Scrisoarea (fragment din volum în lucru)- I -

[Exemplu de Titlu]

           Stătea, cu o mână sprijinindu-se de stâlpul de beton al porții larg deschise și cu cealaltă afundată în buzunarul pantalonului de doc gri, privind spre capătul uliței ca și cum aștepta pe cineva. De fapt, cu intenția asta ieșise la poartă, deși nu avea idee ce anume sau pe cine trebuia să aștepte. Așa se trezise, cu sentimentul că această zi va fii deosebită față de celelalte, că ceva neobișnuit se va întâmpla. O senzație ce nu l-a părăsit nici după ce a dat drumul celor câtorva găini din cotețul din spatele casei și mâncare celor doi șoldani aduși în ogradă în urmă cu două săptămâni.

   Nu-i spusese nimic Mariei de presimțirile lui, se trezise din nou cu fața la cearșaf și îl ocărâse din nu știu ce motiv, își văzu în tăcere, așa cum făcea întotdeauna, de treburile gospodărești, cât mai departe de bucătăria unde ea trebăluia.

   Nu se făcuse încă ora opt, dar ulița era plină de copii. Își găsiseră joaca în tuburile de beton aduse în urmă cu câteva zile. Ăi de la raion doreau să facă o nouă conductă pentru apa necesară la fabricile din oraș.

     - ´Neața, Șerbane! îl trezi din gânduri un vecin ce trecea pe uliță. P-acasă, p-acasă?

     - ´Neața! Apăi, merg în schimbul doi, în săptămâna asta!

     - Aha, îi bine! No, or adus tuburile astea, dar de lucru nu știu când s-or apuca.

     - S-or apuca ei, că altfel nu le-ar fii adus. Cică mai fac un furnal la fabrica de ciment și au nevoie.

     - Ne îngropă praful…

     - Apoi, pă noi, nu, da, la oraș... Ei, nu le poți avea pă toate!

   Nu mai auzi răspunsul vecinului, deja era destul de departe, iar atenția lui se îndreptă spre cei trei băieți care făceau echilibristică, luându-se la întrecere, pe unul dintre tuburile de ciment. Îl recunoscu pe Ionuț, nepotul nevestei, nu era mai mare de cinci ani dar aspru ca o sfârlează, se ținea scai de ăia cu şase - șapte ani mai mari decât el.

     - Mă, Ionuț, mă, potolește-te că pici dracului de acolo și ți rupe ceva.

Ionuț, ori nu-l auzi, ori nu îl băgă în seamă, își continuă numărul de acrobație strigând în gura mare.

   Îi erau dragi copiii, chiar așa ștrengari cum erau, și-ar fii dorit și el, dar din păcate, Dumnezeul nu îl blagoslovise.

   Se însurase cu Maria la scurt timp după ce se întorsese de pe front. Găsise acasă pe lângă cele cinci surori nemăritate și un nepot făcut de una din ele cu un rus, care își dăduse sfârșitul prin Tatra sau poate pur și simplu se întorsese în țara lui, uitând de promisiunile făcute unei românce cu cozi lungi, în trecerea lui prin Ardeal.

Maică-sa se prăpădi încă înainte de începerea războiului iar taică-su, om harnic și în gospodărie nu numai la făcut copii, nu reușise să se adune după moartea ei destul de timpurie și începuse să își aline durerea la crâșma din colțul străzi.

   Maria era cu șase ani mai mare decât el, fusese măritată, dar războiul o făcuse repede văduvă tânără. Locuia pe aceeași stradă și o vedea tăcută și tristă de câte ori trecea prin fața porții. Intrase în vorbă mai întâi așa cum fac vecinii, sfârșiră  să se placă și se luară, în ciuda avertizărilor bătrânului, a surorilor și ale prietenilor din letul lui. De altfel, nu putea  spera la o altă fată din sat, o schijă îi betejise piciorul și îl trăgea destul de vizibil după el.

   Nu prea avea nici avere, cu atâtea fete în casă abia de-i revenise zece ari de pământ. Norocul lui că învățase meserie, era sticlar, iar fabrica depășise cu bine perioada războiului.

   Fiind om harnic și deștept a reușit repede să își ridice casa și să își întemeieze o gospodărie frumoasă. Ba, le-a ajutat și pe surori, doar cu bătrânul nu prea a putut s-o scoată la cale și moartea l-a găsit în șanțul străzi, într-o noapte de decembrie, spre rușinea familiei. Doar că oamenii uită repede, așa că totul se pierduse în negura timpului ca și cum nu ar fii fost.

   Acum, la începutul anilor șaizeci, nu avea de ce să se plângă, ajunsese maistru  la secția de tras tuburi, avea o casă aranjată, câteva orătănii în curte și doi șoldani ca să îi taie de Crăciun.

   Mulțumit pe de-antregul însă nu era. Și nu doar lipsa copiilor era cauza. Maria îi strica de multe ori zilele ce puteau fii liniștite și calde. Încet, încet se izolase de lume, deși îi plăcuse și jocul și petrecerile. Veșnic, găsea un motiv de a nu merge într-un loc sau altul, veșnic cineva o nemulțumea. Faptul că și-a ajutat surorile a fost în permanență un motiv de harță, dar nu punea niciodată la socoteală ajutorul dat alor ei, deși nu le întorceau nici măcar un mulțumesc, darmite altceva.

   Ca să aibă liniște în casă, s-a îndepărtat de surorile lui, care nu prea îi vizitau. De două ori pe an, de Paști și Crăciun mergea el pe la ele, întotdeauna singur, Maria găsind de fiecare dată câte o scuză și nu-l însoțea.

Nici cu vecinii nevastă-sa nu avea prea multe vorbe. Ba unul era invidios că și-au făcut una - alta, ba alta era bârfitoare.

Singurii care le mai deschideau poarta rămaseră fratele și sora ei, cea din urmă locuind pe aceeaşi stradă, doar  cu două case mai jos. Avea trei copii, doi băieți și o fată, zicea de multe ori râzând, că ea este oaia de prăsilă a  familiei, căci nici Gheorghe, cel mai mare dintre frați, nu a avut noroc de copii.

   Pe Ionuț, Maria îl declarase de pe acum moștenitorul lor și se comporta cu el ca atare. Șerban nu avea nimic împotrivă, avea nevoie de cineva ca să-l aibă stâlp la bătrânețe, îi erau dragi deopotrivă toți trei, cum dragi îi erau și nepoții de la surorile lui.

   Tare mult și-ar fii dorit să aibă copilul lui! Cu trecerea anilor, când a fost sigur că nu îl mai poate avea, a vorbit de multe ori cu Maria să ia unul de la casa de copii, pe care să-l crească, să audă râs și plâns de copil în ograda lui. Dar ea, nu voia să audă de așa ceva, se plângea veșnic de dureri de cap, care, zicea, nu i-ar permite să îi grijească așa cum se cuvine.

   Șerban nu prea credea în durerile ei, o dusese la doctor, dar nimeni nu putuse să spună de unde îi vin, ba c-ar fii de la tensiune, ba c-ar fii de la ficat, cert e, nu găsiseră leacul potrivit pentru ele. Cu timpul se obişnuise, aproape că nici nu o mai auzea când se plângea.

   Maria nu lucrase niciodată. Prin ´57 mersese câteva luni la CAP-ul din sat, pe la birouri, că doar era fată cu carte, dar nu-i prea plăcuse. În perioada acea au apărut primele dureri de cap, așa că a renunțat repede. Încercase apoi să o angajeze în fabrică, fiecare nevastă de muncitor găsise o slujbă, dar când au avut actele în mână, toate gata, semnate și ștampilate, făcuse o criză și se internase în spital. Au renunțat din nou. De altfel, el câștiga destul de bine, nu aveau nevoie.

   Maria rămăsese să se îngrijească de gospodărie și asta îi plăcea cu adevărat, casa era întotdeauna lună și bec, poate chiar prea curată, mica grădină din spate era bine lucrată, iar orătăniile nu lipseau din ogradă.  Acolo, în curtea ferită de ochii lumii, căci îl obligase să facă un gard înalt, de doi metri, era lumea în care ea se simțea bine și el a consimțit să trăiască  așa.

   În dimineața asta, când s-a trezit cu senzația că va fi o zi neobișnuită, se cam miră și fără să își poată explica, aștepta cu destulă nerăbdare să vadă ce se va petrece.

   În capătul străzi apăru bicicleta cu poștașul Vasile, tocmai când Șerban îl atenționă încă o dată pe Ionuț, care era gata, gata să se prăvălească de pe tub, și vroia să se întoarcă în curte. Trebuia să sfarme niște porumb, să ducă la moară. Avea nevoie de mâncare bună pentru cei doi șoldani  dacă dorea slănina groasă și cârnați pe măsură, de Crăciun.

Dând cu ochii de poștaș, se gândi că poate el îi va aduce vestea ce o aștepta, cine ştie ce evenimente se întâmplaseră în țară sau în lume, precis era ceva important scris în „Scânteia”. Amână întoarcerea în gospodărie și așteptă ca Vasile, poștașul, să se apropie.

   Vasile descălecă de pe bicicleta lui cu o casă mai sus, scoase din grămada de ziare aranjată pe portbagajul bicicletei unul, îl împături încă o dată și îl vârâ între stâlpul porții și cadrul gardului.

Era un bărbat mărunțel, de treizeci de ani, deși părea mai bătrân, puteai foarte bine să îi dai anii lui Șerban, care deja intrase în cel de-al patruzeci și cincelea, cu o uniformă bleumarin și un chipiu dat pe ceafă. Pantalonii mult prea largi erau strânși într-o curea neagră, îngustă, a cărui capăt liber atârna într-o parte. Unul din cracii pantalonului era fixat la capătul de jos într-o agrafă ca să nu i se agațe în lanțul bicicletei, o bicicletă neagră, grea, rusească, pe care tânărul poștaș o grijea ca pe lumina ochilor.

Înfățișarea lui era destul de comică și îi scoase un zâmbet lui Șerban, care îl întâmpină vesel:

     - Ce vești ne aduci, Vasilică, încă de dimineață? Parcă ajungeai mai târziu pe la noi.

     - Apoi am știut că mă aștepți dumneata cu nerăbdare și am schimbat traseul, răspunde el îndreptându-se în grabă spre Șerban, fără să-și mai încalece bicicleta.

Ajuns în fața acestuia care îl privea mirat - iată că simțurile lui nu îl înșelaseră, chiar primea o veste, doamne, doar de-ar fii una bună, dar ce veste, că el nu are de unde să primească vești nici bune, nici rele prin poștă - îi întinse „Scânteia”, rezemă bicicleta de șold ca să poată umbla în tolba mare, îndesată cu tot felul de hârtii, și scoase un plic alb, lunguieț.

     - Iată vestea, nea Șerbane... Vrei să îți aduci un copil în ogradă, bag samă și ești foarte nerăbdător, că doară, de-aia mă aștepți în poartă.Am știut eu de ce schimb traseul. Apoi, dacă așa e, să fie într-un ceas bun, că un copil trăbă la casa omului.

     - Ce zici tu, mă Vasilică, ce scrisoare am?

   Luă scrisoarea cu mâna tremurând de emoția pricinuită de vorbele neînțelese ale poștașului și văzu scrisul mare, citeț, pe versul plicului: Casa de copiii, Prundul Bârgăului.

Se uită la destinatar, nu-i venea să creadă că scrisoarea îi era adresată, aproape că își silabisi numele, era a lui, adresa a lui, cu toate astea nu  pricepea de ce primește o scrisoare de la o casă de copii. Inima însă bănuia ceva, că începu să îi bată cu putere. Ceva se declanșase în minte și amintirile năvăliră ca și cum o apă rupsese stăvilarul ce o ținea într-o matcă ce nu îi era de-ajuns.

   Poștașului nu îi scăpă tremuratul mâinii, care curios din fire, nu își încălecase bicicleta, aștepta ca cel din fața lui să-i confirme bănuiala, ca să o spună mai departe. Că neconfirmată, nu prea putea să o facă, era doar secret profesional, iar el știa să-l păstreze, altfel risca să își atragă asupra lui ocările celor pe care îi trăda. Și nu de puține ori, faptul că putea își țină gura îi aducea niște bănuți în plus în buzunar. Câte fete nu cumpărau de la el plicuri și timbre, neuitând niciodată să lase un leu în plus!

     - Măi Vasile, nu e chiar ce crezi tu - își reveni Șerban - așa că e bine ca lucrurile astea să se uite, arătă el spre scrisoarea încă nedesfăcută.

     - Buzele-mi sunt lipite nea Șerbane, n-ai grijă. 

   Puțin dezamăgit, poștașul  își încălecă bicicleta și se îndepărtă urmat de ceata de copiii care părăsiseră în grabă tuburile și se luară la întrecere cu el.

   Șerban mai zăbovi o clipă în poartă, cu  privirea pe  plicul alb ca zăpada,  neîndrăznind să îl deschidă. O neliniște îi cuprinse sufletul și în cele din urmă, îl vârâ adânc în buzunarul pantalonului, tocmai la timp, căci Maria apăru în capul târnațului strigându-l la masă.

   Își mâncă ouăle prăjite în tăcere, cu ochii în farfurie, încercând să își închipuie ce cuprinde scrisoarea. Cu fiecare clipă care trecea, nerăbdarea de a o citi îi creștea.  Ceva din interiorul lui îl oprea să îi vorbească Mariei despre ea.   

   Termină de mâncat și se ridică cu greutate ca și cum povara secretului din fundul buzunarului îl trăgea în jos.

     - Apoi, m-oi apuca de sfărnit că imediat se face unu și trăbă să merg la servici.

     - Da, da, grăbește-te! Să duci sacul la moară. Mi-o zâs cumnatu, că sunt mulți la rând… Io mă duc la prăvălie să cumpăr niște zahăr și orez. Și poate are Bolaj - baci și vreun  litru de lapte în plus, că mâine e ziua lui Ionuț, vreau să frământ ceva…

   Șerban ieși din încăpere dând  din cap aprobator, uite cum le orânduiește Dumnezeu pe toate, cu Maria plecată prin sat va putea să-și citească în liniște scrisoarea.

[Sofia Sincă]

Helene mă bucur foarte mult că ţi-ai adus romanul în site. Ador stilul tău, tu ştii asta, iar subiectul plasat în Ardeal mă umple de bucurie. Deocamdată facem cunoştinţă cu personajele principale, zic eu, ale romanului, aşa cum se cere la orice început de naraţiune. Şi tu o faci bine.

Iar pentru că romanul este în lucru, mi-am permis să-ţi scot unele erori, din punctul meu de vedere.

- Ne îngropă praful… - atenţie la dialoguri. Dacă vrei să foloseşti limba populară, rurală din Ardeal sau a locului unde se desfăşoară acţiunea, apoi trebuie s-o faci cu atenţie. Nu cred că ţăranul zice, praful. Mai degrabă prafu'.

şase - șapte, Bolaj - baci - corect, şase-şapte; Bolaj-baci.
Maică-sa se prăpădi încă înainte, - atenţie la perfectul simplu. Eu ştiu că pentru ardelean devine greoaie folosirea lui. Şi eu comit erori. Aici, Maică-sa se prăpădise. Apoi, dacă ai început cu acest mod al verbului este cuminte să-l foloseşti tot timpul. Nu mai întrebuinţezi altele. De fapt este modul clasic folosit în romanul limbii române.
din letul lui - leatul, cred că ai vrut.

una - alta, ba alta era bârfitoare. - una-alta. Şi fereşte-te de repetiţii fără a fi incluse în forme de stil. Nu dau bine.

nu a avut noroc- aici, nu avusese noroc

în poartă.Am știut- blancul după punct lipseşte. Oricum sunt sigură că vei mai trece peste scriere şi vei corecta ceea ce e de corectat. Mi se par virgulile, multe.

tuburile și se luară la - luaseră.

Aştept cu multă plăcere şi curiozitate continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Helene, mă bucur foarte mult că postezi romanul aici. Am recitit cu deosebită plăcere și aștept cu nerăbdare următoarele capitole. 

Cu drag,