Tenebre ale destinului XVII

[Sofia Sincă]

 

Imediat după anul nou, Firuţa şi mama sa primiseră citaţii de martore, în dosarul pârâtului Băran Dumitru. Şi cum amândouă deodată nu puteau pleca de acasă, la data stabilită de judecătorie s-a dus doar mama, însoţită de fiul său, Nicolae, acesteia fiindu-i teamă de uşile tribunalului, unde nu fusese niciodată.

Firuţa o aşteptă cu sufletul la gură:

– Cum o fost, mamă?

– No, cum să hie? O fost uşor! Nu m-o întrebat mai nimic. Un domn mi-o luat bulentinu’ şi l-o dat acolo la masa aia mare. Judecătorea m-o-ntrebat dacă ştiu ce scrie acolo în hârtia aia, când am fost la Tara. Io am zâs tare: „Da!” şi o zâs că-s liberă, că nu mai are nimic cu mine. M-o pus să sămnăz... şi am sămnat. Băran tot strâga: „Să vie viitorea me’ soţâie! Să vie viitorea me’ soţâie!” Şi-apăi i-o zâs să tacă şi o tăcut. Mi-or spus, că să mai ţâne odată, peşte tri săptămâni. Aşe o zâs judecătorea aia. Şi că trăbă să te duci şi tu martoră.

– El era în haine vărgate, mamă?

– Iee... tu! Şi era un miliţan în schinarea lui, cu puşca.

– Ha! Ce bine-mi pare că am scăpat de el!

Pentru înfățișarea la proces, Firuţa îşi pregăti minuțios un discurs, în eventualitatea că ar fi fost nevoită să spună ceva, dar mai ales îşi alesese cu grijă ţinuta. Abia-şi luase paltonul de la croitoreasă. Era albastru închis, cu fir negru de efect şi pentru că-l comandase în timpul sarcinii, era amplu, larg pornit de la umeri, aproape cloşat, lungimea până la jumătatea genunchiului. Modelul fiind inspirat dintr-o revistă. Respectând întocmai tiparul, confecționase şi o pălăriuţă din acelaşi material, foarte cochetă. Cizmele erau noi, iar geanta la fel, în ton.

În ziua procesului, după ce-şi alăptă fetiţa – aceasta, ori de câte ori se afla la piept, se agăţa cu o mânuţă de marginea furoului, parcă fiindu-i frică să nu-și piardă mama –, se îmbrăcă şi plecă, prin zăpada nămeţită, cât vedeai cu ochii. Se mergea ca pe un pod dogit, scârţâind sub picioare.

Ajunse la intrarea în sala de judecată a tribunalului, tocmai când se aduceau arestaţii. Cei doi miliţieni însoţitori făceau culoar pe hol, printre oameni, iar în urma lor, în pas alert, veneau Nitu Băran, prins cu o cătuşă de un alt deţinut, ambii în haine vărgate, alb-gri şi bonete la fel. Pentru cetăţeanul străin de aceste împrejurări, tablou era sumbru, sinistru. Firuţa, abia acum vedea în realitate puşcăriaşul imaginat din totdeauna. Răufăcătorul, în sfârşit, se afla în mediul meritat, descris de către el, adeseori, cu fală. Îl simţea atât de străin şi-i era ruşine să-şi amintească că este tatăl fetiţei ei.

Când trecuse pe lângă ea, îi făcuse cu ochiul:

– Dumnezeii mă-tii de cătuşă! înjură Băran, cu timbru celui mai mare martir, dar căruia cătuşa îi face onoare.

Firuţei îi era frică de Băran, fie şi arestat. Nu ştia ce cunoştinţe avea acesta despre declaraţia ei din dosar.

– Ţ’-am spus io, Nite, că asta te băgă-n puşcărie?... Ţ’-am spus io?! țipa mama lui Băran. Numai Fira, ai zâs. Numai Fira!... Lasă-mă, mamă, numa’ pe asta s-o mai iau. No! Că ai luat-o. Şi te-o băgat în puşcărie, se tânguia amar, femeia.

Firuţa se întoarse tacticos pe călcâiele cizmelor frumos mulate pe gambele prelungi şi plecă în sala de judecată. Nu se uita spre deținut, nu dorea să-l vadă. Îşi mută privirea spre sala-amfiteatru, unde-l zărise, în ultimele rânduri, pe fratele său, Nicolae. Se bucură ştiind că nu e singură.

Primele dosare luate în mână de către judecătoare erau cele ale puşcăriaşilor, conform unei ordini de ea ştiută, şi cel dintâi se nimeri al tovarăşului de cătuşă, din stânga lui Nitu Băran. Apoi veni rândul acestuia, care era deținut pentru mai multe fărădelegi. Desigur, Firuţa nu le ştia pe toate. Le aflase acum, din enumerarea făcută de grefieră. Cea mai gravă şi vârful tuturor relelor o constituia agresivitatea faţă de Frăţilă Rafira, concubina sa minoră – ultraj cu violenţă, în limba judecătorească – în urmă cărora, victima a stat în spital două săptămâni şi încă una de convalescenţă, acasă. Faptul că victima era însărcinată reprezenta un factor agravant. Reclamaţia era făcută de către Forul Tutelar de Protecţie al Minorilor. Îşi auzi numele şi fuse invitată în boxa martorilor. În urma jurământului obligatoriu, că spune numai adevărul şi nu ascunde nimic din ceea ce ştie, judecătoarea o întrebă dacă-şi menţine declaraţia dată şi dacă mai ştie şi altceva.

– Da, îmi menţin declaraţia! răspunse Firuţa tare şi desluşit, deşi mii de furnicături îi străbăteau corpul. Nu mai ştiu nimic, tovarăşă judecătoare. Tot ce ştiu am scris acolo, completă cu multă emoţie în glas.

– Mai ai ceva de adăugat? o întrebă încă o dată judecătoarea.

– Nu! răspunse Firuţa.

Venise rândul avocatului apărării lui Băran, unul pus din oficiu, care mai tare îl înfundă decât să-l apere. Afirmă deschis şi jovial că îi adusese la cunoştinţă inculpatului mărturisirile din declaraţia martorei şi nu mai era nimic de adăugat. Judecătoarea lovi cu ciocanul în masă şi spuse:

– Rămâne în pronunţare!

Pentru câteva clipe, Firuţa trase cu ochiul către Băran. Acesta îi transmise, prin încruntări fioroase şi alte semne, mesajul că-i va lua gâtul. Şi în acele momente îi era frică de el, ştiind bine că nu avea cum să scape de cătuşă şi de miliţianul cu puşca pe umăr. Se forţă să zâmbească ironic, îşi deschise tacticos geanta şi-şi luă oglinda şi rujul, prefăcându-se că se aranjează. Apoi plecă satisfăcută, lăsându-l în sala de judecată. Îşi căută fratele cu privirea, însă acesta nu mai era.

În stradă, în faţa tribunalului, o opriseră doi tineri, trecuţi cu ceva de douăzeci de ani:

– Tu, Firuţă, stăi un pic, zise unul dintre ei.

Firuța se opri, îi privi în faţă, însă nu i se păru niciunul cunoscut.

– Ne cunoşti?

– Nu. Și nici nu mă interesează! răspunse scurt.

– Noi suntem pretini de-ai lu’ Nitu Băran…

– Cu atât mai mult.

– Ui’ avem ceva pentru tine, zise unul, în timp ce scotea dintr-un buzunar soios, o hârtie, un fel de scrisoare, învelită în altă hârtie mototolită şi murdară. Asta-i de la Nitu. O am de mult, da’ nu te-am găsât să ţi-o dau. Şi ui’ ce-o zâs Nitu: că nu ai voie să ieşi pe stradă cu niciun bărbat. De tine nu ne atingem, numa’ de ăla care s-o lega cu tine.

Firuţa luă hârtia pe care i-o tot întindea şi le spuse cu furie:

– Auzâţ’ mă? Vouă nu vă stă bine în libertate? Dacă vă ţâneţ’ după mine, ajungeţ’ şi voi lângă el.

– Firă, noi facem ce ne-o zâs Băran, din puşcărie.

– Să-ndrăzniţ’ numa’! prinse ea curaj, că doar era în faţa tribunalului, însă teamă avea cât carul.

Plecă de lângă cei doi, fără a se mai uita înapoi. „Nici măcar nu le-am reţinut mutrele…”, gândi. Trecuse prin mai multe magazine și cumpără ce le mai trebuia pe acasă, iar în staţia de autobuz deschise biletul soios. Parcă era scris cu piciorul – fără litere mari, fără punct sau virgulă, de alineat nici nu putea fi vorba… Biletul începea cu „mămicuţă dragă şi scumpă”, sintagmă ce se repeta după fiecare frază. Îi spunea că nu prea ştia pentru ce fusese arestat, dar nu-i mare lucru şi n-o să-l condamne mult. Ea să fie cuminte, să-l aştepte şi să apeleze la cei doi băieţi care-i dăduseră biletul, de câte ori are nevoie de ceva. Ştia că a născut o fetiţă şi abia aştepta să o vadă. Să vină cu ea la proces pentru a stârni compasiune. Îi comunica şi data primului termen a procesului. Să vină la el la vorbitor cu pachete, bani îi vor da cei doi. Spunea că el nu primeşte pe nimeni, nici pe mama sa pentru a putea veni ea. Avea voie doar o dată pe lună la vizite. Din următoarele fraze, înţelesese că avea multă speranţă şi siguranţă în mărturia ei care-l va scoate din puşcărie, împotriva a ceea ce reclamase Ana Frăţilă. Era ferm convins că ea nu putea fi decât de partea lui. Şi mai spunea ceva despre o graţiere a condamnaţilor, una mare, ce va scoate pe toţi deţinuţii din puşcărie. Încheia cu aceeaşi mămicuţă...

Pe Firuţa o umflă râsul. Se mai uită o dată bine la bilet, să nu fie vreo farsă, dar cunoştea scrisul şi mai ales semnătura. „No, lasă că te-oi sătura io de pachete. Cred că te-ai convins şi tu şi mumă-ta, câte pachete vei avea de la mine.” Mai citit partea cu graţierea, iar raza ei de lumină pălise pentru puţin timp. „Trăbă să mă interesez. Te pomeneşti că nici n-o intrat bine şi-l şi eliberează…”

Şi unde se putea interesa, dacă nu la doamna Jecu. Îi făcu o vizită, aducându-i la cunoştinţă conţinutul scrisorii.

– S-ar putea să fie adevărat, Rafira. Ei, în puşcărie, aud mai repede decât noi, astfel de chestiuni.

– Ce mă fac, doamna Jecu?

– Păi ce să faci? Nu-ţi mai dai fetiţa la casa copilului?

– N-aş mai fi dat-o…

– Treaba ta! rosti femeia cu puţină indignare în glas. Nu aşa ne-a fost înţelegerea. Peste câteva luni împlineşti optâşpe ani şi noi nu te mai putem ajuta cu nimic. Ieşi de sub protecţia noastră.

Înfricoşată, îngândurată şi tristă se puse pe plâns acasă, cu Simona în braţe. Firavul ghemuleţ tot mai zdravăn se ţinea de furoul ei, când se hrănea. Dacă o muta la celălalt sân, schimba şi ea mânuţa, agăţându-se cu putere de mamă.

Afară era frig de trosneau pietrele, zăpada aşternută acoperea totul în stat gros. Pe unde nu erau urme, după ce se spărgea crusta formată deasupra, piciorul se afunda până aproape de genunchi. Pe sub coroana deasă a nucilor, neaua îngheţase ca stropii de apă aruncaţi în ger. Se depuseseră straturi, straturi de măzăriche, încât se mergea ca printr-un nisip alb, sclipitor. Promoroaca brodase mii de forme prin crengile goale ale pomilor, unindu-le într-o dantelărie fantomatică. Razele palide ale soarelui le dădeau străluciri ireale.

Cam prea des lemnele și banii se împuţinau. Era dificil să trăiască trei persoane dintr-un salariu de postnatal. Mama ei pleca mai mereu de acasă. Rămânea foarte mult timp doar cu Simona. Până se ducea să facă rost de lemne, să taie ceva, casa îngheţa, iar pe fetiţă o găsea urlând. Şi ce era mai tragic, laptele de la sâni începu să fie tot mai puţin. Ana Frăţilă îşi dădu seama că fetiţa nu se mai sătură şi venise cu lapte de la alimentară. Simona făcuse imediat diaree. O doftoriciseră ele cu ceai de mentă şi cu zeamă de orez... Doar le trecuseră prin mâini atâţi copii.

Zvonul graţierii puşcăriaşilor deveni tot mai credibil şi de câte ori mergea în oraş după cumpărături, prietenii lui Nitu Băran o opreau şi-i spuneau că el va scăpa, îi va lua copilul, iar pe ea o va omorî. Aşa încât Firuţa luă hotărârea s-o interneze pe Simona temporar, la casa copilului. „Măcar acolo-i în siguranţă. Io... oi vedea ce-oi face. Când mă duc la lucru, mă interesez în legătură cu plecarea la Constanţa.”

Doamna Jecu se arătă foarte amabilă și îi spuse că dosarul era gata întocmit, doar că trebuia să-i dea curs. Dar după câte ştia ea, aprobarea de la centru venea foarte greu. Îi propuse, că era fată descurcăreață, ca să dea ea o fugă până la Braşov, după aprobare, Brașovul fiind, la ora aceea, capitala regiunii Stalin.

Asta a şi făcut. Într-una dintre zilele următoare, o lăsă pe Simona cu mama ei, îşi completă o foaie din permisul de călătorie gratuită şi plecă, dis de dimineaţă, la Braşov. În tren era cald şi bine, iar peisajul desfăşurat prin faţa ochilor era de basm. Zăpadă, multă zăpadă peste tot. Piscurile munţilor se vedeau ca nişte îngeri albi, etalându-şi măreţia în soare.

Găsise destul de repede sediul căutat. Era pe o latură a Pieții Sfatului. Ea mai fusese cu diferite ocazii în oraşul de la poalele Tâmpei. Vizitase, cu școala, Biserica Neagră sau cu tatăl ei. Altă dată, cu mama, îl însoțiseră pe Dinu, când acesta a dat examen la profesională, unde a fost respins la vizită medicală – era prea slab, nu avea kilogramele necesare, criteriul fiind eliminatoriu.

Funcţionara se arătă foarte binevoitoare. Îi înmână imediat aprobarea, după ce o măsură de câteva ori din cap până în picioare şi după ce parcurse înscrisul unui bilet sigilat, de la doamna Jecu.

– Să ai noroc în viaţă, fată dragă! îi ură la plecare.

– Mulţumesc frumos! șopti Firuţa bucuroasă că a scăpat atât de repede şi cu aprobarea în buzunar, deşi nu dorea să-şi amintească motivul acesteia.

Cu toate că mai erau câteva ore până la plecarea trenului spre Sibiu, se îndreptă către gară. Nu avea chef de plimbare. Gerul domina oraşul, iar pe străzi, pe la marginea lor, trotuarele erau ocupate de zăpada adunată în grămezi cât casele. Mare parte din drumul citadinilor se reducea la nişte poteci. Munţi întregi de nea concurau cu clădirile. Şi apoi gândul ei fugea la Simona simţindu-şi bluza umezită, de laptele ce se prelingea din sâni. „Ii fome săraca. I-o da mama lapte. De n-ar uita să puie şi un pic de ceai să nu mai facă diarie.”

În gară lume multă. Ocupă un loc în sala de aşteptare, la clasa a II-a şi pentru că trecuse de ora trei după-masă, sala începu să se umple de navetişti. Observă că alături de ea se formse un cerc de băieţi. Cleveteau în apropouri:

– Unde o face domnişoara naveta? Că n-am mai văzut-o până azi!

– Lasă, mă, fata-n pace! Ce te interesează pe tine unde circulă trenurile?

– Ce frumos o fi trenu’ ăla cu care merge domnişoara...

Firuţa înţelesese târziu că despre ea era vorba. Se dezobişnuise de glumele băieţilor şi nici n-o mai interesau. I se păreau atât de banale, de copilărești. Se ridică şi plecă la etajul gării, în sala de aşteptare a clasei I-a. Dar cum avea cunoştinţă că biletul ei nu corespundea cu locul rezervat celor mai avuți, rămăsese pe hol. Doi dintre acei băieţi o urmaseră, continuând să vorbească între ei, civilizat. Ea se apucă să numere ornamentele peretelui din față pentru a nu auzi discuţia lor. Însă, unul mai îndrăzneţ, veni lângă ea şi o întrebă direct:

– Unde călătoreşte domnişoara?

– Nu văd de ce te-ar interesa… răspunse ea sarcastic.

– O, dar este vital! intră el în jocul Firuței. Îmi place de dumneavoastră şi aş vrea să ne cunoaştem.

Firuța îl măsură din cap până în picioare. Era înalt, chiar foarte înalt, avea în jur de douăzeci şi trei de ani, cam spelb şi roşea foarte tare în obraji. Gândind că timpul va trece mai uşor în compania lui, hotărî să converseze. Astfel află că lucra la Tractorul Braşov, era din Focşani, dar făcea naveta în Prejmer, unde locuia la mătuşa sa, o soră de-a mamei. Se recomandă Dumitrel. „Dumitrel!?... Tot Dumitru?!? se amuză amar Firuţa, în gând. În lumea asta nu sunt decât Dumitri??” Își spuse apoi şi ea numele, fără a-i dezvălui motivul pentru care se afla în Braşov. Stătură de vorbă până plecă trenul ei spre Sibiu, deși băiatul avusese posibilitatea să plece cu o jumătate de oră mai devreme. Bineînţeles, făcură schimb de adrese.

Drumul spre casă fusese tot o încântare. Un zâmbet, copleșit de jind, apăruse în colțul gurii Firuței… Acasă o găsi bine pe Simona, dar foaia din buzunarul ei i se părea o sentinţă cumplită și nedreaptă. „Să-ţi dai copilul de lângă tine, cu mâna ta... Nu, nu vreau să ştiu acum. Oi vedea io, atunci.” gândea şi-şi strângea și mai mult fetiţa în braţe. Se putea exterioriza doar când era singură cu Simona.

Duse aprobarea doamnei Jecu, iar aceasta o invită la Casa de Copii, pentru o vizită în locaţia aflată în capătul parcului Luther. Era o clădire frumoasă, bine îngrijită, cu etaj, balcoane, cu mulţi pomi ornamentali în curte. Câţiva brazi înalţi, semeţi lângă poartă marcau curtea cu siguranţă. Aici se îngrijeau copii până la trei ani. Camerele foarte curate şi bine mirositoare, aproape toate cu faţa spre sud, unde soarele intra în mare parte din zi, străluceau de curăţenie. „Îi mai bine decât la mine, în deal!”, îi fugi gândul a consolare, tinerei mame. În timp ce ea vizita căminul, condusă de o îngrijitoare, doamna Jecu vorbi cu directoarea instituţiei, iar concluzia veni imediat:

– De azi înainte, poţi s-o aduci când vrei.

– Mai am vreo două săptămâni de concediu, doamna directoare. O aduc înainte de a începe lucru.

Trecuseră şi cele două săptămâni de calvar sufletesc. O durea enorm hotărârea luată de nevoie, dar şi mai mult o chinuia faptul că trebuia să o ducă cu mâna ei. „N-o să stai mult, copila mea dragă. Doar pănă aranjez să plecăm. Viu şi te iau... şi ne ducem în lume. Ce să fac? Mi-i frică să nu scape dracu din puşcărie şi va fi vai de noi, de amândouă.” Fetiţa nu înţelegea lupta din sufletul mamei. O privea nedumerită, uneori zâmbind, alteori boțindu-și buzele a plâns.

În prima duminică o chemă pe sora sa, Ana, gravidă în vreo şase luni şi se duseră la biserica ortodoxă din Lazaret, unde botezară fetiţa.

Implacabil, sosi ziua despărţirii de Simona. Toată noaptea dinaintea rupturii, nu dormi. Lacrimile nu i se uscaseră de pe obraz, nici măcar o secundă. În consecinţă, dimineaţa, doar câteva picături de lapte găsise fetiţa să sugă. Ajutată de Ana Frăţilă, care făcuse şi ea noapte albă, îmbărbătând-o, îmbrăcaseră fetiţa şi plecaseră.

Vântul şuiera încât întorcea fumul de pe coş, pe gura sobei. Era un februarie aprig. Afară simţeai că te ia pe sus, iar valurile de zăpadă vânturate se refugiau de colo, colo, după pofta crivăţului. Firuţei i se tăiase răsuflarea. Întoarse fetiţa, învelită toată în pătură, cu faţa către pieptul ei, se descheie la paltonu-i larg şi o cuprinse strâns lipind-o de căldura trupului. Mâinile-i, în mănuși groase, amorţiseră de abia le mai simţea. Le încleşta cu putere şi pleca mai departe.

– Dă-mi-o s-o mai duc şi io, tu Firă, se oferi mama.

– Nu, nu, că dumneata n-ai palton larg.

Autobuzul veni destul de repede şi era aproape gol. La staţia de coborâre se despărţiseră, mama ei având alt drum, alţi copii şi alţi nepoţi.

Ajunseseră la casa copilului îngheţate sloi, şi ea şi Simona. O ajută o asistentă de la primiri să-şi desfacă fetiţa din haină.

– De ce n-ai venit acum câteva zile, dragă, cu ea, că nu a fost chiar aşa de frig.

Firuţa nu putea vorbi. Buzele i se încleştară, iar ochii se umplură de lacrimi. Simona începu să plângă şi ea. Asistenta o dezbrăcă şi o îmbrăcă în hăinuţe calde, curate, dar copilul nu se oprea din plâns. Și mama la fel.

– Nu mai plânge mamă, că aici sânt îngrijiţi copiii. Şi poţi să vii să o vezi de câte ori vrei. Uite, tu ai îmbolnăvit-o. Are roşu în gât, zise asistenta, după ce se uită în guriţa fetiţei. Apoi scoase o fişă pentru a o completa cu datele copilului. Mama trebuia să le spună, însă nu reuşea să se oprească din plâns, nici măcar să rostească numele. Asistenta îi întinsese un creion, îndemnând-o să le scrie pe marginea unei hârtii. Cum o laşi definitiv său temporar? mai întrebă aceasta.

– Temporar! aproape ţipă, Firuţa.

– Pe ce perioadă? Un an este minim, dar să ştii că în acest an, o poţi lua acasă când vrei.

– Un an.

Apoi veni o îngrijitoare, tot o tânără, luă fetiţa, care, ca prin minune, se oprise din plâns şi dispărură după o uşă. Firuţei i se pusese în braţe hăinuţele ude, reci, impregnate cu mirosul copilului său în ele. Le luă şi plecă. Nu-şi întoarse privirea şi nu se opri din plâns, până se văzuse urcată în autobuz: „Trăbă să fac tot posibilul să o iau înapoi, cât mai repede! Trăbă! Trăbă!! Strâng bani şi plecăm din Sibiu!”

Intră în casă îndârjită. Lumea îi transformase caldul și inocentul suflet în viforul de afară.

va urma

[Mihaela Roxana Boboc]

Impresionant! Ce e în sufletul mamei când ia asemenea decizie pentru copilul ei? Numai Dumnezeu poate ști. Să sperăm că nu vor sta despărțite mult timp!

[Corina Militaru]

Impresionant, Sofy! Viața Firuței pare încă departe de a se așeza pe un făgaș statornic bun. Eventuala grațiere - știu că se făceau - planează amenințător asupra ei și o determină să-și dea fetița. Foarte bine i-ai descris trăirile, durerea sacrificiului făcut pentru binele copilașului. Sper din tot sufletul să și-l poată lua înapoi. Aștept cu nerăbdare continuarea.

Am citit, m-a durut... :) 

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Ştii cum se spune, Mihaela: ceea ce nu te omoară te căleşte. Obligatoriu se va căli. Firuţa are un copil şi o minte responsabilă. Adolescenţa a dispărut, va trebui să-şi croiască drum în viaţă, cu forţe proprii.

Mulţumesc draga mea că te interezeasă acest destin.

Mihaela Popa a spus :

Un episod apăsător. Amestec de eliberare (de sub pumnii lui Nitu) şi încătuşare (sentimentul de vinovăţie prin abandonul Simonei), probabil Firuţa se va căli pentru ceea ce va urma în viaţa ei.

Admiraţie!

Mihaela

[Sofia Sincă]

Ai dreptate Mihaela. Doar cine a trecut prin asemenea situaţii poate să ştie. Este cea mai dură hotărâre pe care trebuie să o ia o mamă. Noroc cu vârsta.

Mulţumesc că eşti prezentă în paginile mele!

Mihaela Roxana Boboc a spus :

Impresionant! Ce e în sufletul mamei când ia asemenea decizie pentru copilul ei? Numai Dumnezeu poate ști. Să sperăm că nu vor sta despărțite mult timp!

[Sofia Sincă]

Sunt evenimente limită în viaţa fiinţelor, uneori. Ele îndeamnă la hotărâri limită. Aşa a fost şi situaţia aceste adolescentă-mamă fără să fi avut multe variante. S-a gândit la siguranţa copilului înaintea suferinţei ei de a se despărţi de el. Însă Dumnezeu îşi mai întoarce faţa şi către prigoniţi.

Mulţumesc pentru tot Corina!

Corina Militaru a spus :

Impresionant, Sofy! Viața Firuței pare încă departe de a se așeza pe un făgaș statornic bun. Eventuala grațiere - știu că se făceau - planează amenințător asupra ei și o determină să-și dea fetița. Foarte bine i-ai descris trăirile, durerea sacrificiului făcut pentru binele copilașului. Sper din tot sufletul să și-l poată lua înapoi. Aștept cu nerăbdare continuarea.

Am citit, m-a durut... :) 

Cu drag,

[Gabriela Grădinariu]

 Îmi place atenția cu care o transformi pe Firuța, îi conturezi profilul psihologic al femeii INdependente, îi adaugi noi tente în tabloul personalității. Admirație!

[Emil Dumitru]

Semn de lectura.