşcinci  de ani, nu mă mai prinde nici mama frigului, darămite un pui de ger. Îşi desface mai bine gulerul cojocului, fulgii i se topesc pe gâtul gros şi vineţiu ca un trunchi cu scoarţa vălurită.

Cât era ploaia de rece, vântul de hain sau iarna de grea, bătrânul nicicând nu s-a mai purtat cu gâtul acoperit, de când i s-au rupt şi lui hăţurile odată şi nu le-a mai putut înnoda.

            Ana a născut o fetiţă bălăioară şi cu ochii stânjenei, două mărgeluţe ce căutau joacă cât era ziulica de mare, dar de vorbit n-a glăsuit nimic până la patru anişori.

            - Ce cauţi în sandalele mamei?  aşa mergi cu mine la bâlci, aşa urâtă ca o raţă încălţată?

            - Îmm! a zis fetiţa făcând ochii lunguieţi, gropiţele din obraji şi mai adânci din pricina râsului.

            - Ai grijă de fată, nu-i dai îngheţată,  numai una, vezi să nu fie rece; n-o dai în toate nebuniile, ameţeşte în scrânciob, nu ştie a spune ea! şi până s-a văzut plecat cu fata, Ana tot i-a spus ce şi cum să facă şi să nu facă.

O vede aievea în poartă strigând în urma lor:

            - Să nu-i dai drumul din mânuţă…fuge după fluturi şi altele, să nu…

            La bâlci ca la bâlci, lume, lume şi iar lume adunată din toate cătunele împrejur.

            - Acu-i de noi, Silvioară! singurei, ne facem de cap; să-ţi iei tata îngheţată?

            -Îmmm, a dat fetiţa din cap, semn că vrea .

            - Câte? una, două, trei…da nu mă spui acasă!  în maşinuţe vrei ? şi-n scrânciob? beau şi eu o bere, hai două acolo de fiecare îngheţată de-a ta!

            Cât să fi fost clipa lui de neatenţie, cinci, zece minute? A lăsat fetiţa lângă alţi copii uitându-se  la un măscărici, iar el câţiva paşi depărtare de ea, la o bere cu naşii de cununie.

Când îţi îngropi odorul îngropi şi bucuriile tale alături de el, să-i ţină de urât, dar când îl pierzi şi nu ştii de-i viu, unde şi cum, de-i sătul ori flămând, de-l atinge ploaia, vântul, frigul sau de-i hrană sălbăticiunilor, de l-a strâns Dumnezeu în sălaşul lui cu îngeri, ori ba, trăieşti restul vieţii la foc aprig, pârjolit pe-o parte, îngheţat pe alta, cu un petic de speranţă în suflet - o zdreanţă de lumină în oceanul de  întuneric.

S-au mai găsit copii rătăciţi de părinţii lor şi atunci la bâlci şi an de an mai apoi; a fost peste tot, la poliţie, la mănăstiri, la ţigani-când cu vorba bună, îndulcită şi mai mult cu bani, când cu securea la gâtul lor, că i-au furat fata, dar nici un copil găsit, nicio fetiţă bălăioară nu avea ochii stânjenei!

            Nu s-a împlinit anul de când Silvioara a intrat în gaură de şarpe nepământean, de era pe pământ o găseau, că Ana a strâns lucruşoarele ei şi pe-ale fetei, părăsindu-l. S-a întors la părinţii care i-au spus lui odinioară că n-au fată de batjocură, iar peste trei ani a intrat în casa unui văduv cu patru copii, ca soaţă cu cununie.

            Drumul până la gară, că într-acolo îl ducea Nicuşor cu sania, o căruţă betegită, cu tălpici în loc de roţi, pe care băiatul o ţinea la bunici de frică să nu o vândă tată-su, cum trece de pădure intră în câmp deschis şi troienit; fuioare de zăpadă, valuri, vălurele, mai mari sau mai mici, ce nu ştiu a ţine marginile, au acoperit  şanţurile dând bătăi de cap şi griji multe copilului.

            - Râzi mata de boală, da uite bunica, a prins-o frigul la picioare, n-a scăpat fără injecţii; ştii ce-a văzut, bădie, la dispensar? am auzit-o cum îi povestea mamei: doctorul mănâncă ţărnă! A ieşit din cabinet şi n-a văzut-o pe bunica după cuier, a scos o cutiuţă din buzunar şi-a mâncat de-acolo; era pământ, pământ negru cum avem şi noi în grădină, de pe mormântul soţiei lui, ştie toată lumea; aşa durere şi iubire de mare, să mănânce pământ, nu s-a mai pomenit, bădie! doar e tânăr, se-nsoară el peste un an, doi, timpul le şterge pe toate, nu?

            De unde să ştie de-aşa durere şi iubire mare, el care şi-a pus ştreangul de gât de două ori după ce l-a părăsit Ana! şase ani de la măritişul ei a holteit aşteptând-o, apoi s-a legat cu Leontina, o fată tânără, căreia îi murise bărbatul la câteva luni după nuntă.

S-au amăgit amândoi  la început, apoi s-a dumirit fiecare în parte, mai întâi el, apoi ea: erau doi oameni singuri, două nevoi, el ducând dorul a două perechi de ochi viorii, ea, la doi ochi căprui, cei ai primului soţ. Aveau de împărţit un pat, o masă, zilele şi nopţile, iar ca împărţeala să fie dreaptă şi povara să nu se îngreuneze mai mult decât era, trebuiau să ştie a tăcea, a nu răscoli răni nevindecate, a nu cere ceva ce niciunul nu putea dărui celuilalt: dragoste! Şi aşa a fost, şi aşa era şi acum chiar dacă Dumnezeu i-a binecuvântat cu doi băieţi frumoşi, sănătoşi şi deştepţi, medici amândoi, încropindu-şi vieţile în State. De Leontina ştia că-i femeie, că are două mâini, două picioare şi cam atât; să-i ştie râsul cum i-l ştia Anei, să-i ghicească gândurile, să se topească  după ochii ei, vioriul lui, după mirosul, după căldura trupului ei, neam!

            - Culiţă, da ce bundiţă oacheşă i-ai luat Leontinei! învaţă-l şi pe-al meu că nu ştie a lua de nici unele, numai ţigări şi iar ţigări! îl invita la vorbă câte o nevastă zgândărită de un bob de invidie.

El făcea ochii mari, apoi îi mijea, i se-ntindea mustaţa doar o idee în partea stângă, aşa ca un început de zâmbet şi femeia pricepea ce voia. Niciodată nu i-a cumpărat Leontinei nicio batistă, darămite bundiţă; şi le cumpăra singură, doar dădea vina pe el, să ştie satul cât o iubeşte. Acelaşi sat pe care cu ani în urmă el l-a răscolit cumpărând pielicică de miel cu blăniţa neagră făcută inele tot rânduri, rânduri, să-i facă Anei paltonaş, surpriză de ziua ei. Cât s-a bucurat ea, cât s-a bucurat el de bucuria ei! Şi n-a aflat niciodată că Ana ştia ce ştia tot satul, că a fost şi  la probă de vreo două ori!

            - Depinde de durere, măi Nicuşor. Sunt dureri şi dureri; timpul, timpul tace şi trece, ascunde durerile sau se face a le piti, dar de şters să zici că nici n-au fost, nu cred.  Tu păzeşte la tine, la ai tăi, o să se-ndrepte şi Ilie, l-a tulburat rău băiatul.

            Vremea i-a ascuns şi lui durerea prin cotloanele inimii zdrenţuite. Dorul de Ana şi Silvioara l-a îngrămădit într-o cameră ce parcă-i aşezată pe un munte de jar. Sfârâie! În camere mari, reci şi-ntunecoase şi-a ascuns mânia, neputinţa, ruşinea şi disperarea. Iertarea de sine, încă mai bate pe la uşi ferecate. Doar iubirea şi grija pentru băieţi sălăsluieşte într-un salon luminos.

            Leontina s-a supărat că şi al doilea a fost să fie tot băiat, voia o fată; el a mulţumit Domnului că n-a fost! Cumătrie cu petrecere a făcut şi celui mare şi celui mic; dar a mai jucat el, schimbând cămăşile una după alta ca la cumătria Silvioarei? a mai învârtit el femeile mai tinere ori mai coapte, mai pline ori ba, cu boiul pe placul lui sau nu, a mai intrat el în hora bărbaţilor, bătând mărunţica din picioare şi chiuind de ţi se făcea pielea găină de-i ascultai,  de-i vedeai? Nu! A închinat cu fiecare mesean un pahar cu vin sau tărie, a vorbit în cuvinte puţine, iar de jucat n-a mai jucat niciodată în cei şaptezeci şi cinci de ani şi nici gând nu avea aşa cum nu mai avea nici gust. Nu mai ştia a spune - el de gusta tot timpul borşul să-l potrivească Ana de acru, după placul lui - de-i dulce sau sărat, de-i bun ori rău:

            - Îs bune găluştile? parcă le mai trebuie sare, îi cerea părerea Leontina la începutul drumului lor împreună.

            - Dacă mă vezi că mănânc, nu mă-ntreba! îi răspundea el şi mai mult nu.

            - Compot cu usturoi dacă-i dau să mănânce o săptămână, compot cu usturoi mănâncă, nu-i mofturos deloc, îl laudă ea şi acum.

            Caii tot smuncind pentru a trece peste vălătucii de zăpadă, care se cam întreceau cu gluma, Nicuşor smuncind şi el frâiele să nu zboare sania, s-a desfăcut nodul. Băiatul a sărit mai repede ca prima oară, înciudat acum şi temător să nu ajungă la gară prea târziu, a adunat hăţurile, le-a împreunat înnodându-le iar.

            - Nu te grăbi, nu-i nenorocire dacă pierd trenul, trenuri dintr-astea mai sunt.

            - Cu mine, bădie, să-l pierzi? să te-aştepte ţaţa Leontina la oraş şi mata să nu vii din cauza mea, să-mi zică vorbe de ocară?

            Vorbele de ocară l-au măcinat şi pe el, îl mai macină încă. Una este să suporţi tot şuvoiul de vorbe rele, unele rostite cu glas tare, altele nerostite prin cuvânt dar spuse din tăişul privirii, şi alta este să n-ai parte nici măcar de căutătura aia veninoasă, de privirea Anei scăpărând scântei . Ana nu se mai uita la el! De câte ori s-au întâlnit la biserică - i-au făcut mormânt fetiţei, n-au scris însă pe cruce decât anul în care s-a născut - la căpătâiul moviliţei de pământ, niciodată nu l-a privit, să vadă cât e de chinuit, că timpul nu i-a şters suferinţa, să-i spună „Dumnezeu să te ierte că eu nu pot! ” aşa cum i-a spus când l-a părăsit, să-i simtă dojana din glas şi vioriul din ochi! Vorbe grele a auzit împânzite pe ici, pe colo şi de la rudele Anei: că ar fi luat-o din obligaţie şi de gura lui socru-su, că lui nu i-a fost dragă Ana, ba din contra, că micuţa era mută şi se ruşina cu ea - bolovani grei, ucigători de suflet, viermi neobosiţi care i-au ros carnea până la os şi nu s-au săturat.

            Şi-a închipuit de multe ori Ziua Judecăţii de Apoi:

            - Dac-ar fi să-ţi aduc martori, Doamne, Tu-mi eşti martor că n-a fost zi să deschid pleoapele, n-a fost noapte să le-nchid, n-a fost buruiană, lighioană sau  nor pe cer să nu mă-nchin şi lor să-mi aducă fetele acasă, Silvioara şi Ana, Ana şi Silvioara. Martor îmi eşti Tu, Doamne, că ele au fost începutul şi sfârşitul meu, că mi-am iubit nevasta şi copila! aşa nenorociţi, puteam să ne ducem povara împreună, nu ea să crească copiii altuia şi nu mereu preţuită( gemea treaz sau prin somn de fiecare dată când auzea că pe Ana iar a bătut-o bărbatul), iar eu să fac copii alteia. Nu mă ierta Doamne, că nu merit!

 

            - Uite şi gara! nu te mai ceartă nimeni, mai e timp berechet până la tren, poate-ţi găseşti muşterii şi-napoi.

            - N-ar strica; ştii bădie, eu astă-vară am luat-o pe fata directoarei cu căruţa; până-acasă am dus-o.

            - La tine? întreabă uncheşul arcuindu-şi sprâncenele.

            - Bădie, râzi de mine! La ea! Tot drumul mi-o cântat, da o necăjea părul.

            - Cum aşa?

Băiatul începe să-i explice cu zvâc, parcă aşteptase o mie de ani întrebarea, cum se juca vântul în pletele ei, supărând-o; i-a pomenit şi de iasomie-cât de galbenă şi parfumată e, şi de-un colţ de pădure încâlcit, şi de firul deşirat dintr-o flanea.         

 „Aşa multe cuvinte pentru un păr creţ?! ”nu-şi dădu la iveală gândul să nu-l supere .

            - Da-ţi poţi închipui cum cânta, bădie?

            - Nu mă pot, Nicuşoare, da ţin trenul în loc până mi-ei spune.

Pădurea cu păsărelele ei, chiar şi vântul cel nepoliticos au fost aduse în discuţie.

            - Ce mai la deal la vale, bădie Culiţă, eu în toată viaţa mea n-am auzit aşa cântat frumos!

            Două pogoane şi-au luat; nu erau hapsâni şi zgârciţi să ia tot pentru că au fost primii, nu! au mai lăsat şi altora; două pogoane de cer:  unul el, unul Ana; au făcut socoata stelelor, unde stă luna mai mult, la el, la ea şi tot scotocind prin pogoane după bogăţii au zămislit-o pe Silvioara - o steluţă călătoare.

            - Eu în toată viaţa mea n-am văzut aşa minunăţie de stele! i-a spus Ana atunci.

            Bătrânul îşi întinde colţul stâng al mustăţii ninse de două ori, de ninsoarea ce-a acoperit şanţurile şi de ninsoarea vieţii, într-unul din rarele lui surâsuri:

            - Uite-ţi plata, Nicuşoare, pentru drum şi pentru hăţuri.

            - Care hăţuri, bădie?  hăţurile-s treaba mea, cum să le plăteşti mata, nu se poate! atât, numai banii de drum!

Când e omul mai împlinit, când primeşte sau când dăruieşte?

            - Nu băiete, pe drumul meu s-au rupt, eu ţi le plătesc.

            - Da erau ca rupte de-acasă…

            - Eu n-am văzut asta şi zi-i lui Ilie când vine să treacă pe la mine; aş avea nevoie de un om la moară, îl plătesc.

            A pătruns lumina din ochii băiatului în inima bătrânului, nu în toate camerele pentru că nu era cu putinţă; camere fără uşi, fără ferestre, cine să le lumineze? poate licuricii? dar nu-s atâţia licurici pe faţa pământului s-aprindă un întuneric anume.

            - Bogdaproste, bădie, când o s-audă tăticu, bogdaproste, că are de lucru…Doamne, poate nu mai bea…şi eu hăţuri noi…bogdaproste, bădie!

            Hăţurile vieţii, noi sunt toate la început; cât de firave sau zdravene sunt, Domnul cunoaşte; le laşi în voia lor, te duce soarta unde şi cum vrea ea, le struneşti prea aspru, prea strâns, cine ştie, sau se rup sau călătoreşti ca orbul!

            Dacă n-ai simţit niciodată cum îţi scapă hăţurile din mâini, fără voia ta, dacă nu s-au rupt şi nu le-ai înnădit, dacă ai stat cuibărit în poala anilor, nu singur şi dezvelit ci înfăşat în scutece de iubire, înseamnă că toate ţi se datorează numai ţie? poate! sau poate nu…

            Cu căruţa ochi de săteni, Nicuşor face drumul îndărăt:

            - Dii, hai încetuţ că-i deal, hai…

 

       10. Altfel de poveste de iarnă

              Vai de ei şi vai de noi…

                                                        

          În ziua când medicul mi-a spus că pot pleca acasă, pentru mine s-a făcut în sfârşit, sărbătoare, nu am mai avut răbdare să aştept până la semnarea actelor de ieşire. Mi-am luat sacoşa cu haine şi m-am dus spre uşă fără să privesc în urmă. Peste două zile am revenit după biletul de externare. Acum spitalul îmi părea străin, parcă nici nu am stat două săptămâni internată, parcă nici nu am fost vreodată, nici nu ştiam la ce birou trebuie să merg. Am întrebat o femeie care întâmplător cobora pe nişte scări, unde se semnează ieşirile. O doamnă în vârstă, trecută de 60 de ani, mi-a zâmbit. M-a prins familiar de mâini, atunci am recunoscut-o şi eu, cu greutate pentru că era îmbrăcată conform gerului cumplit de afară, purta o căciulă de blană care ii acoperea fruntea. Era sora mai mare a Simonei.

          - Acum coboară şi ea, o însoţeşte Gina, sora mai mică, o ducem la secţia neurologie, la un spital renumit din capitală. Din păcate după ce aţi plecat starea ei s-a inrăutăţit, nu a mai vrut să mănânce, a refuzat tratamentul.

          - Dumnezeule, i-am răspuns femeii, daca aş fi ştiut… poate rugam medicul să mă mai ţină două zile… poate…

          - Staţi liniştită, nu aveţi nici măcar o vină, nici nu ştim dacă ar fi reacţionat altfel…

          - Şi plecaţi cu ea aşa, pe frig cumplit la drum?

          - Ne duce o maşină de Salvare.

          Simţeam o strângere de inimă covârşitoare. I-am auzit paşii. Mă întrebam  cum va reacţiona când mă vede, dacă va vrea să se întoarcă în salon?

          - Si-mo-na!!! am reuşit cu greu să-i articulez numele.

          Ochii ei erau două cioburi de sticlă. Îmbrăcată aşa, în haine groase, nu ai fi ghicit, văzănd-o, că este o femeie bolnavă. Doar mâinile subţiri îi trădau diagnosticul. Fardul şi rujul au făcut minuni pe faţa ei. A trecut pe lângă mine ca o umbră, dacă nu m-aş fi ferit poate ar fi trecut prin mine…nu voi şti niciodată dacă m-a recunoscut, dacă se uita la mine sau la gulerul nins, dacă măcar m-a văzut sau dacă o voi revedea. În urma ei ningea…

          Simona a fost internată la o zi după mine. Asistenta a aşezat-o lângă patul meu, m-a rugat să fiu atentă şi a lăsat-o în salon. Ne uitam la ea, o femeie trecută de prima tinereţe, cu membre subţiri, cu ochii stinşi, cu un corp de copil de 12 ani, stătea întinsă pe pat şi fredona cântece bisericeşti, ca o rugă la Dumnezeu. Toate femeile din salon ne întrebam ce caută ea acolo, la secţia de ginecologie, nu cumva un nemernic a profitat şi i-a făcut rău? Mare ne-a fost mirarea la ora de vizită, lângă ea stătea un tinerel, oho, mult prea chipeş şi o hrănea cu linguriţa, vorbindu-i pe un ton cald, respectuos. Ne-au lămurit asistentele, era fiul ei, avea 20 de ani. Simona a fost contabil la o secţie de panificaţie, a fost căsătorită cu un inginer. Din păcate în urmă cu trei ani au fost victime ale unui accident rutier în urma căruia soţul a decedat iar ea a rămas cu această afecţiune, a suferit mai multe operaţii pe creier. La ginecologie a fost adusă din cauză că a contactat o o infecţie de la răceală, nu a ţinut cont de iarna cumplită şi a mers zile întregi, prin frig, pe singurul ei drum cunoscut, la biserică.

          După ce a plecat băiatul, ne-am împrietenit. Poveştile ei erau toate despre îngeri, preoţi, călugări, cântecele ei au început să ne placă. Era o ambianţă plăcută în salon, toate femeile o îndrăgeau, uneori o surprindeam râzând de câte una din noi şi atunci ne umplea inimile de bucurie. Afară ningea şi noi priveam pe fereastră, seara oraşul părea decupat dintr-o lume de basm, Palatul Justiţiei trona impunător în faţă, frumos împodobit cu ornamente de Crăciun, beculeţele se aprindeau succesiv în mai multe culori, în fiecare casă se vedea un brad strălucitor. Ne făceam planuri să evadăm noaptea din salon, să mergem în curte şi să facem un om de zăpadă. Fericirea se citea şi pe chipul celor două surori ale ei care au luat-o în plasament după accident, când o găseau veselă spuneau că pentru ele parcă este un veşnic Revelion!

          Era bine îngrijită, i se aducea de acasă tot ce era necesar. Dar cum o minune ţine trei zile, a treia zi s-a întunecat şi faţa Simonei. A refuzat intâi mâncarea, apoi tratamentul. Asistentele încercau marea cu sarea, surorile şi fiul ei se comportau ca şi când au mai trecut prin astfel de clipe dar nu credeau că se mai pot întâmpla. Medicul ii tot suplimenta tratamentul trecând la injecţii făcute cu forţa, o infirmieră stătea lânga ea cât timp avea perfuzia pentru că altfel şi-ar fi smuls acul din venă. Nu mai comunica în niciun fel cu noi, fără motiv.

          După câteva astfel de zile, medicul a venit şi i-a spus că o mută la altă secţie dacă refuză tratamentul. În acel moment a început să strige cât putea: “Să vină primarul!” Medicul a fost chemat la o urgenţă. Ea continua să strige după primar. Acum când îmi amintesc cred că un înger a trecut pe lângă mine şi mi-a dat inspiraţie, pentru că i-am spus pe tonul cel mai firesc posibil: “Draga mea, linişteşte-te, nu poate veni primarul pentru că este campanie electorală şi nu a fost ales încă. Dar dacă vrei, mă fac eu primar pentru tine!” Mă aşteptam să ţipe şi mai tare, când colo Simona noastră s-a spijinit de perna de sub care a scos un pix şi un caiet şi a inceput să scrie.

          - Ce Dumnezeu scrii acolo? – am întrebat-o, mirată.

          - Păi dacă vrei să fii primar, îţi trebuie un cântec, un imn…

          -  Nu, nu, nu! – i-am răspuns – nu te las să mi-l compui decât dacă mănânci şi iei tratamentul!

          Simona s-a apucat vitejeşte de mâncat din bunătăţile din sertarele ei şi din prăjiturile noastre, avea o poftă sănătoasă de viaţă din nou!!! “Minune”, au spus medicul, asistentele şi rudele. “Minune”, le-am răspuns eu, este că voi candida de primar! “În sfârşit o cauză nobilă”, râdeau femeile. Am pus-o să îmi numere repede voturile ca să o menţin în această stare de bucurie, mi-a răspuns că aş avea destule dacă, pe lângă acestea opt din salon mai adăugăm şi cele care vor veni de la prietenii ei de la biserică! Şi Simona era foarte veselă, mi-a promis solemn că nu mă va chema să îi bat covoarele, dacă voi fi primar! I-am promis atunci că o filmez cu telefonul mobil şi m-am ţinut de cuvânt. Nu se mai sătura privindu-se cum cântă imnul campaniei mele electorale pe care îl citea de pe o foaie pe care doar ea desluşea scrisul: “Vai de ei şi vai de noi/ Ce ne facem fraţilor/ Drumurile nu le-au asfaltat/ / Ţevile nu le-au desfundat/ Curăţenie n-au făcut/ Ce păcat că i-am votat!”.

          Recunosc, pe undeva m-a ajutat şi pe mine glumiţa aceasta, altminteri îmi era tare dor de cei de acasă şi timpul trecea greu, aşa mai repede a venit ziua să plec. După vizita medicului mi-am luat bagajul şi am ieşit pe uşă fără să privesc în urmă… dar fredonam în gând un cântecel: ”vai de ei şi vai de noi…” dorindu-mi, la primul contact cu frigul care m-a pătruns, să mai vină încă o dată Crăciunul şi să îl petrec, sănătoasă, acasă, împreună cu familia mea.

          După vreo doi ani de zile am şters de pe telefon înregistrarea cu acel imn al Simonei. Era prea trist, ca un cântec de lebădă în iarnă…Acum îmi aduc foarte bine aminte, în ziua în care m-am întors după biletul de ieşire şi am văzut—o pentru ultima oară, în curtea spitalului era un om de zapadă şi ningea…

     

        11. Mireasa furată

 

          Cam pe la jumătatea lui decembrie, într-o noapte, un călăreţ descălecă după ce trecu și prin albia secată a pârâului Viișoara, cam în dreptul grădinii lui Condrat Opacin, lipoveanul. Avea ochii ca și cărbunele iscat prin spuza vetrei, zicea bunicul. „De ce erau așa?” îl întrebasem atunci când mi-a spus povestea lui Larion și a Jingăi. „Știu eu?! a dat din umeri, bunicul. Pesemne, să vadă, să scormone adâncimea pădurilor și să simtă frământările calului de sub el, că de-aia era, Larion, vestitul hoț de cai de la Dunăre”. „Și chiar era hoț de cai?” întrebam. „Ei?!... Așa zicea lumea după ce o furase pe Jinga”. Nu mai întrebam. Lăsam să mi se desfășoare povestea pe dinaintea ochilor. În noaptea aceea, luna nu răsărise dintre norii care se adunaseră amenințători spre partea sudică a satului iar cele câteva stele mai răsărite pâlpâiau ca lumânările. Erau alb-cenuşii şi luminau cu evlavie poteca pe care începuse s-o urce călărețul nostru, trăgând calul de căpăstru. Mergea mai mult târât de instinct pe un drum cunoscut, la lumina zilei. Pădurea dinspre malul celălat al Dunării, nu cel care înghițea în burta lui pârâiașul Viișoara, se lăsase mult în urma lui, cu plopi înalți și sălcii cu rădăcini scorburoase peste care se înfășurau, ca țevile, arbuștii răsăriți din alte rădăcini împletite în maluri nisipoase. Îl simțiseră, de după deal, câinii. Lătratul lor îl opri în loc pe Larion, căci el era călărețul care urca poteca aceea pe timp de noapte.

          Uitase de stâna de peste dealul Afumaților, de strigătele ciobanilor care băteau cu bâtele în tulumbele din bronz și discurile de fier, alungând lupii care se dăduseră la stână încă înainte de a se ivi zorii. Se trezi înjurând, biciuit pe întuneric de crengile unui măr sălbatic, crescut la margine de potecă. Larion se uită spre valea Viișoarei, acolo unde auzi fâlfâitul unor aripi de pasăre sub luna prăvălită peste o perdea de nori, lăsată mult în jos, către partea sudică a satului. Se opri la margine de cărare și ascultă cu auzul încordat. Jinga trebuia să vină dinspre grădină, cam prin dreptul nucului uriaș ce trona marginea grădinii lui Condrat Opacin. Așa se înțelesese cu fata cea mică a lipovenilor. Jinga nu împlinise încă optsprezece ani, dar fusese promisă de nevastă lui Mitu, băiatul cel mare al Romaneștilor (neam de evrei înstăriți), pentru un car cu boi cu tot și patru hectare de pământ. Mitu, deși băiat trecut mult de armată, nu era însurat dar îl ocoleau toate fetele din sat, la horă. Tăntălăul satului mai avea, din naștere, buză de iepure și, când i se adresa câte cineva, hlizea fără nici o noimă, după care se punea pe râs ca prostul.  

Larion nu-şi amintea când răsărise luna, când imitase fluieratul cintezoiului, când apăruse și Jinga în dreptul nucului cu ochii în lacrimi și cu obrazul zgâriat de ramurile arbuștilor care străjuiau nucul ce trona la marginea grădinii. Jinga se trezise fără să o simtă ai ei și stătuse vreme de o oră așteptând cu inima ticăindu-i ca unui iepure, cu năsucul lipit de geam ascultând chemarea lui Larion, pe care o știa, printr-un fluierat prelung ce voia să imite chemarea cintezoiului în pădurice. Cu bocceluța de haine în mână, îl găsi pe Larion așa cum conveniseră și-i sări în brațe.

          - Mi-era teamă că n-ai să mai vii! îl împinse ea cu palma în piept. Îi arăta că încă mai era supărată de întârzierea lui.

          - Nu-i nimica, trece, o strânse el la piept. Nu trebuie să fii supărată, o să vezi că trece...   

          Noaptea, coborâtă peste pământ, pândea ca și Jinga, ivirea zorilor. Larion îi sărută mai întâi gura aromată de busuiocul pe care Jinga îl ținuse toată noaptea sub pernă, și îi spuse că bâjbâise în noapte prin pădurea Lotriței, dar calul îl purtase pe cărarea din pădure ca pe un orb ascultător şi, grăbit să nu-și lase iubita să aștepte prea mult, o părăsi pe creasta dealului Afumaților dar îl opriseră câinii de la stânele din vale, la coada lacului. Stătu o clipă locului fiindcă lacul se auzea din adâncuri, cum sufla ca o ființă vie în oglinda de la suprafață, sugerând un joc al ielelor din pâlpâirea stelelor, ca și cum cineva ar fi dat drumul, pe pânza apei, la lumânări pentru cei morţi. Asta-i dăduse de gândit. O urcă pe Jinga pe cal și se ridică și el punând piciorul pe scăriță, direct în șa. Lătratul câinilor scurmă liniştea nopții, a copacilor din jur cu trupurile lor înalte şi indiferente. O armă de vânătoare se descărcă în aer cu un ecou lung, risipitor, înfundat. Toate astea se petrecură în urma lor. Lui Larion, care „vedea” și prin întuneric, i se păru că arma sărise din braţele celui care-i ameninţase cu înjurătura lipovenească: „stoi, tvoi materi!“. Jinga auzise și ea glasul celui care aruncase nervos, acele vorbe:

          - Larion! întoarse ea capul spre el. E arma de vânătoare a tatei!...

Larion privi în stânga râpii. Ştia că falia râpii se termina în albia râului secat și că nici un glonț nu l-ar fi ajuns așa cum se aflau ei doi, în continuă coborâre.  

          Un nor îşi pusese palma pe ochii lunii şi îl lăsă fără gânduri pe Larion. Jinga îl văzu cu coada ochiului cum își înfipsese capul într-un piept de om, imaginat doar în capul lui.

Își aminti cum ai ei i-au primit în pețit pe cei ai Romaneștilor, iar curioșii de pe uliță stăteau cu ochii în crăpăturile gardului și plângeau, de parcă ar fi murit fraţii ei mai mici, ori mai mari, sau cineva din familia lui Condrat Opacin.

          - „Mă omule! Mai lasă să crească și ea”, o auzise pe maică-sa, singura care era de partea ei, dar teama de bărbatul ei o ținea deoparte de privirea cu care fiica ei îi cerea, îi implora,  ajutorul.

          Jinga fusese dusă la bunicii lui Larion aflați la țară, undeva spre granița bulgărească. Larion plecase în Bulgaria cu scopul de a aranja, pe acolo, șederea lor. Când reveni din căutările lui, iarna își făcuse simțită prezența prin lungi ninsori și geruri cumplite. I se spusese că Opacinii, împreună cu Romaneștii, aflaseră de locul unde se ascunseseră și aveau, în curând, să pornească după ei pentru a o întoarce din drum și a o aduce pe Jinga acasă.

          Larion înțelesese pericolul care îi pândea pe toți, așa că aranjase cu ai lui să îl aștepte cu câțiva ortaci, aproape de liziera graniței de la Negru Vodă cu Bulgaria. El urma să vină la întâlnire cu Jinga, purtați de o sanie.

          Era trecut de două după-amiaza când Larion scoase calul din grajdul bunicilor de îl înhămă la sanie. Ca să nu întârzie la întâlnirea secretă de la pădurea Negru Vodă, la liziera de la granița cu Bulgaria, cum stabilise cu tatăl său, strigă la bunici că a pregătit sania și nu mai are timp să intre în casă.

          - Ai niște bunici extraordinari și frumoși, spuse Jinga. Mă doare sufletul că trebuie să mă despart de ei.

          Larion nici nu știa ce să creadă. Îi zâmbi fetei și ochii lui clipiră a mulțumire sufletească. Dădu bice calului, sperând să ajungă la timp la liziera de la granița din pădurea Negru Vodă, unde tatăl său, împreună cu câteva iscoade de încredere, îi aștepta să-i treacă granița spre Bulgaria după cum plănuiseră asta, în secret. De acolo, Larion urma să țină direcția spre cătunul Snyagovo unde îi așteptau niște rude ale mamei sale, născută Stoenciov, rude care locuiau în orașul Dobrici. 

          Scoasă la drumul mare, spre Negru Vodă, sania înainta hotărâtă pe urmele drumului care se pierdea sub zăpadă; ba uite-o la marginea satului, ba se pierdea după gardurile alea prăpădite şi înţepenite de ger ale unei ferme de la marginea cătunului. Vântul mătura dinaintea saniei o zăpadă măruntă şi aspră, împrăştiind-o în suluri pe câmp, şi de acolo, rostogolindu-le ca pe ciurlani, până hăt mai departe. Larion îşi îndemna liniştit calul; o oarecare îngrijorare i se citea şi lui pe faţă, dar se mulţumea să privească din când în când la Jinga, înfășurată toată în cojoace de oaie, iar aceasta nu spunea încă nimic.

          – „Ei lasă, lasă, te-oi obişnui tu la drum” o încurajă din priviri. Iar el își îndesă cuşma mai bine, până după ceafă. Cătunul, în urma lor, tăcea albit de zăpadă. Mai lătra câte un câine pe undeva, mai scârţâia câte un copac de pe marginea drumului înţepenit de ger. Era atent la tot ce era în jur şi gata să surprindă în întuneric orice vietate aflată pe undeva, prin bozii, stând la pândă. După aproape o oră de mers, Larion auzi în fața sa un câine care se oprise în drum şi urla prelung, precum sălbăticiunile din stepă. Calul fornăi agitat și smuci din căpăstru.

          - Ce ai, măi prostule? Hai micuțule, hai cu tata, îşi îndemnă Larion calul. Apoi către frumoasa Jinga: Am ajuns la marginea orașului. Se aud câinii de la primele case. O să mergem de-a dreptul spre pădure. Ocolim un pic orașul.

           Pe lângă pădure găsi urmele unor cai, lăsate în zăpadă. Le numără cu atenție. Trecuseră pe acolo, mai înaintea lui, șase călăreți, după urmele lăsate. „Aha! Ei sunt. Special au lăsat urmele”. Sus, aproape de creasta norilor, plutea cu aripile desfăcute larg, un vultur. Plutea ce plutea, apoi dădea când și când din aripi, prinzând vântul și lăsându-se dus de curenți. Toată stepa Dobrogei părea o mare întindere de urme alb-negre. Numai când și când, de sub gorganele de pământ ieșeau smocuri de iarbă uscată cu sclipiri castanii, micșorându-se și strângându-se pe măsură ce sania trasă de calul lui Larion se îndepărta spre liziera de la graniță, pe latura paralelă cu  pădurea de la Negru Vodă. Apoi, două mogâldeţe cenuşii se arătară lunecând în salturi, pe cai pitici, una în spatele alteia, undeva, în zarea câmpiei; după care acestea se desfăşurară, într-o încercare de învăluire, tăind direcția prin pădure. Jinga observă și ea mogâldețele, simţind un pericol pe care nu-l bănuise până în clipa aceea.

          - Ce au fost alea două arătări din urma noastră, Larion? Ai văzut și tu? se foi Jinga între pături. Să fi fost două umbre de lupi?

          „Asta mai lipsea! Să sperie haita, calul, şi să nu-l mai pot stăpâni” îi trecu lui prin minte. Apoi, ca să o liniștească pe fată, strigă cu blândețe la cal:

          – Mă micuțule, mă băiatule, stai liniştit mă, că nu te atacă nimeni. Vorbea calului ca unui om mare; aşa vorbea Larion cu toţi caii pe care i-a avut. Pe toţi îi ştia ca făcând parte din familie. Calul îşi mesteca zăbala în gură şi fremăta, dând din cap; adică „se înţelege, se înţelege”, doar îşi cunoştea stăpânul. Trasă de cal, sania mai străbătu astfel ceva vreme o bucată de drum. Umbrele se apropiaseră prin pădure ameninţător de aproape, îndârjite să-i ajungă.

          Cele două năluci din pădure se ţineau deocamdată ceva mai la distanţă. La lumina unor raze care se mai strecurau prin foaia ca de plumb a cerului, Larion zări cum se strecurau printre crengile copacilor mici străluciri ale unor corpuri metalice. „Ăștia au puști cu ei. Trebuie să mă țin cât mai departe de pădure”. Trase de hățuri și cârmi ceva mai departe de marginea pădurii. Calul simţise ceva şi fornăia speriat, scoţând aburi pe nări. Larion nu-l lăsa să-şi ia avânt. Ţinea strâns de căpiţea şi-i vorbea mai tot timpul:          

          – Ho mă… ho micuțule, aşa mă … stai uşor băiatule… Că doar n-or da tătarii. Or fi niște vânători și ei.

          În acelaşi timp privea însă cu îngrijorare şi înainte, unde spera să zărească liziera și pe tatăl său trimis înainte cu iscoadele. Lui Larion, în ei îi era nădejdea acum. Atunci se petrecu ceva neaşteptat. O trosnitură îl izbi în umăr și simți o durere mare care îl aplecă jos de pe capră. Nu dădu drumul hățurilor dar se prăbuși pe spate, în sanie, lângă Jinga. În spatele lor se auzi o bubuitură care sparse liniștea pădurii și care făcu să țâșnească din cuiburi, ciorile amorțite.

          - Larion! țipă Jinga. Ce e cu tine Larion?

          Voinicul apucă să-i mai vadă doar ochii scăpărători şi speriați iviți de sub cușma de lână cu care fata își acoperise capul.

          – Lasă că n-am nimic, îi strigă el. Ţine strâns de hățurile calului, să nu se sperie şi   s-o ia la fugă, pe câmp. Mergi direct înainte. Trebuie să fi auzit și ai mei bubuitul armei. Se auzi un al doilea trosnet de armă și Jinga simți că pulpana cojocului îi fusese atinsă și glonțul se înfipse în tălpicul saniei, sfârâind. Cele două năluci ieșiseră din pădure și se îndreptau în goana cailor spre sania din față. Tânăra lipoveancă strânse hățurile în pumni și țipă la cal să meargă mai iute. Atunci se zăriră, la nici două sute de metri în fața lor, șase călăreți care goneau năprasnic spre locul de unde veniseră cele două împușcături. O detunătură de salve și împușcături trase în aer descumpăni cele două năluci, care se opriră pe loc, ca apoi să facă drumul înapoi spre pădure. 

          - Aici!... Aici, repede! strigă Jinga cât putu de tare şi înfricoşat. Aici suntem…

           Curând, tatăl lui Larion și iscoadele lui ajunseră sania și opriră calul ce alerga ca bezmetic pe câmp.

          - Ești bine fata mea? Ce e cu el? Arătă spre trupul frânt pe spate al flăcăului: De ce stă răsturnat?

          - Cred că l-au împușcat pe Larion. L-au nimerit în umăr. Pe mine nu m-au atins. Glonțul s-a înfipt în lemnul saniei.

          - Porniți pe urmele lor, porunci bătrânul trântind cușma, la picioarele lui, în zăpadă. Legați să mi-i aduceți, ca pe câini!

          În timp ce iscoadele porneau în căutarea celor două năluci, bătrânul îi cercetă rana și văzând că nu e gravă toată tărășenia, îi bandajă umărul ca să oprească sângele să mai curgă pe mâneca pufoaicei.

          Era timpul să se grăbească. Dincolo de graniță îi așteptau trimișii rudelor din Bulgaria să-i ducă la Snyagovo. Un poștalion avea să-i ducă a doua zi spre orașul Dobrici.

          - Doamne ce prăpăd, zise bătrânul după ce puse trupul fiului între cojoace. Acuma-i vremea când ies lupii.

          Trosni din bici și porni sania peste troiene. Jinga avea obrajii sângerați de ger, mâinile amorțite și se ruga cu ochii închiși:

          -  „Vede bunul Dumnezeu cum ne-au oropsit... Facă-se voia ta!... Și asta, numai pentru că l-am iubit! Precum în cer așa și pe pământ... Sigur că-l iubesc. Numai pe el... Numai pe el, Doamne!”

Dar și visa cum Larion o luase de acasă, și o ținuse tot timpul pe calul lui, ca mireasă.

 

        12. Trei vorbe simple

          (după o întâmplare reală)                                                                                                        

 

          Decembrie îşi cobora încet, încet, mantia argintie peste câmpiile, livezile şi dealurile din apropierea micului orăşel, dar şi peste crestele munţilor a căror siluetă se întrevedea în depărtare. Vasile însă, aşezat în fotoliul său rotativ, cu care se mişca lent, de la stânga la dreapta şi invers, era îngândurat şi nu observa nimic din frumuseţea pe care i-o putea oferi oricând priveliştea de la fereastra biroului său. Locuia cu mama sa, bătrână şi bolnavă. Pe deasupra, de-o vreme biata femeie nici nu mai auzea bine. În schimb vorbea foarte mult şi adesea lucruri fără importanţă. Unicul ei fiu nu avea necazuri mari, nu era certat cu nimeni, nu era nici măcar răcit şi totuşi  simţea că ceva nu e în regulă cu el. Deşi dormise bine, era puţin obosit. Poate îmbătrânise şi el? Poate era vinovată agitaţia permanentă de la locul de muncă? Ori poate palavrageala neoprită a mamei sale, de acasă?  Sau probabil câte puţin din fiecare? Îmi trebuie mai multă răbdare, îşi spunea el. Uneori, mai rar, când avea cinci minute de linişte deschidea Biblia de pe biroul său şi citea câteva versete. Asta se întâmplă şi acum. Deschise sfânta carte întâmplător la o pagină unde citi: „Fericiţi ce ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema.”

          Dintr-odată tresări: începuse să sune – strident, i se părea lui – telefonul de pe birou. Era jandarmul de la poartă:

          – Domnu’ procuror, vă caută două femei. Au citaţie. Se numesc Zamfirescu Alexandra şi Lingurar Monica.

          – Să intre, să intre, le aşteptam.

          În scurt timp pe uşa biroului, conduse de jandarmul de serviciu, intrară două femei ce păreau de vârste apropiate, una blondă, cu părul lung, strâns la spate şi una brunetă, tunsă scurt şi mai închisă la ten. Ultima era ţigancă. Ambele erau însă îmbrăcate decent şi hainele amândurora emanau un parfum discret, plăcut.

          – Nu v-aţi împăcat? le întrebă direct Vasile.

          După ce îşi ceru şi primi permisiunea procurorului, Monica, ţiganca, îşi agăţă paltonul, la fel de înnegrit ca tenul ei, dar elegant şi curat, pe cuier. Alexandra îi urmă gestul, aşezându-şi cu grijă haina îmblănită pe un alt braţ al cuierului. Apoi, la invitaţia procurorului, ambele femei se aşezară pe câte un scaun, faţă în faţă, înaintea mesei după care se afla Vasile.

          – Domnu’ procoror, zise ţiganca, cum să mă împac io cu asta? Ştii şi mata bine ce mi-o zis, ce cuvinte urâte mi-o aruncat în faţă....

          – Da, însă pentru atâta lucru se cuvenea să o iei la palme, măi Monica? - îi reproşă Vasile ţigăncii.

          – Şi mi-o tras şi un pumn în piept, domnule procuror, de abia am mai putut respira vreo două ceasuri după aia, completă Alexandra. Şi m-o lovit şi cu piciorul în piciorul meu drept.

          – Ştiu, ştiu, am citit dosarul, o lămuri Vasile. Între timp a venit certificatul medico-legal de la Serviciul Judeţean de Medicină Legală din Arad. Privind-o puţin încruntat, i se adresă Monicăi: Concluziile medicului legist confirmă că la data faptei persoana vătămată prezenta leziuni corporale la nivelul feţei, în zona pieptului şi la nivelul gleznei drepte. I s-au acordat 3-4 zile de îngrijiri medicale. Mai mult decât atât, martorii oculari confirmă ceea ce susţin medicul legist şi Alexandra, în plâgerea penală.

          Luând aminte la expunerea magistratului, ţiganca arătă:

          – Io recunosc că poate am cam atins-o un pic, da’ domnu’ procoror, să-mi fie cu iertare, dumneaei cum o putut să mă facă, cu atâţia vecini de faţa, mamă de beţiv şi fiică de neam prost, de ţigani needucaţi? Io, chiar dacă-s ţigancă, să ştii dumneata, domnule procoror, că mi-am educat copiii să fie civilizaţi, harnici, cuminţi şi respectuoşi. Şi noi, toată familia, mergem la biserică în fiecare duminică. Şi dacă am şi io un prunc care mai bea din când în când, asta înseamnă că băiatul meu e beţiv, că noi suntem neam prost şi needucat? întrebă retoric ţiganca, în timp ce pe obrazul drept i se scurgeau, alene, una după alta, două lacrimi.

          Răsfoind cu migală dosarul din faţa lui şi încercând să găsească vreun amănunt trecut neobservat la prima lectură, amănunt care ar fi putut spori şansele unei eventuale împăcări, Vasile spuse:

          – Văd că sunteţi vecine, locuiţi pe aceeaşi stradă. Vă ştiţi de multă vreme, nu-i aşa?

          – Da, răspunse românca. De mai bine de zece ani. Mai demult mergeam în vizită la ei, la Moni şi la Matei, bărbatul său, mai veneau şi ei pe la noi, ne ajutam reciproc la munca câmpului, la treburi gospodăreşti. Mergeam împreună şi la biserică, familia mea cu familia ei. Dar de când Marius, băiatul cel mai mare al Monicăi, o început să bea, se tot leagă fără motiv de Marcela, fata mea, şi Marcelei nu-i place de el, mai ales că miroase tot timpul a ţuică. Că de aici or pornit şi neînţelegerile dintre familiile noastre.

          – Cu atât mai rău, zise Vasile, făcând pe supăratul. E un motiv minor să vă certaţi având în vedere relaţiile voastre atât de apropiate şi atât de vechi. Eu zic că ar fi bine să vă împăcaţi acum, pentru că, cu cât trece timpul, cu atât neînţelegerile se vor amplifica, şi mai târziu vă va fi mult mai greu să uitaţi ce s-a întâmplat neplăcut între voi. Şi dacă ziceţi că mergeţi la biserică amândouă, înseamnă că ştiţi „Tatăl nostru”: „...şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...” Şi mai e o problemă, zise Vasile cu experienţa lui psihologică de douăzeci şi unu de ani de magistratură, deşi situaţia nu se prezenta tocmai atât de dramatic: nu mai pot să ţin dosarul la sertar,  e vechi, e în stadiu avansat şi trebuie să-l finalizez. V-am tot dat termene, v-am tot amânat, doar-doar reuşiţi să vă împăcaţi. Azi, dacă tu, Alexandra nu-ţi retragi plângerea penală pentru lovire, trebuie să o trimit în judecată pe Monica, şi judecătorul o va condamna la amendă penală, poate chiar la închisoare.

          Preţ de câteva clipe în birou se făcu o linişte de mormânt.  Alexandra, românca, vizibil încurcată, rupse tăcerea, cu o voce mai blândă ca înainte:

          – Io mă împac cu ea, domnule procuror, dar să-mi dea zece milioane, că m-or costat şi pe mine doctorii, medicamentele şi drumurile la poliţie, la procuratură, la Medicina Legală de la Arad, şi dacă mai socotesc şi ruşinea vecinilor... Alte pretenţii n-am.

          Trecură alte câteva momente de tăcere, tăcere pe care Vasile nu avea intenţia să o întrerupă. 

          – Ştii ceva? zise dintr-odată Monica adresându-i-se Alexandrei şi izbucnind în plâns. Ai face bine să mă ierţi, că şi io sunt om şi mai greşesc la nervi. În numele Domnului Iisus, iartă-mă, ca să te ierte şi El pe tine. Şi, uite, îţi dau cinci milioane. Apoi se ridică de pe scaun şi se îndreptă cu mâna întinsă spre Alexandra, aşteptând un gest identic din partea acesteia.

          Alexandra se ridică şi ea, oarecum surprinsă, de pe scaunul său, iar după o clipă de ezitare, îi întinse, la rândul ei, mâna vecinei sale, şi astfel, după câteva luni de duşmănie, mâinile lor drepte se întâlniră şi se uniră, în semn de împăcare, deasupra unei cruci mari, din lemn, de genul celor care se află pe colţul biroului fiecărui magistrat al ţării. După ce femeile se retraseră din nou, fiecare pe scaunul său, Alexandra suspină adânc şi începu să plângă în surdină, apoi se ridică brusc în picioare şi spuse:

          – Moni, să ştii că eu te iert, dar aş vrea să mă ierţi şi tu, că poate uneori te-am mai întărâtat, te-am mai provocat şi io, la nervi, ca orice om, cu câte-o vorbă nelalocul ei, cu câte-o sudalmă. Şi să ştii că nu-mi mai trebuie nimic de la tine, niciun ban. Ce să fac io cu banii tăi? Noi am fost prietene de când ne ştim. Şi ar fi bine să rămânem prietene.

(…)

          Deschizând dosarul, cu serenitate, la o anumită filă, magistratul interveni mulţumit, adresându-i-se româncei:  

          – Dacă aşa stau lucrurile, scrie aici, te rog, după cum îţi spun eu: „Subsemnata Zamfirescu Alexandra, în calitate de persoană vătămată în dosarul nr.114/P/2015, îmi retrag plângerea penală prealabilă formulată împotriva inculpatei Lingurar Monica pentru săvârşirea infracţiunii de lovire şi nu mai am nicio pretenţie de la dânsa”. Alexandra scrise întocmai şi iscăli.

          – În acest moment dosarul e clasat, adică închis, le explică procurorul femeilor. Peste vreo săptămână o să primiţi amândouă, la domiciliu, prin poştă, o înştiinţare scrisă, care se numeşte ordonanţă de clasare.

(...)

          După ce se îmbrăcară, cele două femei ieşiră, pe rând, din încăpere, poftindu-se una pe alta care să iasă mai întâi, iar în birou se făcu linişte deplină. Vasile se ridică de pe fotoliu, făcu câţiva paşi spre fereastră şi apoi se rezemă cu ambele mâini de pervazul ferestrei, privind în depărtare. Afară ningea ca-n poveşti, cu fulgi mari şi deşi, în spirale. Zăpada se aşternea alene peste merii văduviţi de frunze ai livezii care se întindea până departe, coborând pe configuraţia dealului din faţa clădirii parchetului. Urmărind dansul fulgilor de nea, Vasile se gândea că prin biroul său trecuseră, de-a lungul timpului, atâţia hoţi, violatori, criminali, atâtea victime, atâţia martori, atâţia avocaţi... Toţi veniseră şi plecaseră precum zilele din ce în ce mai scurte ale iernii, se înfiinţaseră şi apoi se topiseră precum oamenii de zăpadă când se apropie primăvara. În douăzeci şi unu de ani de carieră juridică auzise foarte rar ca un inculpat să-şi ceară scuze de la persoana vătămată, dar nu mai auzise niciodată până în ziua aceea ca o persoană vătămată să-şi ceară ea însăşi scuze de la inculpat, de la cel care îi făcuse un anumit rău... Îşi aduse aminte că citise, undeva, pe la „Isaia”: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face. De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca”. Afară ningea, ningea genial de banal, ningea, ningea dureros de frumos. Natura întreagă plutea într-un soi de alb maiestuos. În sfârşit, Vasile se trezi din meditaţie şi începu să zărească, iar mai apoi să admire minunatul spectacol pe care cea mai recentă ediţie a iernii i-l oferea de la fereastra biroului său. Privind în depărtare, îşi mai aduse aminte că demult, tare demult, într-o zi de iarnă la fel de frumoasă, Duminica, în biserica din orăşelul său natal, la predica din cadrul Sfintei Liturghii, preotul spusese ceva de genul: „Omenirea ar fi de trei ori mai bună dacă fiecare om ar spune cel puţin o dată pe zi expresiile: Te iert!>>, Iartă-mă!>>, Te iubesc!>>. Afară continua să ningă, în ritmuri blânde, senine, de colind şi fulgii imaculaţi acopereau tot mai mult livada, câmpurile din depărtare, acoperişurile caselor, turla bisericii din apropiere, totul, totul, inclusiv păcatele oamenilor, amintind de cuvintele proorocului Isaia.

          La un moment dat, cu inima atât de liniştită ca duhul iernii ce dansa afară, Vasile luă telefonul mobil de pe masa biroului, formă un număr şi după ce la capătul celălalt al firului se auzi o voce de femeie, spuse:

          – Alo? Mamă, vreau să-ţi spun ceva. Aş vrea să te iert pentru toate greutăţile şi supărările pe care mi le-ai făcut, dar dumneata nu mi-ai greşit niciodată, cu nimic. Poftim? Tocmai doreai să mă suni? Să cumpăr pâine? Şi un litru de ulei „Bunica”? În regulă, o să cumpăr. Mamă, alo, dragă mamă, ascultă-mă puţin: Te rog să mă ierţi pentru tot ce ţi-am greşit de-a lungul vieţii, de când m-ai născut şi până în ziua de azi. Cum? Şi apă plată? Bine, bine, un bax, lasă că nu uit.

          La capătul celălalt al firului telefonul se închise brusc.

          – Mamă, te iubesc!

 

        13. Mihail 

 

          În fiecare zi, după-amiază, scriitorii se aşezau la o masă din bar, întotdeauna în jurul lui Mihail, iar dacă nu mai aveau loc, aranjau în cerc un al doilea rând de scaune şi uneori al treilea. Amfitrionul avea farmec, umor, trecea uşor de la o problemă la alta, spunea anecdote, ironiza pe unii, dispreţuia pe alţii, mărturisea întâmplări din viaţa lui sau din cărţi, oferea tuturor câte o halbă de bere, căutând diferite pretexte: am scos o carte, am primit un premiu, mi-am cumpărat centrală, m-am tuns… Era plăcut să vezi o masă încărcată cu tineri consumatori într-un bar aproape gol. Chipul lui avea tăieturi aspre, sigure, surprinse  într-o vacanţă de un grafician, care-şi mărturisea punctul de vedere, mai mult prin alunecarea creionului, făcând portrete unor consumatori pe care îi simpatiza, fără să aibă motive speciale. Graficianul nu avea serviciu, trăia din micile atenţii ale celor pictaţi pe foi de desen A4, dormea pe unde apuca, nu avea nicio perspectivă. Mihail traducea din rusă, câştiga bine, mai ales după ce luase legătura cu unul dintre politicienii dintr-o fostă republică sovietică, scriitor mediocru, dornic de afirmare internaţională. Cu oamenii lui s-a întâlnit la Chişinău, într-o cameră de hotel, a primit plicul cu bani şi manuscrisul pe care trebuia să-l traducă, fără niciun act: 

          – Nu-mi place să las urme, zise cel mai blond dintre ei. 

          – Şi dacă nu mă ţin de cuvânt? 

          – Te găsim noi, a surâs un altul, care privea mai tot timpul pe fereastră. 

          Mihail nu se temea nici de europeni, nici de asiatici, vorbea câteva limbi străine, avea un discurs coerent, oricând, pe orice temă, dar numai după două-trei pahare de vodcă şi atunci povestea întâmplări mai frumos decât alţii, care participaseră la ele. Era cunoscut de mari oameni de cultură, de artişti, studenţi, barmani, bandele din cartierul de la periferie, instalatorii care se ocupau de centrala electrică, şoferii de taxi şi în special de tinerii aspiranţi la gloria literară. La telefonul fix răspundea mai întotdeauna soţia, o femeie dintr-o bucată, cu răspunsuri scurte: Nu-i acasă, E plecat din ţară, Lăsaţi un mesaj… Dacă nu-l găseai în bar, era la cursuri sau traducea din marii clasici ruşi, câteva ore fără oprire, apoi privea etajera pe care va adăuga noile cărţi. Traducea din filosofii religioşi ruşi, îngândurat, căuta echivalenţe răsfoind o Biblie, cunoştea multe pasaje pe de rost şi se lăuda că este un ortodox autentic. Dar mai presus de orice, religia pentru el culmina cu iubirea faţă de mamă şi faţă de bani, cu care poţi deschide uşi, poţi închide guri, poţi întredeschide perspective. În bani vedea respect, fericire, eliberare, necesitate, promisiune, şi fiecare zi trăită avea o anume semnificaţie. Aştepta o nouă zi, pe care o trăia intens, din toate punctele de vedere, încât să nu-i pară rău când constata cu ochii  întredeschişi: o zi mai puţin, o noapte în plus la bar, o nouă traducere, o ţigară fumegând în scrumieră. Invidiat de confraţii traducători, Mihail trebuia să răspundă în microbuzul oprit în vamă, la întrebări de tipul: 

          – Tu eşti idiotul, care l-a tradus pe Idiotul lui Dostoievski? 

          Noi, care nu ştiam rusa, îl invidiam când cobora din microbuz la vama cu Ucraina şi se întrecea în poante cu funcţionarele, care râdeau minute în şir. Eu nu aveam niciun succes. Dimpotrivă, mi-au strivit păpuşa pentru fetiţă, pipăind-o în toate părţile, să vadă dacă n-am ascuns droguri. Mihail citea presa din Moscova, la primele ceasuri ale dimineţii, în faţa calculatorului, cu o cafea şi o ţigară alături, verifica mesajele pe telefon, poşta , agenda cu însemnări fugare. Ajungea târziu acasă, după miezul nopţii, răcorit de vântul toamnei, de câţiva stropi de ploaie rătăciţi, acompaniat de lătrăturile maidanezilor, de gâfâiturile cuplurilor care făceau sex în boscheţi, în timp ce măturătorii de stradă se învârteau cu măturoaiele lungi printre frunzele veştede. În zgomotele ploii se auzeau din când în când, înjurăturile unui beţivan, care îşi bătea femeia, oftatul unei babe singuratice şi se vedea semnalul luminos , întrerupt, al unor amanţi, obişnuiţi să-şi dea undă verde, într-un mod ceva mai discret. Traducătorul făcu, după câţiva metri, colţul şi intră într-un bar, cu toaletă defectă, miros insuportabil de urină, o prostituată  încă tânără şi un acordeonist cu dinţi puţini, talent mult şi privire indiferentă alunecând de la o faţă la alta. O dată mi-a cântat un cântec la cerere, pentru un pahar de vin, un cântec de ocnă, care a stârnit curiozitatea acordeonistului: 

          – Ai fost închis, dom’ profesor? 

          – Nu, încă nu… dar urmează. 

          Mihail căuta cu privirea o masă liberă, mai puţin pătată de băutură, cafea, scrumul ţigărilor de proastă calitate, dar nu găsi decât aproape de toaletă, pe unde  treceau consumatorii ameţiţi, cu fermoarul lăsat la pantalonii nespălaţi, bucuroşi că au fost primiţi în Uniunea Europeană şi au libertate de exprimare. Ceva mai încolo, o femeie beată murmura un cântec, rezemându-se de umerii laţi ai unui bărbat cu fes negru şi ochi alunecoşi, care-i punea mâna pe fustă şi o netezea cu degetul în plan vertical. Nu mai era mult până în zori şi în bar intră un bărbat chipeş, între două vârste, cu o giacă imitaţie piele, o privire rătăcită care căuta ceva, lăsând în jos gluga şi oferind privirii un cap oval tuns zero, în felul deţinuţilor. Se apropiase de femeia care stătea cu spatele, o adulmeca adânc asemeni unei jivine, în timp ce Mihail, presimţind deznodământul  ieşi prin uşa întredeschisă şi se îndreptă spre casă. A doua zi, în ziarul local scria cu litere de-o şchioapă: O femeie şi-a înjunghiat mortal soţul, eliberat cu câteva ore înainte, din puşcărie…                 

 

          14. Într-o seară... iarna... acasă...

                     

            Iarnă... Ninge... des, hotărât... Oraşul este animat şi grăbit - aşa, ca la oră de vârf, când se încheie programul de la serviciu, iar cursurile se apropie de final. Şi se lasă şi seară... tot grăbită. Numai eu... Eu nu mă grăbesc, deşi, la un moment dat, am avut impresia că... am intrat în ritm. Mi-am amintit, însă, cât de dor mi-a fost de-aceste locuri, pe care aş vrea să le... recunosc. Timpul petrecut în străinătate,... departe... m-a apropiat de oraşul natal, la un alt nivel - al emoţiilor, al amintirilor, al dorului de casă. Iar acum,... m-am întors! Pentru o perioadă scurtă, dar...

            Păşesc prin locuri des străbătute... cu ani în urmă, întâlnesc vechi cunoştinţe, văd şi simt cum ninge... aici! Mă intersectez cu diverşi trecători, călăuziţi, probabil, de un interes precis, în drumul lor, chemaţi şi aşteptaţi la destinaţie, preşaţi - mai mult sau mai puţin - de seara de iarnă, deranjaţi, poate, de ninsoarea abundentă... şi mă opresc! Mă opresc şi, deşi sunt destul de sigur, mă întreb: "Să fie, oare, Dorin?"

            Vine din faţă. Înaintează şi, pentru un moment, am crezut că m-a recunoscut. Dar,... face câţiva paşi spre dreapta şi urcă treptele clădirii de birouri, pe lângă care, tocmai, trec şi eu.

            - Dorin?!

            Îi rostesc numele, nu ştiu de ce, cu o oarecare reţinere. Se opreşte. Îl aştept în dreptul treptelor. Mă priveşte, nedumerit, dar, după scurt timp, coboară şi-mi întinde mâna, zâmbind.

            - Fabian! De când...?

            M-a recunoscut! Am fost colegi de clasă în liceu.

            - 18 ani au trecut! îi răspund.

            - Şi cam de vreo... 16... ai plecat din ţară?

            Confirm...

            - Ai mai venit de-atunci? Te-ntreb pentru că... nu te-am mai întâlnit!

            - Acum...

            - Nici colegii nu mai ştiau nimic despre tine. Cei cu care am ţinut legătura, cel puţin...

            - Ei ce mai fac?

            - Rareş lucrează la o firmă de construcţii, aici, în localitate... Marian e profesor de istorie chiar la liceul unde am învăţat noi... Daria - medic pediatru... Ce să-ţi spun? Mulţi dintre ei s-au căsătorit... au copii...

            Loria... Nu mi-a zis nimic... Oare să-l întreb? Mai bine...

            - Dar,... Loria? Mai ştii ceva despre ea?

            - Loria?!

            Dorin se uită la ceas şi, după o scurtă pauză, cu bucurie, dar şi cu un sentiment pe care... nu ştiu cum să-l interpretez, îmi răspunde:

            - Loria... e soţia mea! Nu ai aflat?!

            Tresar... Loria...

            - V-aţi căsătorit?!

            - Da! Anul acesta... împlinim 10 ani! Şi avem doi copii - două fetiţe!

            - Să vă trăiască!

            - Mulţumim!

            Loria - soţie şi mamă... Soţia lui Dorin... În amintirile mele, însă, va rămâne, pentru totdeauna, imaginea ei din liceu - o adolescentă cu părul blond şi ochii verzi, pentru care am simţit, pentru prima dată, cu adevărat...

            - Ei, dar iat-o pe Loria! intervine Dorin.

            Glasul lui mă determină să o "părăsesc" pe Loria din anii de liceu şi să o descopăr pe cea de acum... O văd cum coboară treptele clădirii de birouri... Aceeaşi atitudine... Aceleaşi mişcări delicate şi rafinate... Părul ei are o nuanţă mai închisă. Dar, ochii...? Nu le pot distinge bine culoarea, în înserare, la lumina lămpilor, însă, sunt sigur că am putut citi, în ei, o sclipire...

            - Bună seara!

            Şi o emoţie... în glas...

            - Loria, uite-l pe colegul nostru, Fabian! i se adresează Dorin, bucuros, parcă, să mă "prezinte" astfel.

            - Fabian!...

            Ştiu că m-a recunoscut de prima dată când m-a zărit. Sau, poate că îmi fac iluzii... Cine ştie? Dacă m-a uitat demult? Dar, cum să-mi explic, totuşi, sclipirea pe care i-am surprins-o în privire şi vocea-i emoţionată? Nu, nu mi s-a părut!

            - Loria!...

            Ce să-i spun? Dorin zâmbeşte... Să fie un semn al fericirii sau al... orgoliului? Poate... al iubirii?

            - Te-ai întors de multă vreme în ţară?

            Întrebarea ei mă obligă să-i dau un răspuns... să-i vorbesc...

            - De câteva zile... Dar,... nu pentru mult timp. În această seară am ieşit puţin în oraş şi...

            - M-a luat prin surprindere! Tocmai venisem să te iau de la serviciu, când m-a strigat... Nu ştia că ne-am căsătorit! Că eşti soţia mea!

            Reţinere şi... triumf. Numai astfel pot să caracterizez atitudinea Loriei - pe de o parte - şi pe cea a lui Dorin. Zâmbesc şi... cred că cel mai bine ar fi să-mi iau rămas bun şi să plec.

            - Vă doresc numai bine!

            - Numai bine şi ţie! îmi urează Dorin, bucuros, parcă, de decizia mea.

            - Şi ţie! aud, ca un ecou, cuvintele Loriei.

            Mă îndepărtez şi... mă grăbesc! Mă desprind din scena în care tocmai am jucat şi, înaintând,... mă întorc în timp...

            ...Doi adolescenţi... Loria... Eu... Ningea la fel ca acum, dar, poate, mai feeric, mai armonios... I-am atins o şuviţă blondă, presărată cu fulgi îngăduitori... În acel moment, ochii ei verzi m-au privit diferit, cu afecţiune... Eram noi - Loria şi cu mine... De ce ne-am despărţit?!... Îl revăd şi pe Dorin, care căuta să ne fie - uneori mai timid, alteori mai îndrăzneţ - în preajmă... De fapt, în preajma Loriei... Ştiam că şi el o simpatiza sau... Ne privea plimbându-ne... Ne fixa mâinile împreunate... Eram noi doi - Loria şi cu mine - iar el - Dorin - singur... Acum...

            Am înţeles! Trebuie să mă desprind şi din amintire. Nu, nu să o uit! Să mă desprind eu din ea, aşa cum, mai devreme... m-am grăbit să "ies din scenă". Îmi reiau ritmul, îmi recapăt liniştea, gândurile...

 

 

       15. …Poveşti nespuse… Călătorii în timp…

          Era o dimineaţă geroasă de iarnă… Ca în fiecare an, spre deosebire de vară, când, aproape că nu mai pridideam cu lucrul, iarna, munca  în domeniul grădinăritului  îngheţa, oarecum… Mă grăbeam să ajung la casa profesorului Jerome Vincent Jones, situată în zona Kensington, Londra. Traficul acelei dimineţi mă făcuse să fiu în întârziere, ceea ce nu-mi plăcea deloc. Deşi mă ocupam de grădina profesorului de mai bine de 4 ani, nu îl întâlnisem niciodată personal; îl zărisem, de câteva ori doar, privindu-mă, de după perdeaua de mătase de la unul din geamurile de la etajul întâi…Se retrăgea, uşor, de fiecare dată când se simţea privit, înainte măcar să apuc să îl salut. Mi se părea foarte ciudat acest om, iar tot ce era legat de el şi de casa lui impunătoare, constituia un imens mister pentru mine. După ce mi-am parcat mașina, am urcat cele câteva trepte din faţa vilei şi am sunat la sonerie, de două ori. Majordomul George, mi-a deschis uşa cea mare, din lemn masiv, cu mănuşile lui de un alb imaculat, zâmbindu-mi larg:

          – Bună dimineaţa, domnule! Ce mai faceţi, toate bune?

          – Bună dimineaţa, George, mulţumesc frumos, totu-i bine, doar traficul ăsta infernal m-a făcut să întârzii, scuze pentru asta… Azi este puţin mai frig ca de obicei, nu crezi?

          – Nu vă faceţi griji, domnule, nu trebuie să vă scuzaţi, nu e vina dumneavoastră; Aşa este, e neobişnuit de frig astăzi; poate că şi din această pricină, a frigului şi a poleiului, s-a format şi traficul…Poftiţi înăuntru, vă rog, pot să vă ofer un ceai, o cafea?

          – Îţi mulţumesc, dragul meu, pe gerul acesta…un ceai fierbinte ar fi excelent! Nu este prea mult de lucru în perioada asta, îţi dai seama, doar câteva frunze, de adunat, însă ştiu prea bine că profesorului îi face plăcere ca grădina lui să fie întotdeauna impecabilă, să arate perfect, aşa că, întotdeauna se găseşte câte ceva de făcut…

          – Da, aveţi dreptate, domnul profesor este un perfecţionist, ca şi dumneavoastră, de altfel, tocmai de aceea vă apreciază foarte mult munca. Apropos, când isprăviţi ce aveţi de lucru prin grădină, vă rog să nu plecaţi până nu vorbiţi din nou cu mine, am ceva să vă ofer din partea domnului profesor Jones…

          Era o tradiţie deja, ca în fiecare an, la ultima mea vizită dinaintea Crăciunului, profesorul să îmi dăruiască ceva, prin mâna sa dreaptă, majordomul George. Şi nu era chip să refuz, ar fi fost considerată drept o  jignire…În anii precedenţi primisem ori un stilou, o brăţară, sau un ceas; Stăteam şi mă gândeam, oare de ce era acest bătrânel (pe care nici nu îl cunoşteam măcar) atât de amabil cu un necunoscut, ca mine?!? Şi tot eu îmi răspundeam: poate că aşa sunt unii dintre aceşti oameni foarte bogaţi: ciudaţi şi excentrici…

…............................................................................................................................................

…............................................................................................................................................

          Tot căutându-l pe George, trecând prin bucătărie și ajungând în living, rămăsesem uimit de antichitățile rânduite cu bun gust; statuete cu amazoane, trofee și măști africane, măsuțe din lemn de santal și mahon pe care erau așezate lumânări parfumate... Pe unul dintre pereți puteam admira o impresionantă colecție de arme de foc iar pe cel alăturat, o colecție de săbii, spade și pumnale...M-am întors în grădină și numai ce îmi veni ideea să intru și în garaj. Felinare în care pâlpâiau lumânări parfumate străjuiau și aici, de o parte și de cealaltă, un spațiu imens. În mijlocul încăperii se odihnea un superb Jaguar de culoare roșie, E-type, decapotabil, ce deși fusese fabricat cu zeci de ani în urmă, arăta ca nou. M-am apropiat, admirând adevărata bijuterie pe patru roți. Din ceea ce auzisem, aceste mașini se fabricau la comandă și valoarea lor creștea odată cu trecerea anilor. Cheia era în contact iar pe bord erau o mulțime de butoane luminate în diverse culori iar în centru, un ecran digital pe care era afișată data: 23 decembrie 2015 și ora exactă: 09:30.

          N-am rezistat imboldului și, deschizând portiera, m-am așezat pe scaunul șoferului, îmbrăcat în piele fină, de culoare neagră, ce dădea mașinii un plus de distincție. Confortabil, gândii eu, oare cât o valora o mașină ca aceasta? Probabil că nu mi-o voi putea permite niciodată...mașini pentru oameni bogați, ce nici măcar nu știu ce înseamnă cu adevărat munca...

          – Nu-i așa că-i frumoasă? Îți place? Se auzi o voce dinspre ușa garajului ce rămăsese întredeschisă...

          – O admiram, profesore, mă iertați că am îndrăznit, zisei eu, sărind de pe scaun.

          – Nu ai de ce te scuza, te așteptam! Ești primul om care vede această mașină în ani de zile, excluzându-l, bineînțeles, pe George, cel care are grijă de ea. Dacă nu doream să o vezi nu se întâmpla asta, spuse profesorul apropiindu-se, zâmbind discret..

          – Sunt foarte bătrân și, în ultima vreme, bolnav; Dumnezeu nu m-a învrednicit să am copii dar ea este ca și copilul meu, nu aș renunța la ea pentru nimic în lume...

          – Pot să vă întreb ce este cu toate aceste lumini și butoane, arată ca o navă spațială, ceva ce n-am văzut decât in filme, am întrebat eu.

          – Îți voi povesti, dragul meu, sunt foarte multe de spus, așa că te invit în living-room. În tine am căpătat încredere și, nu-i așa, noi doi nu prea am avut ocazia să stăm de vorbă în toți acești ani...

          – Chiar deloc, profesore! Câteodată mă gândeam că sunteți tipul acela de aristocrat bățos, rigid, căruia nu-i face plăcere să stea de vorbă cu ''oamenii de jos''; îmi făcusem o impresie greșită, vă rog să mă iertați!

          – Haide, lasă formalitățile, să mergem, am multe să îți povestesc! Ajunși in living, profesorul mă pofti să mă așez pe una dintre canapelele din partea dreaptă a șemineului, în care ardeau, trosnind, lemne de stejar și de brad.

          – Este foarte plăcut aici, la dumneavoastră, șemineul îmi amintește de anii copilăriei, de iernile petrecute la bunici, la gura sobei, ascultând povești...

Proză partea I: AICI

Vizualizări: 349

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Activitatea Recentă

Bidulescu Constantin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Infinit în cheia sol a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 26 minute în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cavaler a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog cavaler a lui Djamal mahmoud
cu 1 oră în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Tenis a utilizatorului Bidulescu Constantin în grupul UMOR - EPIGRAME...
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Am zburat a lui Gabriel Cristea
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului LUMINITA SCOTNOTIS îi place postarea pe blog cavaler a lui Djamal mahmoud
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog cavaler a lui Djamal mahmoud
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cavaler a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Tânguirea unei cruci - poem dedicat sărbătorii de mâine, 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 8 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Labirintul verde - II - a lui Emil Dumitru
cu 10 ore în urmă
Lui gina zaharia i-a plăcut discuţia Gicu și cu Ticu fac unu! a lui Mihaela Suciu
cu 14 ore în urmă
Bidulescu Constantin a adăugat o discuţie la grupul
cu 14 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog și nu mă sperie jefuitorii de comori a utilizatorului gina zaharia
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Crinu Sorin Leşe îi place postarea pe blog și nu mă sperie jefuitorii de comori a lui gina zaharia
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Crinu Sorin Leşe îi place postarea pe blog pastel a lui nicolae vaduva
cu 15 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Deliciile ultimei luni a verii a lui Pop Dorina
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Crinu Sorin Leşe îi place postarea pe blog Micuța japoneză a lui Dolha Paul-Alexandru
cu 15 ore în urmă
Lhana ROMA-NOVA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Visul nostru de aramă a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 16 ore în urmă
Lhana ROMA-NOVA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Visul nostru de aramă a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 17 ore în urmă
Lhana ROMA-NOVA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Visul nostru de aramă a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 17 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor