O dată cu primul pas făcut pe podul cenușiu parcă melodia cântată de râul ce se rostogolea la vale părea coloană sonoră a unui film de groază. Mara simți fiori reci pe șira spinării. Din nou întrebarea lui Tudor îi reveni în minte:” Știi unde te duci?”. Parcă glasul nu mai era cald, suav, plin de regrete. Era șuierat și însoțit de un râs bolnăvicios.
Își căută un punct de sprijin care să alunge atmosfera înfiorătoare în care pășise. Îl găsi în clădirea portocalie din stânga, ce se înălța spre soarele care parcă strălucea doar deasupra ei. Se întrebă dacă este reală, dacă nu era o Fata Morgana care vroia să o ademenească.
La nici douăzeci de metri de pod, un gard înalt de scândură era străjer în fața unor lucruri pe care nu trebuia să le vezi și care făcea că misterul locului să o copleșească. O poartă mare legată cu lanțuri și lăcate mari, ruginite îți făcea imposibilă trecerea dincolo. Deasupra ei un panou de tablă neagră pe care era scris cu litere mari” Exploatarea Minieră Baia de Arieș”. Două steaguri fără culoare, deșirate de jur împrejur, fluturau în adierea lină a vântului.
Și-a desprins cu greu ochii de la lăcatele mari, ruginite, de la pânza fără culoare a steagurilor și și-a continuat drumul.
Chioșcul de ziare din stânga era închis. Nu își dădea seama dacă sunt ziare și reviste de actualitate, sau erau uitate acolo din timpuri trecute. Imediat lângă el se înălța o clădire cu un etaj, ce sigur fusese un complex comercial. Etajul nu mai era funcționabil de ani buni. Hârtia ziarelor ce acopereau ferestrele mari era la fel de cenușie ca și gardul de scândură. La parter câteva manechine îmbrăcate în rochii ” made în China” îi dădea speranțe că acolo mai era viață.
După colț, se revărsa o altă lume.
Se simți Alice în Țara Minunilor și se încurajă să pășească dincolo.
Rondoul cu flori multicolore aflat în mijlocul micii piațete sigur trebuia să fi fost îngrijit de o mână harnică și pricepută.
Pe partea opusă o altă clădire înaltă flanca piața. La parterul ei era un restaurant, iar deasupra, apartamente ale căror ferestrele erau acoperite cu perdele.
În fața restaurantului, pe o terasă, cineva risipise câteva mese. Deși era doar ora zece dimineața un bărbat își sprijinea fruntea pe una dintre ele, cuprins de un somn adânc și zgomotos, semn că la micul dejun avusese câteva pahare cu alcool. La o alta, alți trei bărbați sporovoiau în fața paharelor cu rachiu.
Portarul fabricii - asta era clădirea mare, portocalie ce o văzuse de pe pod - îmbrăcat într-un pantalon și vestă vișinie și cu cămașă albă a văzut-o din spatele geamurilor fumurii și i-a ieșit în întâmpinare.
- Bună dimineața, bună dimineața. Bine-ați venit la noi.
- Bună dimineața. Sunt Mara Stamate și sunt așteptată de domnul director.
- Apăi știu. Mi s-a spus. Vă conduc. Da, ați venit cu autobuzul, bag samă.
- Da, așa e. Voi sta o vreme pe aici și știam că nu voi avea nevoie de mașină.
- Apăi știu. Azi v-am dus butălie nouă la bucătărie. V-am pregătit apartamentul. Să dea Domnu, să aveți șădere frumoasă la noi. Dacă aveți nevoi, să îmi ziceți doră și răzolvăm. Io-s Văsălâie și locuiesc chiar deasupra dumneavoastră. Și nevasta îmi lucră aici, la săcția doi.
A ajuns în capătul scărilor și observă cu plăcere că totul arăta impecabil, putea face cu brio concurență fabricii pe care o vizitase în urmă cu vreo doi-trei ani într-un mic orășel italian, nu departe de Milano.
În secretariatul mic câteva femei vorbeau zgomotos. La intrarea ei s-au oprit brusc.
- Numai o clipă. i s-a adresat în timp ce a deschis ușa capitonată, secretara.
- A sosit doamna!
- Să intre, să intre! a auzit vocea cunoscută a directorului.
În biroul mare, luminos în care un palmier se fălea cu frunzele lui mari, de un verde crud mai erau două persoane: directorul tehnic și o femeie. Îi cunoștea.
Mai fusese o dată în fabrică, imediat după ce aceasta se privatizase, dar atunci încă mai avea urmele regimului trecut. Acum clădirea fusese renovată, arăta cu totul și cu totul altfel. Doar oamenii păreau aceiași.
Cu cei doi directori se cunoștea bine, se întâlniseră de multe ori în biroul lui Tudor, chiar colaboraseră pentru o scurtă perioadă de timp. Erau specializați în direcții diferite și colaborarea nu a putut fi mai lungă.
Femeia, care se ocupa de procesele tehnologice, fusese cu câțiva ani în urmă în secția ei. Moldovan, surprins în timpul unei vizite de modul de lucru, altul de cel care îl cunoștea, o trimisese într-un schimb de experiență pe Ica, să vadă cu ochii ei ”cum se muncește astăzi”.
Femeia sosise, cronometrase, întrebase de una de alta, iar la sfârșit, deși timpii de pe caietul ei corespundeau cu ceea ce îi spunea Mara, tot o ținea pe a ei: ”Așa ceva nu se poate.”
Mara fusese atunci prea ocupată și prea neinteresată să îi schimbe părerea. Acum însă, prezența ei în biroul directorului, cu același caiet gros cu coperți de piele neagră și cu aceleași buze țuguiate nu îi prevestea nimic bun.
- Tocmai vorbeam de tine. Oamenii ăștia nu vor să creadă că vei sta un timp cu noi.
Le strânse mâinile și se mulțumi doar să zâmbească.Cu câteva zile în urmă, nici ea nu credea asta.
- Avem timp de discuții mai târziu. Acum, trebuie să trecem la treabă. Dintr-un moment în altul mă trezesc aici cu omul și sunt total nepregătit. Mara, ceea ce mi-ai spus tu se potrivește ca apa și uleiul cu ceea ce îmi spune tehnologul meu.
- Doamna Ica? întrebă întorcându-se spre femeia ce nu se mai așezase pe scaun după ce se salutaseră, stătea în picioare undeva în spatele ei pregătită să părăsească biroul. Pe fața ei se vedea o nemulțumire totală, iar Mara avea impresia că devenise osul din gâtul femeii.
- Da! O ştii, nu?
- Nu mai aveți cronometrările ce le-ați făcut la mine?
- Nu se poate munci după ele. Imposibil! Răspunse femeia cu un glas nervos.
Mara îi răspunse din nou cu un zâmbet. Ce putea spune? Cronometrarea s-a făcut în timp ce cineva muncea. Dar Ica era tipul omului care zicea întotdeauna nu atunci când tu ziceai da și nici măcar o realitate văzută nu o putea scoate din ale ei. Risipă de energie, iar Mara învățase în timp să nu își risipească energia pe cauze pierdute.
- Uite, Mara. Aceștia sunt pantalonii. Ce preț pot cere pe manoperă?
- Pot să îți spun cât vei primi. De cerut, poți cere cât vrei, nu? De exemplu, cât a calculat doamna... La ăștia, în branşă li se zic ”cu cinci buzunare” și primești la prima mâna, maxim trei euro, iar în funcţie de numărul intermediarilor poate să coboare până la un euro, chiar 90 cenţi. Depinde de cât este de disperat cel care vrea să-l confecţioneze. Noi am făcut în ultimele șase luni la prețul acesta... Modelul acesta, până la cinci euro șaizeci, iar acesta, vreo patru euro.
- E o prostie. Nu acoperă nici măcar manopera pe care trebuie să o dăm lucrătorilor! strigă disperată Ica.
- Sunt prețuri fără a include partea de croi şi finisajul. continuă Mara. Pentru partea de croi se oferă cam zece procente din preţul pe care vi l-am spus, iar finisajul... nu cred că e cazul, mă îndoiesc să aveţi utilajele necesare. Doar dacă nu doriţi să faceţi o astfel de investiţie. Asta presupune însa o producţie foarte mare sau colaborarea cu alte fabrici producătoare, ca să justifice investiţia.
- În momentul de fața ţin să-i dau dreptate într-o oarecare măsura lui Ica. Preţurile avansate de tine, mi se par atât de nefireşti.
- Fac asta de peste zece ani. Dacă nu aveţi încredere în mine, ce caut aici? Ar fi trebuit să îl întrebaţi şi pe Tudor.
- Mi-a spus același lucru. Nu asta e problema... Care e secretul?
- La ce?
- Să accepți un asemenea preț.
- Cantitatea și utilajele. Și nu în ultimul rând oamenii.
A fost întreruptă de secretară care anunţa sosirea reprezentantului aşteptat.
În birou a intrat un bărbat cam la vreo treizeci și cinci de ani, îmbrăcat într-un splendid costum gri petrol.
- Uite, te aştept cu forțe proaspete și hotărât să batem palma.
- E destul de greu să ajungi aici și îmi doresc să nu fi bătut drumul de pomană.
- Hai să vedem mai întâi prețurile. Pe pantalonul ăsta cu cinci buzunare cât oferi?
- O, dar știți limbajul... doi euro cinzeci, iar dacă faceți și croiul încă douăzeci de cenți.
- Trei euro plus treizeci de cenți croiul.
- Am putea ajunge la prețul acesta dacă faceți o anumită cantitate pe lună. E prețul maxim pe care îl pot avansa.
- Deci ești ”prima mână”. Cu ce ai venit aici?
- Poftim?!... Cu mașina personală. îi răspunse vizibil nedumerit de cuvintele directorului.
- Și tu? i s-a adresat Marei..
- Cu autobuzul! Nu, nu am venit împreună. răspunse amuzată Mara. Nu avem nici o înțelegere. Nici măcar nu ne cunoaștem. Dacă ar fi fost așa, Tudor și cu mine nu l-am mai fi lăsat să bată drumul până aici.
Ica, în colţul ei urmărea scena îmbufnată. Mara îi simțea nervozitatea și a fost convinsă că nu va găsi în ea un aliat. Ba din contră îi va da mult de furcă. Și mai simțea că Moldovan o vroia mai mult decât până în acel moment alături de el în proiectul pe care îl avea.
Chiar cu Ica în coasta ei era încrezătoare că va reuși. Singurul lucru de care avea nevoie erau utilajele.
Oamenii... îi plăcea să-i modeleze, să-i învețe. Făcuse din puștoaice de şaisprezece ani care nu puseseră mâna pe o mașină de cusut niște muncitoare de care nu îi era rușine, și asta într-un timp scurt, nu putea întâmpina greutăți cu muncitoare care aveau în spate ani buni de experiență.
Moldovan bătuse palma și semnase contractul, amuzându-se pe față de ochii Icăi, ce nu conteneau să arunce săgeți otrăvitoare. Părea că își înghițise limba și mai rămăsese în birou doar pentru că nu își permitea să-l părăsească fără acordul șefului. Ținuta ei o duse pe Mara înapoi în timp, înainte de 89 și își închipui că aceasta fusese o bună secretară de partit. Probabil a ajutat-o să facă această comparație părul lung prins într-un coc la modă pe atunci. Sau cel puțin toate secretarele de partid sau de sindicat pe care le cunoscuse ea în acele vremuri purtau părul așa. Din nou zâmbi și când discuția ajunse la sfârșit iar Moldovan îi dădu liber femeii se auzi întrebând:
- Ica, tu ai fost aici secretară de partid?
- Iar acum este președinte de sindicat. Mara, suntem tot noi, ne-am schimbat doar puțin rolurile și începem să învăţăm din democrație. Cine crezi că vine aici? Răspunse Moldovan în locul femeii. Habar nu am cum de ești tu aici, dar dacă trebuie, o să pun o lumânare să fiu convins că nu mă vei părăsi acum că mi-am băgat capul în jug.
Ica părăsi încăperea murmurând ceva doar de ea auzit. I-au mai auzit un timp glasul nervos și amenințător, dincolo, în secretariat, după care s-a lăsat liniștea, semn că ieșise.
După încă puțin timp, părăsi și Mara biroul. Marin, s-a oferit să facă pe gazda și să o conducă în locuința ce fusese aranjată pentru ea.
I s-a oferit un mic apartament în clădirea înaltă la parterul căreia se afla restaurantul.
Era la primul etaj iar ferestrele și micul balcon dădeau spre munte. După casele multicolore risipite asemenea unor flori de primăvara pe pajiștea înverzită se înălța falnică pădurea. În partea aceea era culoare. Nimic nu amintea de cenușiul de la capătul podului. Inima Marei tresări bucuroasă.
Apartamentul era mic și cochet.
Avea o bucătărioară în care butelia galbenă adusă de Văsălie îi zâmbea de sub mica masă. În dulăpioarele suspendate pe peretele alb erau tot de ce ar avea nevoie o bună gospodină. Pe lângă veselă mai găsi și o sumedenie de pachete cu paste și borcane cu sosuri.
- Sunt italienești. Îi explică Marin văzându-i privirea mirată. Unul dintre tehnicienii italieni, Roberto, o să-l cunoști, aduce cu valizele. Locuiește în apartamentul alăturat în perioada cât stă la noi și face niște paste minunate.
- Îl știu pe Roberto. Nu bănuiam că știe găti. Dar dacă este tot atât de exigent cu mâncarea ca și cu cusăturile cu siguranță este delicioasă. Poate reușesc așa să pun pe mine kilogramele care îmi lipsesc.
- Pastele împreună cu aerul ăsta, sigur vor face asta. Roberto va sosi în curând. Vei avea până de Crăciun un bun vecin.
Camera era destul de încăpătoare, poate chiar prea mare doar pentru ea. Un pat, un dulap, televizorul și o mică masă era singurul mobilier. Doar câteva flori de câmp din mica vază ce trona în mijlocul mesei o făcea primitoare.
- Tot mâna lui Văsălie?
- De data asta Ica, chiar dacă nu o să crezi. Ea a adus lenjeria de pat și prosoapele. Sunt pe inventarul sindicatului.
- Va trebui să îi mulțumesc, râse Mara. Dar în nici un caz nu dăruindu-i un minut în plus la manoperă.
- Va fi greu, Mara, cu oamenii. Sincer mă bucur că ești aici. Poate vom reuși să schimbăm ceva. Ai tot sprijinul meu. Eu am încercat, nu am reușit. Poate tocmai pentru că sunt de-al lor.
- Știi, am avut o senzație ciudată când am trecut podul. Mi-a fost chiar teamă. E atâta cenușiu acolo, la capătul lui. Parcă pășeam într-o zonă crepusculară.
- Dar chiar așa e. râse Marin. Tu nu știi unde ai venit?
- Hei, ce e cu întrebarea asta? Tudor mi-a spus-o, tu la fel acum. Fraților, mă speriați. Eu vreau să mă regăsesc pe mine nu să am parte de experiențe înfricoșătoare.
- Ai aici numărul meu de telefon. Mă poți suna la orice oră. Eu sunt din partea locului și cum singurul lucru neobișnuit care mi s-a întâmplat în acești douăzeci de ani este soția mea, mă gândesc că nu o să pățești altceva.
- Deci sugerezi că aș putea să mă mărit?
- Mă rog, sunt câțiva bărbați singuri... foști mineri.
- Cred că am cunoscut deja câțiva. Unul dormea cu capul pe o masă...
- Te las să te obișnuiești cu locul. Soția mea te invită într-una din zile la un balmoș.
- Bucuroasă.
A stat o vreme în balcon după plecarea lui Marin. Adulmeca aerul proaspăt cu gust de brad. Plămânii s-au obișnuit, nu o mai dureau, se chiar desfătau fericiți că sunt răsfățați. Un vânticel călduț aducea spre ea miros de iarbă proaspăt cosită. Pe cerul albastru doi nori albi se prinseseră de mână, probabil era un ea și un el pentru că s-au apropiat din ce în ce mai mult unul de altul, s-au contopit într-un sărut, ca mai apoi să se reverse unul în altul, să devină unul și să-și continue călătoria pe imensitatea albastră.
Cele câteva bluze, două fuste și două taioare s-au pierdut repede în dulapul mult prea mare. Doar acolo unde așezase eșarfele multicolore raftul era plin.
A fost apoi rândul cărților să își găsească locul.
Pe fundul sacoșei mai rămăsese tabloul, învelit cu grijă. Un cui pe peretele din față era tocmai locul potrivit. L-a dezvelit atentă, l-a agățat și a rămas cu ochii ațintiți asupra lui.
De fapt, era un desen în creion. Îl făcuse Victor într-una din zilele ploioase care le-a stricat planurile și i-a ținut în casă. În timp ce ea citea dintr-o carte, el s-a jucat cu creionul pe o bucată de hârtie.
- Așa te văd eu pe tine.
A crezut că îi schițase portretul. Victor făcea niște portrete minunate, dar mare i-a fost mirarea să constate că acolo, pe bucata albă de hârtie se găsea un copac, puțin înclinat, cu doar câteva crengi ciuntite și uscate. Undeva, pe una din aceste crengi, crescuse un lăstar tânăr din care era gata, gata să se nască o frunză.
- Am totuși o frunză. Trăiesc, încă.
- Da, mai ai o speranță.
Ea l-a înrămat și l-a așezat în biroul ei în aşa fel încât să-l vadă de câte ori își ridică privirile din hârtii.
L-a luat cu ea, fără să știe de ce.
Privindu-l și-a amintit de Victor de care reușise să se detașeze în ultimele ore.
Nu comunicaseră în ultimele două săptămâni. El plecase în Deltă la pescuit. O sunase din Tulcea, apoi încă o dată, o asigurase că este în ordine doar că peștii nu se lasă ademeniți și urma să o sune când se va reîntoarce.
Nu îi pomenise de schimbările din viața ei deși la momentul ultimului telefon le știa. Se mulțumise să îi scrie un bilet în care îi dăduse câteva informații. Se străduise să aibă un ton indiferent deși inima îi dictase alte cuvinte.
Privea desenul, iar dorul pentru bărbatul căruia nu avusese curajul să-i mărturisească iubirea îi săgetă inima ca apoi să se pornească într-un zbor cosmic prin vene.
Zgomot de mașini și glas de femei îi sărise în ajutor, nelăsând-o pradă sentimentelor.
Ieși din nou în micul balcon. Jos, în stânga, trei sau patru autobuze parcaseră, frumos aliniate. Din ele coborau femei care sporovoiau tare, iar glasurile lor spărgeau liniștea. Păreau un cârd de ciori ce se năpustiseră asupra hoitului.
După vreo cinci minute larma se potolise. Se auzea doar câte un răzleț strigăt:
- Paladieeee, ai luat pita?
- Sâmnioaneeee, omu mău îi acolo?
După alte câteva minute ciorile s-au întors parcă mai agitate, mai gălăgioase.
- Da haidaţi tu mai răpăde, că-i timp fain, am de adunat fânu.
- Pornăștă mă, ce dracu, am lapte de întegat astăzi. S-or găsât acum să cumpăre tătă prăvălâia.
- Mă Iuăne, hai mă acasă că e de lucru.
Mara le urmărea din balcon vrând parcă se le pătrundă în suflet, să le cunoască dintr-o privire. Își dădea seama că fiecare veneau din satele învecinate după o călătorie de minute bune, chiar o oră, unde își lăsase gospodăriile pe mâinile nimănui. Aveau acolo animale ce trebuiau îngrijite, pământuri ce trebuiau lucrate.
Veneau la muncă de la o altă muncă, plecau de la muncă la o altă muncă.
Poate Ica avea dreptatea ei. Nu se putea lucra după timpii din caietul cu coperți de piele. Și nu pentru că ei nu ar fi fost corecți. Oamenii, oamenii erau altfel.
Mai erau încă ore bune până la lăsarea întunericului, așa că și-a propus să facă o plimbare spre marginea pădurii ce îi râdea sub cerul senin al unei frumoase zile de sfârșit de august.
De sus, de la balcon și-a făcut un traseu. Înarmată cu aparatul de fotografiat a ieşit din bloc şi s-a îndreptat spre monumentul din mijlocul piațetei.
Autobuzele plecaseră, liniștea s-a lăsat din nou, nu se vedea picior de om, ca și cum nimeni nu locuia pe acolo.
Monumentul era ridicat în cinstea eroilor căzuți, iar inscripția îi arăta că fusese pus acolo în 1994 și sfințit de P.S. Andrei, episcop de Alba.
” Încă un motiv de apariție în public.” gândi Mara, după care adăugă” Doamne, iartă-mă, dar prea le place spectacolul dat în numele tău”.
Marei nu-i plăceau astfel de ceremonii. Îi păreau false. Totul făcut doar pentru imaginea proprie.
Anii de după revoluție se transformaseră într-o întrecere de a face biserici cât mai mari și mai multe ca și cum în mărimea lor se măsura credința. Fiecare slujbă se termina cu lauda celui care dăduse mai mulți bani și arătatu cu degetul a celui care avusese doar un leu de dat. Se inventau evenimente doar ca să participe un obor de preoți care soseau în mașini luxoase și pentru care se pregăteau bucate împărătești. Iar o dată cu construcția bisericii răsăreau și adevărate vile unde cei care slujeau la altar urmau să se retragă la pensionare.
Eroii își meritau monumentul, nu era convinsă că le-a plăcut reprezentația dată.
Își continuă drumul apucând pe ulița care o văzuse din balcon. Se strecură printre case mai noi sau mai vechi, cu garduri ce împrejmuiau curți mai mari sau mai mici. Aproape în fiecare gospodărie găinile râcâiau pământul în căutarea galbenului sau a mărgicii din poveste. Câte una mai îndrăzneață găsise vre-o spărtură în gard sau un moment în care poarta fusese deschisă și s-a aventurat pe uliță sperând să aibă mai mult noroc în căutări.
Pe marginea șanțurilor, din loc în loc, pâlcuri de flori se legănau în adierea vântului. Prin curți oamenii trebăluiau și o urmăreau cu priviri curioase. Le dădea binețe și își continua sprintenă drumul, oprindu-se din loc în loc pentru o fotografie.
Pădurea era mărginită de o poienița îngustă. Cineva cosise iarba şi o adunase în căpiţe mici de fân.
S-a aşezat lângă una din ele.
Pe cer începeau să răsară una câte una stelele.
Cuvinte cheie :
M-a prins, Helene, povestea ta! Astept cu nerabdare.
Cu drag,
O altă regăsire. Oameni vechi la orânduriri noi... cu alte cuvinte, la vremuri noi, tot noi!
Frumos ca întotdeauna, scrisă într-un limbaj accesibil în care ne putem uşor regăsi.
Ar trebui să mai treci cu peria Helen, mai ai unele erori. De exemplu ''un obor de preoți'' - sobor.
Am citit cu aceeaşi plăcere dintotdeauna, Sofy!
Am dus toate textele în Bibliotecă.
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor