Să ating oameni

[Corina Militaru]

         

          M-am întors acasă, în orașul meu natal. Învins, fără doar și poate. Soția mea, Adela, mă îndeamnă de vreo șase luni să privesc înainte, să-mi găsesc un scop, o motivație să merg mai departe. Să-mi accept neapărat soarta, apoi să mă ridic deasupra ei. Căci, susține ea, așa este viața câteodată. Ne lovește pe neașteptate. Iar noi, oamenii, n-avem decât s-o înfruntăm, s-o răbdăm și chiar s-o biruim. Este sigură că eu sunt un învingător, îmi promite că așa va fi. Atât de mult se străduiește să-mi alunge pesimismul încât mă scoate din minți. Abia o suport deși recunosc undeva în adâncul meu că are dreptate. Nu pot continua să-mi plâng de milă. Teoretic. Practic nu dibuiesc calea, de fapt n-am nici voință s-o caut. Asta-mi cere ea, asta mă sfătuiește neîncetat. Cel puțin să încerc, dar n-am putere. Aș vrea să mă dezmeticesc măcar de dragul ei. Simt c-a obosit să-mi care povara, a ajuns aproape la capătul răbdării și mă sperie perspectiva zilei de mâine.

          De aceea am plecat, m-am ascuns în casa părinților pentru o săptămână, o lună, pentru totdeauna, nu știu. Barem aici nu-i văd chipul chinuit de grijă, nu văd cum moare încet alături de mine, iar casa noastră... Devenise insuportabilă cu toate că odată am fost fericit acolo. Împlinit în întregime, m-am crezut invincibil și-mi părea că Dumnezeu îmi surâde întruna prietenos. Totul era perfect atunci, însă m-am trezit din acel vis frumos într-un coșmar de neînchipuit. Orice lucru din acea casă a început să mă tortureze. Îmi amintea cine eram, cine aș fi putut să fiu dacă nu se întâmpla acel accident stupid. Trofeele și medaliile așezate frumos pe un raft în bibliotecă mă îmbolnăveau. Îmi picurau în suflet disperare, neputință, revoltă.

          Așadar am fugit. Ca să uit, să mă împac cu soarta, cu piciorul meu beteag sau doar mă păcălesc și, de fapt, mi-am dorit să fiu lăsat în pace. Să nu mă mai învinovățesc pentru suferința provocată soției. Am întrerupt brusc sedințele de recuperare și i-am cerut Adelei să mă ducă în Constanța.

          - Nu se poate... De ce? m-a iscodit ea neliniștită.

          - Știu, par nerecunoscător sau indiferent... Mi-ai dat tot și apreciez, crede-mă!  Conștientizez deși n-o arăt... Am noroc, ești aici și încerci să mă ajuți, dar... Am nevoie să plec o perioadă!

          - Cât?

          - Mult, puțin, n-am idee! Nu te uita la mine așa... Te rog, nu vreau să suferi! Oricum te-am chinut groaznic și...

          - Nu, nuu, și tu ai fi făcut la fel! m-a întrerupt blând, apoi a încercat să mă convingă: Termină programul de recuperare și...

          - Ca să ce? Nu voi mai juca niciodată! Sunt terminat!

          - Da, ai dreptate, ți s-a încheiat cariera de jucător, însă poți antrena...

          - Și te aștepți să fiu fericit? Daa, sigur, copilul minune al voleiului, ajuns un antrenor anonim la un club sportiv oarecare.

          - Ți s-a oferit Naționala...

          - Mersi, n-am nevoie! Îmi vreau viața înapoi! aproape am urlat, ceea ce nu-mi stătea în fire.

          Mi-am revenit îndată și am implorat-o:

          - Înnebunesc, te rog, doar du-mă acolo!...

          - Ce-ai să faci în apartamentul ăla pustiu? Singur!?!...

          - Habar n-am!

          N-a mai scos o vorbă. M-a ajutat să-mi adun câteva lucruri, pe urmă a condus trei ore în tăcere. Vedeam că abia își stăpânește lacrimile, și totuși n-am fost în stare să scot un singur cuvânt de consolare. Parcă eram paralizat. Un sărut fugar și m-a lăsat în fața blocului. Cu bagajele într-o mână am urmărit mașina până a dispărut, paralizat de spaima că mi-am destrămat și căsnicia.

          S-au scurs trei zile de atunci, trei zile în care n-am ieșit din casă, n-am comunicat cu nimeni, nici cu Adela deși i-am promis c-o voi suna zilnic. N-am putut. Nu am găsit nimic de zis. M-am complăcut într-o stare de degradare ademenitoare, mi-am savurat nefericirea, bucuros că nu-i nimeni prin preajmă să mă împingă să lupt când eu nu doresc defel asta. Am zăcut pe patul din vechea mea cameră, gândind haotic. Ațipind, gândind, iar ațipind, fără să am vreo idee despre scurgerea timpului. Câteodată mintea mi-o lua razna și trebuia să mă ridic. Cuprins de panică patrulam prin apartament, agățându-mă de trecut, de fotografiile așezate pretutindeni de mama. Eu eram peste tot. Eu bebeluș, eu la doi ani, eu... Cu tata deloc, nu știu de ce. Și două, trei cu ea. Una făcută de mine la ultimul Crăciun petrecut împreună. De aceea nu mă dezlipeam. Chipul blând al mamei mă liniștea. Dintotdeauna s-a priceput să-mi aline durerile. Mi-am dorit-o în viață, lângă mine, de milione de ori în aceste trei zile. Am tânjit să mă ascund în brațele ei protectoare ca în copilărie. Dar nu mai era. Plecase, luând cu ea acel fluviu de afecțiune pe care adeseori în ultima vreme l-am refuzat. I-am pus stavilă, oprind acele mici gesturi de iubire maternă. Le socoteam stânjenitoare, nepotrivite cu statutul meu de bărbat în toată firea. De căpitan al unei echipe campioane, de star al voleiului. Acum le duc dorul și realizez cât de rar mi-am și i-am oferit plăcerea revederii. Antrenamente, meciuri, campionate, familie, scuze ca s-o vizitez tot mai rar. M-a înțeles mereu. Nu s-a văitat vreodată, doar că, uneori întreba timid: „Când vii acasă?” Amânam, aveam multe de făcut, iar ea putea aștepta. N-o încurajam nici să vină la noi. Îmi încurca programul, foarte strict de altfel.

          Înconjurat de amintiri lepădate cu ușurință demult, mă văd azi cu alți ochi. O oglindire complet diferită de ceea ce obișnuiam să-mi închipui că sunt. Masca făurită cu migală după ce am obținut prima medalie - atunci am hotărât să îmbrac haina omului de succes -, s-a sfărâmat, lăsând să se întrevadă adevărul. Dureros, enervant și inutil fiindcă nu știu ce să fac cu el, n-am idee cum să repar trecutul, cum să mă reclădesc. Mă întreb neîncetat cine am devenit, orbit fiind de strălucire, furat de ambiții nemăsurate. Efemere se pare, căci mi-au fost luate incredibil de ușor. O conjunctură nefastă și viitorul mi s-a închis.

          Mă revolt pe destin, mă cert cu Dumnezeu, îi cer să-mi spună răspicat ce am greșit de mi-a întors deodată spatele. De ce m-a blagoslovit pentru ca apoi să mă pedepsească. Îl acuz de răutate deoarece m-a ademenit și după aceea m-a aruncat ca pe-un rebut al creației. S-a încruntat la mine de parcă accidentul ar fi fost opera mea. Să-mi fi întins o mână de ajutor, să-mi fi lăsat măcar speranța și tot ar fi fost ceva. Numai că, El m-a părăsit pur și simplu. Sau pobabil îngâmfarea m-a pierdut. Aroganța de a crede că sunt ales. Că m-am născut sub semnul norocului și fructele vieții îmi vor cădea în brațe fără să mă fi îngrijit cumva de ele. Senzația că am pierdut ceva esențial pe drum mă chinuie. Și nu este doar irosirea în sine, ci mai ales incapacitatea de a afla când și ce anume. Cum am ajus gol, atât de pustiu înăuntru încât la primul cutremur m-am surpat ca un castel de nisip?

          Venisem aici, sperând să-mi regăsesc echilibrul, să apuc fie și-un fir din ghemul încâlcit al viitorului, să depăn puțin câte puțin până aveam să-mi recapăt suflul. Din contra starea mea s-a înrăutățit. Mai dezorientat ca oricând mă sufoc între pereții prea strâmți deodată, apăsat de remușcări și speriat peste măsură. Mă înec în propria suferință și din instinct respir cât pot de adânc. Aer, am nevoie de aer, însă atmosfera îmbâcsită dimprejur îmi rănește nările. Abia acum realizez că n-am aerisit deloc încăperile. Grăbit, ca și cum viața mea ar fi depins de asta, deschid toate ferestrele și inspir cu nesaț prospețimea. Nu mi se pare de ajuns și mânat de un imbold nelămurit îmi aranjez ținuta, iau cârja și ies la plimbare.

          Pornesc agale pe aleile dintre blocuri, pe urmele copilăriei mele, și încet, încet mă destind. Zâmbesc vag și observ. Pentru prima oară de la accident observ oamenii, natura, zumzetul vieții din jurul meu. Un pici blonduț, cârlionțat, cu ochi de smoală mă conduce printre amintiri, oprindu-se din loc în loc și povestind animat cu vocea lui ușor pițigăiată. Aici și-a julit genunchii, mai încolo a încercat o săritură cu bicicleta peste un dâmb de pământ - cât pe ce să-și rupă gâtul. Uite și scara unde locuia Matei, prietenul lui, refugiu când era vânat de băieții răi... Nu pot să nu mă întreb de unde-i vine veselia molipsitoare. Se topește în timpul lui, odată ce atenția îmi este atrasă de chipurile oamenilor ce-mi ies în cale. Nu mulți, majoritatea în vârstă și - ceea ce mă frapează - senini. Aș vrea să aflu din ce izvor își beau liniștea și pacea. „N-am să descopăr vreodată!” îmi spun și-mi continui plimbarea. Nu mi-am propus o țintă anume, las doar pașii să mă poarte după voia lor. Puștiul șugubăț se întoarce de îndată ce ajung la terenurile de sport din cartier. Le privește câteva secunde încântat nevoie mare - nu-mi dau seama de ce -, pe urmă fuge la joacă. O vreme bate mingea împreună cu Matei, apoi scrutează un anumit loc. Încerc să mă dumiresc ce l-a captivat, dar nu văd nimic special acolo. Doar puzderia de copii, forfotind gălăgioși, plini de energie și pasiune. Un tablou neschimbat deși personajele sunt altele. Și totuși ceva lipsește. „Ah, da, ei!... Cei doi bătrâni care jucau volei la capătul terenului de handbal!... îmi reamintesc subit. Erau acolo în fiecare după-amiază, un bărbat cu soția sa, amândoi bine clădiți, cam la cincizeci de ani. Azi n-aș mai spune că erau bătrâni, însă atunci așa îmi păreau. La fel socoteam că-s nepotriviți locului și, inițial, m-am amuzat cu amicul meu pe seama lor. Am încercat să-i și încurc. Atitutidea lor binevoitoare m-a dezarmat iute și în final m-am atașat de ei. Cât despre ziua când m-am oprit și le-am admirat jocul, o păstrez în memorie și acum. A fost începutul carierei mele. Minute în șir am urmărit balonul acela magic, zburând întruna de la unul la altul fără să atingă pământul. Nu știu cum reușeau să-l prindă oriunde se ducea. În dreapta ori stânga, înainte, înapoi, departe ori aproape, ei alunecau armonios ca niște feline agile și-l țineau în aer. Atât de frumos îmi părea încât am hotărât să deprind și eu această artă. L-am convins pe Matei să-i imităm. Așezați exact ca ei, în vecinătatea lor, am încercat să dresăm mingea noastră de fotbal, cam nărăvașă și grea. Foarte grea. Ceea ce la ei părea simplu, la noi era chinuitor, dar nu ne-am lăsat. Băgați în sufletul lor, țineam morțiș să le atragem atenția. Îi deranjam, cu siguranță, oarecum intenționat. Doar ca să aud replica lui hazlie: „Andreiule, vrei să mă murdăresc pe degete de urechile tale?” obișnuia să mă dojenească.

          - Andreiule!...

          Tresar auzindu-mă strigat ca pe vremuri. La un pas de mine un vârstnic, ținând de lesă un cățeluș, așteaptă să-i răspund. Inițial nu prea știu de unde să-l iau, apoi îi recunosc privirea intensă, albastră și zâmbetul inconfundabil, ascuns întrucâtva de ridurile adânci ce-i brăzdează chipul. Este el, prietenul meu mare. Mă grăbesc să-i strâng mâna:

          - Chiar la dumneavoastră mă gândeam...

          - La mine? Mai degrabă cred că visai la mingea aia de volei... Pe care ți-am dăruit-o! chicotește amuzat. 

          - Oh, acea surpriză!... Da, aveam tot ce-și putea dori un copil, însă aia a fost altceva. Un fel de promisiune... Așa ceva... Apropo, cum ați convins-o pe mama să mă dea la volei?

          - Eh, n-a fost greu! Isprăvise soluțiile, imaginate de ea, ca să-ți tempereze firea excesiv de energică și a acceptat ideea mea. Bine a făcut, erai talentat de mic! Nu-ți trebuia decât nițică disciplină.

          - Într-adevăr sunt cel mai... Am fost...

          - Da, văd... privește fugitiv spre piciorul meu, pe urmă adaugă întristat: Am citit despre accident!

          - Mda, nu te poți pune cu soarta, nu? mimez indiferența.

          - Ce-i făcut nu se poate desface, Andreiule! Nici piciorul și nici ce ai obținut deja. Bucuriile adunate până acum sunt ale tale și, crede-mă, ai de cules nenumărate altele pe drumul... vorbește el domol, iar eu îmi pierd răbdarea.

          Iritat peste măsură de cuvintele lui, scoase parcă dintr-o carte motivațională, uit de politețe și răbufnesc:

          - O să culeg, pe dracu! Ați fost vreodată atât de sus ca să înțelegeți ce înseamnă să cazi de acolo? Să te prăbușești în gol, în neunde?

          - Am fost sus, dar nu în felul acela, răspunde pe același ton liniștit, mă ia de braț, invitație să facem câțiva pași împreună, și continuă: Să-ți explic! Uite, tu de exemplu, ești o mare satisfacție pentru mine! Ți-am urmărit evoluția și, dacă mă întrebi, nu cunosc fericire mai profundă decât aceea că, într-o măsură, atingerea mea te-a dus acolo sus. Apoi, Alex!... Nu cred că l-ai uitat. Te fugărea toată curtea când îi furai mingea de fotbal. Era obraznic, foarte obraznic, totuși nu un copil rău. L-am întâlnit acum câteva luni de zile. S-a maturizat frumos și-mi spunea că l-am inspirat. Înrăit cumva, în adolescență credea că respectul nu contează și disprețuia adulții deoarece nu-și țineau niciodată promisiunile. I-am demonstrat contrariul, spre binele lui se pare. Giani, țigănușul acela simpatic...  îmi povestește în continuare despre oamenii pe care i-a atins într-un fel sau altul.

          Părea că are istorioare să acopere o viață întreagă. Cum regret ieșirea dinainte, îl ascult politicos, altminteri cu gândul să mă sustrag cu prima ocazie. Cu toate acestea n-o fac deși îmi oferă cu eleganță numeroase posibilități de retragere. N-o fac fiindcă dincolo de banalul destăinuirilor lui simt emoția în care-și înfășoară cuvintele. Atât de autentică și molipsitoare. Fără să înțeleg de ce, fără să bag de seamă când, fără să știu cum, acea simțire aleasă pătrunde și-n sufletul meu. Mi-o doresc acolo pentru totdeauna, vreau deodată să fiu ca el, să ating oameni.

          - Am ajuns! spune pe neașteptate, iar mie îmi trebuiesc câteva clipe să pricep că întâlnirea noastră s-a încheiat.

          Nu m-aș despărți de el și scornec la repezeală un motiv să-l rețin încă puțin. Renunț însă imediat deoarece se scuză că-i obosit. Trupul lui leneș nu-l mai slujește ca altădată și oricum a depășit rația zilnică de mers pe jos. Îmi strânge mâna afectuos și mi-o reține cât vorbește:

          - Mi-ar plăcea să te revăd... Poate data viitoare!?!... Bănuiesc că mâine pleci, nu?

          - Da, plec! răspund ușor nesigur și când mă dumiresc că mi-a descifrat trăirile înainte ca eu să le conștientizez, adaug: Trebuie!

 

 

 

[Corina Militaru]

Sensibilitate la sensibilitate trage :) Știu că poveștile mele își găsesc loc în sufletul tău frumos! Drag!

Valeria Merca a spus :

Sensibil și plin de învățăminte.  Multă psihologie în scrierile tale, Corina! 

Am citit cu multă plăcere.

[Corina Militaru]

Da, Emil, să cazi de foarte sus este traumatizand, iar de ridicat... E nevoie de ajutor, dar să și vezi mâna întinsă, s-o apuci și să mergi mai departe. Unii reușesc, alții nu. :) Mă bucur că ai rezonat și-ți mulțumesc pentru semn. Gânduri bune! :)

Emil Dumitru a spus :

„Ați fost vreodată atât de sus ca să înțelegeți ce înseamnă să cazi de acolo?”... am cunoscut doi oameni care au fost sus, când au căzut nu au mai reușit să se ,,ridice”.

Sensibilitate, emoție, amintiri, am trăit toate aceste stări. Felicitări, Corina!

[Pop Dorina]

În momente de cumpănă, amintirile din propria copilărie ne ajută să privim spre viitor cu încredere. Am citit cu drag. Felicitări, dragă Corina!

[Corina Militaru]

Mulțumesc din suflet, dragă Dorina! :)

Pop Dorina a spus :

În momente de cumpănă, amintirile din propria copilărie ne ajută să privim spre viitor cu încredere. Am citit cu drag. Felicitări, dragă Corina!