XVII. PELERINAJ LA PARIS ŞI LONDRA (Urmaşul lui Dracula)

[Ion Nălbitoru]

 

 

            De la Viena la Paris era drum lung. La volanul maşinii sale se afla când Cristinel, şoferul ei de încredere, când Narcisa. Pe traseu,  înnoptară la hotelurile din Austria, Germania şi Franţa. Nu fusese niciodată la Paris şi splendorile oraşului de pe Sena o încântară.

O familie din marea nobilime franceză - descendentă a ultimului rege Ludovic -, o primi cu ospitalitate. Gazdele franceze aveau acea căldură sufletească specifică latinilor, iar ea se simţi în largul său alături de cavalerii francezi care mai de care mai veseli şi mai comici, dar şi curtezani pricepuţi în cuvinte amoroase şi versuri de neuitat ce-ţi încântau inima, cântăreţi  ce-ţi răscoleau sufletul cu melodiile lor şi pictori care se întreceau să-i surprindă acel surâs plin de viaţă.

Participă la recepţii şi descoperi că şi francezii, asemenea românilor, sunt oameni veseli şi preferă buna dispoziţie, distracţia.

Vinurile din renumitele podgorii ale Franţei îmbujorară obrajii tinerelor domnişoare şi dezlegară limbile celor mai timizi amorezi. Cavalerii francezi foarte curtenitori jonglară cu declaraţii de dragoste. Narcisa se amuză la orice glumă sau năzbâtie a trubadurilor parizieni. În patria lui Victor Hugo, Voltaire, Moliere şi Balzac spera să-şi găsească dragostea vieţii sale. Prietenii săi o purtară câteva seri la rând prin cabarete. Spectacolele pariziene cu vodeviluri şi cancanuri o încântară. Aprecie faptul că acest popor ştia să se distreze şi să-şi trăiască viaţa!

În zilele următoare vizită Palatul Versailles din Paris, apoi Luvru, reşedinţa regilor Franţei, conversă cu personalităţi ale culturii în domeniul picturii, muzicii şi  literaturii, aflând multe lucruri interesante despre istoria zbuciumată a acestei ţări cu rivalitatea permanentă dintre rege şi cardinal, dar şi despre conflictele cu englezii şi spaniolii. Alteori, seara, privi cu admiraţie de pe pod Râul Sena ce traversa Parisul. Luă parte la prezentările vestitelor case de modă şi chiar îşi achiziţionă câteva rochii superbe. Admiratorii o felicitară pentru gusturile sale fine şi o numiră „Zâna din Carpaţi”.

Totuşi, de la un timp ceva o neliniştea.

            - Ceva se petrece cu tine! -  îi zise Cristinel într-o seară, pe când cinau la un restaurant.

            - Am să-ţi spun un secret, Cristinel, dar să nu râzi de mine... Mă bate gândul să urc în Turnul Eiffel, dar există o problemă…

            - Tocurile de la pantofi? Cumpărăm alţii!

            - Sunt femeie curajoasă, dar îmi e frică, e prea înalt !- zise ea ruşinată.

            - N-ai unde să cazi! Sunt doar lângă tine, ca un înger păzitor! Nu priveşti în jos pământul, ci în sus, admiri infinitul cerului! Eu aşa mă autosugestionez! Îmi zic, dacă nu ameţesc când privesc bolta cerului care-i atât de departe, de ce să-mi vină rău când văd pământul atât de aproape!? Şi la urma urmei nu cazi în sus, ci în jos! Vorba popii, din pământ ne-am ridicat, în pământ ne întoarcem!

            - Ai înnebunit!?... Chiar că  m-ai convins!

            A doua zi, pe la orele amiezii, urcară în Turnul Eiffel. De la acea înălţime admirară fascinaţi oraşul cu farmecele, dar şi cu enigmele sale.  

Narcisa, în elanul şi exaltarea care o caracterizau, îşi manifestă bucuria fără să ţină seama de cei din jurul său. De alături, dintr-un grup de vizitatori, un cavaler atletic, în ţinută elegantă, cu părul creţ, şaten spre blond şi ochi albaştri, o studia cu interes. Îi zâmbi pe sub mustăcioara cu grijă aranjată şi îi adresă un compliment în engleză. Spre surprinderea sa, domnişoara îi răspunse şăgalnic în aceeaşi limbă. Tânărul se recomandă prinţul Wilhelm, iar ea cu un surâs fermecător, Narcisa! În câteva clipe îl studie din cap până în picioare, meteahnă specifică sexului frumos, şi concluzionă pe loc: „Drăguţ, elegant, de viţă nobilă, echilibrat, manierat şi cu umor specific englezesc. În rest, un tip serios cum i-o cere eticheta înaltei societăţi din care face parte. Dar dacă-i neînsurat şi încape pe mâna mea, să vezi ce-o să mai joace sârba muntenească şi învârtita ardelenească!”

Cristinel observă interesul prietenei sale pentru englez şi-şi zise: „Doamne, de-ar fi ăsta mirele, prin el poate îmi aleg şi eu o ducesă tânără, drăguţă şi cu bani mulţi!” Băiatul se retrase subtil către grupul de alături unde nişte păpuşele se amuzau  cu poftă din pricina unei şotii pe care şi-o aminti una dintre ele.

Seara avură parte de un program special oferit de mister Wilhelm la un restaurant de lux din metropola franceză în compania anturajului său. Narcisa observă că ceva nu-i în regulă. Cei prezenţi, deşi se eschivau s-o arate, îi purtau englezului respect atât prin comportament cât şi prin replici. „Care va să zică, domnişorule, eşti de rang mare şi vrei să mă păcăleşti pozând  într-un simplu trubadur! Le-ai poruncit însoţitorilor tăi să se comporte în societate ca şi când aţi fi prieteni de cabaret! Nu mă păcăleşti tu pe mine, că-s lupoaică din Carpaţi! Dar mă întreb stupefiată, cum dracu’ vă nimeresc aşa, hodoronc-tronc, pe toţi numai cavaleri de viţă nobilă!? Iar în final să mă îndrăgostesc nebuneşte de vreun ţărănoi care să mă înveţe munca pe ogor sau de un cioban care să mă   ducă-n vârful muntelui la stână ca să-i mulg oile! Iuhu!”- chicoti ea deodată furată de val, încât tresăriră cu toţii. Instantaneu pufni în râs de propriu-i gând şi de exclamaţie. Mesenii se priviră surprinşi neînţelegând ce se întâmplă. Englezul o întrebă surâzând ce o amuză aşa de mult ca să râdă şi ei. Fata reacţionă pe moment cu dibăcie şi-i zise că o distrează eticheta sobră pe care o afişează prietenii lui, fiindcă ea preferă o atmosferă libertină, fără standarde.

La sfârşitul programului tânărul cavaler îi propuse o incursiune de câteva zile în patria sa.

            - Sunt încântată de invitaţie! - îi răspunse ea prompt  şi-i dădu un pupic pe obraz.

            Prinţul tresări de fericire:

            - Peste două zile, vom călători cu vaporul spre Anglia, iar din port ne va purta o maşină la Londra!

            Narcisa nu se plimbase niciodată cu vaporul. Văzuse destule ambarcaţiuni în portul Constanţa, dar nu urcase niciodată la bordul unui vas. Englezul o întrebă dacă are rău de mare, iar fata îi replică zâmbind şăgalnic:

            - Chiar aşa de firavă mă crezi!?

            Îşi aruncă apoi privirea în zare peste valurile înspumate ale mării. De pe punte admiră imensele întinderi de apă simţind plutirea uşoară a navei pe crestele valurilor uriaşe. Deodată simţi cum o adiere rece trece pe lângă trupul său. Se întoarse uşor şi un cavaler în frac parcă plutea pe lângă ea, apoi se opri la câţiva paşi şi-şi aruncă privirile peste bord. În mână ţinea un baston ce strălucea în reflexe aurii. Avea o privire ageră cu care parcă pătrundea în adâncurile apelor şi o faţă  albă spre gălbui pal. Trupul fetei se cutremură uşor şi un suflu de aer rece o învălui. Narcisa privi talazurile ce se spărgeau înspumate într-un zgomot asurzitor de pereţii navei. Deodată, pe creasta unui val zări chipul acelui bărbat în culori străvezii. Un fior de gheaţă îi străbătu trupul din creştet până-n tălpi. Instinctiv, întoarse capul spre locul unde se afla acel cavaler misterios, dar nu mai văzu pe nimeni. Se cutremură şi îl strânse pe Wilhelm de braţ.

            - Ce ai, draga mea?

            - Nimic! - şopti fata. Briza mării m-a răcorit niţel.

            Se întreba unde mai văzuse acel chip ciudat. Deodată tresări şi o săgetă un fior. Faţa acelui cavaler o zărise în loja Filarmonicii din Viena când apăruse ca din senin şi apoi dispăruse asemenea. Repetarea întâmplării o puse pe gânduri. Nu ştia ce să mai creadă. O urmărea o fantomă, avea halucinaţii!? Sau era vorba doar de vreun poet rătăcitor...!? Auzise că poeţii sunt mereu solitari şi cutreieră pădurile, plaiurile înflorite, munţii cu izvoarele şi mările înspumate. I-ar fi plăcut să-i recite versuri cu pletele răsfirate în adierea vântului sau în amurgul serii trăind drama geniului veşnic neînţeles.

Narcisa reveni la prezent, înconjurată numai de apă, vrăjită de legănarea valurilor şi de unduirea lor până la orizont unde cerul se contopea cu marea. În curând, în depărtare se contură faleza insulei. Debarcară în port şi urcară într-o maşină luxoasă,  escortată de altele două, una în faţă şi alta în spate.

            - Ce bogat eşti! Vrei să mă impresionezi!? La voi în Anglia întâi le arătaţi fetelor patrimoniul avuţiei şi… după acea le faceţi declaraţii amoroase?

            Dar mare îi fu uimirea când se trezi la palatul Buckingam! O armată de ofiţeri în costumaţie specifică curţii regale, îi  întâmpină. Pe moment, fata rămase surprinsă  de fastul nemaiîntâlnit până atunci.

            - Dragă, se opri ea intrigată pe scările palatului, de fapt cine eşti şi ce hram porţi?

            Cavalerul îi zâmbi enigmatic şi-i şopti:

            - Să te ţii bine de braţul meu, căci vei avea o mare surpriză!

            Pătrunseră într-un coridor imens şi se opriră în faţa unei uşi.

            - Sper să nu leşini! Ai onoarea să cunoşti o doamnă foarte importantă din regatul nostru!

            - Regina!? - tresări Narcisa simţind că i se înmoaie picioarele.

            Şi-n acel moment fără ca fata să aibă răgazul să-şi revină, uşile se deschiseră larg. De pe tronul său, se ridică o doamnă elegantă şi impunătoare şi se apropie cu un surâs binevoitor. Cei doi tineri se înclinară în faţa ei. Narcisa era fericită că se află în faţa unei regine, dar în acelaşi timp picioarele îi tremurau de emoţie.

            - Doamnă, permiteţi-mi să v-o prezint pe Narcisa, Prinţesa de România!

            Regina îi întinse mâna pe care fata i-o strânse timid, în timp ce pământul parcă se învârtea cu ea.

            - Nepoate, te ştiam un cuceritor de inimi, dar chiar să-mi aduci la palat o prinţesă  tocmai din răsăritul Europei, chiar nu mă aşteptam! – zise alteţa sa surâzând cu simpatie.

            Când auzii că acel cavaler era chiar nepotul reginei, fata înlemni. Bănuia că-i de rang înalt, dar nici chiar aşa! Cei pe care-i cunoscuse la Moscova şi Viena erau într-adevăr urmaşii ţarului şi al împăratului, dar aici avea ocazia să stea faţă în faţă cu regina.  

În zilele următoare, cavalerul o plimbă prin grădinile palatului şi prin centrele culturale ale Londrei. Conversară despre scriitorii englezi şi despre cântăreţi, despre istoria Angliei, despre navigaţie…

Ceea ce o surprinse în acest ţinut fu vremea aproape în permanenţă posomorâtă, cu ploaie şi ceaţă.

Într-o seară, pe când  mergeau agale pe aleile grădinii, cavalerul îi mărturisi că o place şi sub un felinar o cuprinse în braţe şi o sărută uşor pe buze. La rândul său, Narcisa îi încolăci braţele pe după gât. Deodată, totul păru atât de straniu de parcă strângea la piept o statuie. La rândul său, prinţul fu cutremurat de un fior ciudat de parcă femeia era de gheaţă. 

            Narcisa îl respinse uşor şi-i şopti:

            - Relaţia noastră nu merge. Îmi pare rău, dar tu ai menirea ta ca moştenitor la tron, iar eu pe a mea.

            - Este ciudat ce mi se întâmplă!

            - S-o lăsăm baltă! - insistă ea Mi-a făcut mare plăcere să te cunosc şi m-am simţit minunat în regatul tău. Îţi mulţumesc pentru ceea ce mi-ai oferit!

            Şi tăcuţi, unul lângă altul, se pierdură pe aleea pustie sub strălucirea plăpândă a steluţelor ce-şi aprindeau treptat luminiţele pe bolta cerului.

            Peste două zile Narcisa decise să se întoarcă pe bătrânul continent, în Franţa, de data aceasta la braţul lui Cristinel. Priviră împreună imensa întindere de apă cu valurile înspumate şi se amuzară de jocul fascinant al norilor ce se perindau  pe deasupra întinderilor albastre. Uneori tresărea când  ambarcaţiunea sălta în sus şi în jos pe valurile uriaşe care se formau din cauza furtunii ce se dezlănţuise pe mare. Şerpi de foc brăzdau cerul aglomerat de nori negri, înfiorători, urmaţi de tunete asurzitoare care se propagau până în depărtări. De îndată ce ajunse la Paris, Narcisa decise să  facă o escală de câteva zile în Italia.                                        

 

 

 

[Corina Militaru]

Narcisa nu are astâmpăr. Vom vedea de ce... Aștept continuarea!

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Aventura continuă cu aceeași trecere în revistă a locurilor și locuitorilor cu sânge albastru. Cam confuz... Zâna Carpaților cinează cu șoferul?!... Însă se pare că va rămâne cu acesta, deoarece refuză pe însuși moștenitorul de la tronul Angliei. Sau trebuie găsit cel ce are putere să-i încălzească sângele?

Cât de mult miroase a basm!...

Am citit,

Sofy