Sfârşitul unui vis (fragment)

[Herțeg Claudia (Mota)]

Încerca, îndepărtându-se,  să-şi păstreze spatele drept să pară măcar că-i mai rămăsese puţină demnitate. Ar mai fi privit măcar o clipă în spate pentru ca,  în trecerea indiferntă a maşinii,  să-i mai vadă o clipă ochii aceia în care văzuse de atâtea ori marginile pământului, dar prin hohotul de râs el strecurase un: "Vai, dar ce grăbită sunteţi!" şi nu mai putuse fi sigură că, întorcându-se, ar mai fi putut să-şi oprească lacrimile care i se adunaseră, brusc,  undeva între ieri şi mâine.

Ştia că râsul acela pe care îl iubise de atâtea ori, care-i spusese întregului ei trup, "bun venit" în urmă cu treizecişiunu de ani, de azi înainte,  îi va răsuna în suflet ca dangătul trist al clopotelor care anunţă trecerea într-o altă lume a sufletelor dragi. "Ba nu, nu în suflet", îi aminti vocea interioară. Şi ea ştia că nimic nu se mai putea întâmpla vreodată în sufletul ei, pentru că şi sufletul îl lăsase undeva, tot pentru el. Undeva într-o oglindă, în urmă cu douăzecişicinci de ani lăsase pentru el sufletul, singurul lucru pe care i-l putuse da atunci, în oglinda aceea pe care, cu conştiinciozitate, femeia de serviciu o strânsese mai târziu, peste ani, pe un făraş, cu grijă, sub privirea ei consternată, speriată şi intuitiv tristă... avea să afle mai târziu că el nu mai privise niciodată în acea oglindă şi nu avusese de unde să ştie că ea-şi lăsase sufletul acolo. Un suflet împărţit în mii de bucăţi de oglindă spartă.

În timp ce urca aceleaşi scări care o aduseseră în viaţa lui în urmă cu trei decenii, încercă să se adune. Erau prea multe perechi de ochi care ar fi putut urmări scena, prea mulţi care credeau că ştiu întreaga poveste şi care-i puteau descifra durerea care-i făcea întregul trup să se evapore, să dispară. Zâmbi jandarmilor de la poartă, îşi salută un coleg pe care nu-l întâlnise încă în acea zi şi, ignorându-şi durerea, se purtă ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

De fapt, aşa şi era, nu se întâmplase nimic, se închisese un cerc. Murise un vis. El îi răspunsese cu nu la ceva ce ea nu ceruse, aşa cum, în urmă cu trei decenii, ea răspunsese cu nu la toate întrebările pe care el nu avusese curajul să le pună.

Se întâmpla în acelaşi loc, aceeaşi clădire care mai purta în zidurile ei toate trăirile contratimpului lor absolut, în muzica aceluiaşi râs, vesel, satisfăcut şi tineresc atunci, ironic, răzbunător şi satisfăcut azi. Murea un vis. Al ei, al lui, al amândurora, cine ar fi putut şti? Niciodată nu poţi să vezi ceva într-un loc în care cândva a fost un suflet.

Urma să se adune mai târziu, avea să-şi reproşeze mai târziu orice ar fi fost de reproşat, avea să se ierte, avea să se împace cu asta, dar nu acum...

Îi oferise o secundă din timpul lui, iar ea se încadrase perfect în ea. Ştia că ar fi putut să evite asta, ştia şi că n-ar fi putut, era tiparul după care se desfăşurase întreaga lor poveste, întregul lor vis. Între a se putea şi imposibil, între fericire şi imaginea ei în oglindă... o poveste fără final, un drum fără capăt, un cerc. Şi ea ştia, cercul se închisese astăzi şi, pentru prima dată, el făcuse o excepţie, închisese uşa, nu luându-şi rămas bun, ci punând graniţe imposibile gândurilor ei, dar măcar închisese uşa pentru ca frigul de-afară să nu mai poată intra niciodată.

[Alexandra Ghenghea]

Foarte frumos! Mă duce cu gândul la Oscar Wilde și „Portretul lui Dorian Grey”.

[ELENA AGIU-NEACSU]

Superb! Felicitări!

[Herțeg Claudia (Mota)]

Mulţumesc! Aprecierile voastre Elena şi Alexandra sunt, cu adevărat, complimente.

[Chris]

inceputul bine scris, promitator...

[Herțeg Claudia (Mota)]

Mulţumesc, Chris. De fapt e ... sfârşitul. E o poveste reală şi nu m-am putut hotărî dacă mi-o asum sau nu... de aceea varianta asta de... observator. În textul următor am făcut-o a mea...., nu ştiu dacă sunt pregătită, însă să scriu... toată povestea.

[Alexandra Ghenghea]

și eu eram curioasă în privința continuării sau al unui context mai amplu, sunt niște asocieri foarte frumoase de cuvinte și imagini care stârnesc curiozitatea

[Herțeg Claudia (Mota)]

Mulțumesc, Alexandra. Comentariul tău îmi umple sufletul de bucurie. Talentul tău e copleșitor și aprecierile tale în fața unui text ce iyvorăște dintr-o trăire încă neclarificată și nevindecată, spusă simplu, exact așa cum a fost simțită, pare un cadou. Am scris, deja, pe forum partea a II- a, începutul poveștii... , de data asta fiind, însă, fără aparenta neutralitate a unui observator extern... , povestea, în sine, ca orice poveste de viață,  e frumoasă și poate merită spusă. Am să încerc să o spun...