Un nou început

[Stefana Ivanescu]

Ziua se îngână cu noaptea. Plopii din parc îşi îndreaptă coroanele, ca nişte săgeţi, înspre cer. În  boarea de aer care abia se simte, frunzele, nemişcate, par nişte pete închise la culoare,  printre care, pe suprafaţa lacului văluresc, în scânteieri roşietice, ultimele raze ale soarelui de vară. Din fotoliul în care stau relaxată, privirile urmăresc spectacolul naturii, dar gândurile-mi sunt plecate aiurea.

Azi a fost ultima zi de serviciu. Mâine nu mă voi mai scula cu noaptea în cap pentru a începe o nouă zi de muncă. Ideea întreruperii activităţii mă paşte de mult timp, dar a fost greu de luat decizia. De fapt, sunt pensionată de unsprezece ani, însă am lucrat în continuare, "la patron". Acum, am socotit, este timpul celor mai tineri. Sunt mai adaptabili la schimbările rapide care au loc în sistem. Cum se spune,"calul bătrân nu se mai învaţă în buiestru"...

***

Ceasul deşteptător intern îmi dă trezirea, fără greş, la ora obişnuită, cinci dimineaţa. Nu sunt încă bine trează şi, aşa cum se întâmplă aproape zilnic în ultimul timp, primul gând care imi vine în minte este "ce motiv am să nu merg azi la serviciu?". Până acum, următorul era „nu ai nici un motiv, cucoană, scoală!”, însă acum, în minte îmi răsună "de azi nu mai merg la serviciu, sunt pensionară"! Iată, mi se îndeplineşte visul, pot sta în pat cât vreau, pot profita de somnul cel dulce de dimineaţă! Mă întorc pe o parte şi Morfeu mă cuprinde iar cu aripile sale.

Mă trezesc brusc, dintr-un vis. Nu ştiu cât a durat, dar suconştientul, eliberat din chingile lucidităţii, a adus la suprafaţă secvenţe de mult uitate... Primul "control" pe care l-am primit în calitate de medic... Era luna noiembrie, deja iarna îşi intrase în drepturi. Ningea liniştit, cu fulgi mari şi zăpada se aşternuse deja  într-un strat de-o palmă. Începusem activiatea doar de o săptămână, ca medic de intreprindere, într-un oraş de câmpie. Prin cabinetul de consultaţie se perindau muncitori, unii chiar erau bolnavi, dar pe majoritatea îi mâna doar curiozitatea de a o vedea pe "doctoriţă". Deşi dispensarul medical fiinţa de ani buni, eram primul  titular al cabinetului. La un moment dat, s-a deschide uşa, am ridicat ochii de pe reţeta pe care o scriam şi am văzut în cadrul acesteia un bărbat îmbrăcat civil, cu palton şi căciulă de astrahan pe cap. "Vă rog să aşteptaţi" i-am spus, fără a-l privi cu atenţie. A ieşit  fără nici un comentariu, dar după câteva momente intră asistenta: "ce aţi făcut, doamna doctor, l-aţi dat afară pe domnul director?!" Era directorul spitalului de care aparţineam! Bineînţeles că mi-am cerut scuze, dar nu era supărat, procedasem corect. Actul medical era şi în acele timpuri secret profesional!

O mulţime de alte secvenţe mi s-au derulat în vis. Multe din perioada de nouă ani în care am făcut naveta între Medgidia şi Constanţa. Noi, navetiştii, eram ca o familie. Cunoşteam amănunte despre soţi sau soţii, copii, părinţi. Ne cunoşteam cu "naşii" şi supracontrolorii. De multe ori se întâmpla să-i întâlnim prin oraş şi atunci ne comportam ca nişte cunoştiinţe. "Bună, ce mai faci, nu te-am mai văzut"... Dar în tren, ei îşi făceau meseria. Însă, mai aşa... Unii, nici nu mai cumpăram bilete, nu mai scoteam nici abonamente. Plăteam "taxa" şi per total era mai convenabil din punct de vedere financiar. Erau şi situaţii, cam pe sfârşitul lunii, de obicei, în care venea "naşul" şi ne anunţa: "azi plătiţi o amendă de 90 lei (sau 120 lei)". Ştiam, trebuiau şi ei să-şi facă planul. Aşa că puneam mână de la mână şi plăteam amenda. Da... au fost timpuri grele, dar eram tineri,  ne descurcam  şi noi cum puteam...

Ultima parte a visului, era legată direct eveniment. Se făcea că eram la petrecerea mea de pensionare. La o masă lungă, pe care erau frumos aranjate platouri cu tot felul de bunătăţi şi sticle cu băuturi, erau prezente toate persoanele cu care colaborasem în cei trezeci şi cinci de ani de activitate, însă ei erau trişti, unii cu lacrimi în ochi, doar eu, singura, eram veselă, fericită! "Noi ce facem doamna doctor? Dumneavoastră ne explicaţi orice aveam nevoie!" spunea Mia, una din asistente. Iar Monica, domnişoara biolog,  a completat-o:"Pe mine m-aţi învăţat meserie! Când m-am angajat abia terminasem facultatea! Mi-aţi pus ansa în mână!" Eu căutam să le încurajez: " Aveţi destulă experienţă! Nimeni nu este de neînlocuit!!" "Tu ce o să faci acum?" mă întreba Diana, patroana laboratorului.  "Ce o să fac? Începe o nouă etapă în viaţa mea!”

 

Pot să spun că nu mi-e teamă? Îmi este. Teama este un sentiment, ne aparţine şi este adânc înrădăcinat în noi. Temerile ne guvernează vieţile, dar trebuie să le înfruntăm, în felul acesta vom obţine curaj, încredere, putere de a merge înainte.

...Au trecut două luni de când sunt "tânără pensionară". La început mă simţeam în concediu. Dar acesta a început să se prelungească... şi se tot prelungea... şi o stare de nelinişte a început să pună stăpânire pe mine... ca atunci când pierzi pe cineva drag... aştepţi şi nu mai vine... iar tu ştii că nu va mai veni! Aşa am simţit când părinţii mei, pe rând, s-au petrecut în cele veşnice...

Ceva drag dispăruse din viaţa mea! Era mai mult decât obişnuinţa de o viaţă de a merge la serviciu. Îmi plăcuse meseria şi peste tot pe unde am lucrat am avut parte de colective bune, fiecare dintre acestea au fost pentru mine o a doua familie... Însă acum am pus punct acestei etape, începe alta... am familia mea, copii, nepoţi...

Dar în primul rând voi avea timp pentru mine! Mi-am dorit mult să cunosc locuri, oameni, tradiţii, obiceiuri.

Am crescut şi m-am format într-o epocă în care am avut puţine posibilităţi în acest sens. „Partidul unic” conducea totul, chiar şi conştiinţele noastre. Am fost îndoctrinaţi cu materialism ştiinţific, Codul eticii şi echităţii socialiste şi altele de acest gen. Noi le luam ca atare, puţini îşi permiteau o altă simţire şi gândire şi acestea pe ascuns... Am avut în facultate un coleg care a fost exmatriculat pentru că a exprimat idei contrare „normelor socialiste”. Ştiu doar că era cercetat de securitate, nu ştiu ce s-a mai ales de el... Asta se întâmpla, dacă ieşeai din front...

Am căutat însă alte căi de îmbogăţire a spiritului. Încă de cum am învăţat primele litere, am început să citesc. Iniţial basme, ca orice copil. În clasa VII citeam  cu nesaţ călătoriile lui David Livingstone pe fluviul Congo şi descopeream cascada Victoria, apoi despre cea pe fluviul Zambezi şi lacurile Nyasa şi Tanganyka.

Am călătorit la Polul Sud şi Polul Nord cu norvegianul Roald Amundsen, cu englezul Robert Scott şi românul Emil Racoviţă.

Am urmărit prin jungla tropicală cărările deschise de macetele negrilor, am inspirat mirosul greu al orhideelor şi am călătorit pe apă în bărcile lui Livingstone, am tremurat în gerurile şi viscolele de la poli împreună cu Scott şi Amundsen, am explorat flora şi fauna cu Racoviţă. Am plâns moartea lui Robert Scott la Polul Sud, la 17 kilometri de depozitul care le-ar fi putut aduce salvarea şi a lui Roald Amundsen în acţiunea de salvare a membrilor expediţiei polare „Italia”, condusă de Umberto Nobile.

...Ca un vis au trecut anii şi, ca tânăr medic am aflat şi eu, la „şopârliţa”, despre controversatele măsuri care vizau desfiinţarea învăţamântului psihologic superior de sine stătător, mai apoi despre desfiinţarea Institutului de Cercetări Pedagogice şi Psihologice şi persecutarea unor psihologi implicaţi în aşa numita „Afacerea Meditaţia Transcendentală”. Aveam prea puţine cunoştinţe despre psihologie, din anii de liceu şi din cele câteva cursuri din facultate, nu ca disciplină de sine stătătoare, ci în cadrul aceleia de psihiatrie. Multe dintre cele ce ştiam le-am aflat „pe sub mână” de la profesorii noştri, care, mai mult sau mai puţin voalat au încercat să ne umple unele goluri.  Au fost primele noţiuni pe care le-am primit despre meditaţie, despre faptul că prin acestă metodă descoperim un loc special, un spaţiu plin de iubire, personal şi intim, un loc unde poţi aduce toate grijile, îndoielile, durerea, furia şi temerile pentru a le privi în faţă, că acest “loc”, pe care îl descoperim în acest fel este un sanctuar în care ne putem conecta cu partea spirituală din noi, este Eul nostru interior.

...Trăim între două extreme, naştere şi moarte, iar între acestea, traiul de zi cu zi, cu bune şi rele. Florile, spre exemplu. Semeni seminţele , acestea germinează, răsar plăntuţe, pe care le îngrijeşti, le admiri formele, catifelarea petalelor, culorile,  le aspiri parfumurile... dar în final tot se veştejesc şi mor. La fel şi noi, oamenii. Ne naştem, creştem, părinţii ne îngrijesc, devenim adulţi şi dăm naştere la răndul nostru la copii, pe care îi îngrijim...

Schimbările ne sunt însoţitori permaneţi! Viaţa fiecăruia dintre noi este o înlănţuire de cauze şi efecte. Îmi aduc aminte acum de cuvintele marelui chimist Antoine Lavoisier, care spune „în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”. Nimic din ceea ce trăim nu se pierde, totul este asimilat în subconştient şi contribuie la experienţa de viaţă, la crearea principiilor şi a scării valorilor personale, în funcţie de care alegem între „bun” şi „rău”.

Toţi trecem printr-o etapă de acumulare a experienţei de viaţă.

Dar, dacă înlăturăm criteriul anilor ce s-au scurs din momentul naşterii până în prezent, o să constatăm că bătrâneţea apare atunci când individul încetează să-şi mai acorde atenţie şi când nu se mai simte o verigă importantă în circuitul vieţii.

Un bătrân fericit este o persoană care priveşte în urmă cu plăcere fiindcă are atâtea amintiri de care să se bucure! Acesta nu vede bătrâneţea ca pe o haină grea, ci ca pe o mantie ce-i oferă invulnerabilitate în faţa anilor ce vin.

Este vremea în care să-mi ofer timp, o investiţie care va fi sursa mea de energie pentru următorii ani, care îmi va umple singurătatea şi care mă va menţine activă, dacă nu fizic, cel puţin psihic, spiritual, sufleteşte.

A îmbătrâni frumos este o artă, un exerciţiu de acceptare, de împăcare cu mine însămi, cu trecutul, cu realizările şi cu frustrările, este momentul în care am descoperit cu imensă bucurie că inima nu poate îmbătrâni!

***

După o ploicică rapidă de vară, soarele s-a înălţat de-o suliţă pe cer. Razele sale învăluie pământul în căldura lor binefăcătoare. Grădiniţa din faţa casei s-a înviorat, verdele crud este amstecat cu simfonia de culori a petalelor, florile îşi îndreaptă corolele spre înalturi, fluturii dansează în jurul lor şi peste toate se aşterne zumzetul albinelor ce zboară din floare în floare.

Inima mea e plină! Mă aşez în faţa calculatorului şi deschid o pagină. UN NOU ÎNCEPUT!

[Sofia Sincă]

Exact, ''un nou început''. Fiecare lucru la timpul său.

Foarte frumos şi romantic ai explicat Stefana acest nou început şi micul periplu printr-o viaţă...  Bătrâneţea poate fi şi la 30 de ani. Asta depinde de percepţia fiecăruia, de sufletul său. Cea fizică nu contează. Uite ai găsit ocupaţie foarte frumoasă şi care ţine mintea trează, faptul de a scrie. Probabil până acum nu ai avut timp. Acum ai tot timpul din lume. Numai memorii să scrii şi tot ai de lucru mult timp de acum înainte. Un medic are multe de spus.

Ţi-am scos două cuvinte greşit dactilografiate:  îmvăţat, megrilor

Am citit cu sufletul, Sofy!

[Stefana Ivanescu]

Mulţumesc, Mihaela şi Sofy.  Este adevărat, aspectele profesionale m-au acaparat în trecut, iar acum mi-am adus aminte de plăcerile tinereţii. Am multe în suflet, dar munca de creaţie este destul de grea şi experienţa puţină. Însă nu mă las. Am corectat cele semnalate. Un am plin de împliniri vă doresc vouă şi celorlalţi prieteni pe care mi i-am făcut pe sit. La mulţi ani!

[Corina Militaru]

A îmbătrâni frumos este o artă. A discerne intre iluzia ca esti si a fi cu adevarat, este tot o arta. Fericita esti ca nu te-a gasit acest moment cu sufletul gol. Imi place ideea de inceput. " Viata este un singur drum in spatele nostru, dar o multime inaintea noastra."(Paul Carvel)

Scott şi Amundsen, am fost si eu acolo. Mi-ai amintit, camera, canapeaua pe care citeam ore in sir...

eram la perecerea mea - o mica scapare(foameaaa)

Cu drag,