Îşi pusese în geanta de voiaj câteva lucruri necesare şi se hotărî să plece cu autobuzul. Nu avea rost să blocheze maşina într-o parcare pentru un drum de o oră. Băieţilor le era mult mai utilă, decât ei.

 Ajunse în staţia de autobuz mult prea repede.

Aşa era ea. Nu-i plăcea să aibă emoţii că va întârzia, nici nu-i plăcea să fie așteptată.

Punctualitatea nemțească i se potrivea de minune, uneori chiar făcea haz, declarând că în venele ei curge ceva sânge nemțesc.

 Staţia era goală.

 Îndicatorul, același ca în urmă cu optsprăzece ani era ruginit de vânt şi ploi, pe alocuri cu pete de vopsea albastră, iar numele firmei căruia îi aparținuse se vedea încă scris cu litere mari de tipar: ”ITL”(întreprinderea de transport local).

Sigur, firma nu mai exista, nu rezistase schimbărilor vremii, rezistase doar indicatorul şi probabil nimănui nu i s-a părut important să-l schimbe.

Indicatorul acela îi trezi amintiri.

 Terminase facultatea. Erau vremurile în care buletinul, notele și norocul îți puteau deschide sau închide uși. Se străduise să fie la înălțime cu notele. Cele șapte locuri din orașul aflat la patru kilometrii de casa ei nu au vrut să le ia în considerare, iar ea nu fusese șmecheră cu buletinul ei. Nu i-a părut rău, își dorea atât de mult să plece spre alte meleaguri și chiar credea că acum avea șansa în mână.

Doar că se lăsase dusă de val şi se măritase, deciziile nu le mai putea lua singură. Iar spre surprinderea ei, cel ce trebuia să îi fie alături și să îi înțeleagă nevoile, așa cum afirmase, nu era deloc dispus să facă o schimbare de spațiu în viața lui.

Cu greu Mara a ales câteva posturi din Ardeal care să liniștească apele ce se tulburaseră pe nepregătite.

Când a intrat în sala de repartiție mai avea speranțe. Era a patra care trebuia să-și spună opțiunile, pe hârtia ce o ținea în mână avea patru coduri scrise, iar ultimul nu era postul care s-o mulțumescă.

  - Dăm legătura la Sibiu. se auzi în difuzoare iar ea a șters primul cod fără să aștepte continuarea.

  - Rămânem la Sibiu.

Încă o linie a micșorat din șanse. Dar mai era una.

  -Și tot la Sibiu.

 Mara și-a simțit picioarele moi în același timp în care a surprins privirea dezamăgită a profesorului de mecanică, membru în comisie, care îi știa dorințele.

 A ales fabrica aceea de la Câmpeni. Măcar era o fabrică de confecții textile.

Avea ochii în lacrimi și sufletul de plumb când a ieșit din sală. Unul dintre colegi a tăbărât asupra ei ca scos din minți:

- Ce îţi veni? Ce să cauţi tu, acolo? Am dormit liniştit azi noapte, am post acasă, cine să își dorească să meargă în vârful muntelui, la moții ăia? Uite că este cineva. Ești nebună?

- Postul tău?! Ce să cauţi tu, acolo?!

- Ce să caut?! Sunt moț, fat-o! După mulți ani există un post în locul ăla uitat de Dumnezeu, sunt singurul moț din toată țara asta și trebuie să plec pe la nu știu ce mină din Petroșani sau mai rău, la Scornicești.

Era năucită. Nu-l cunoştea prea bine, probabil nici nu vorbiseră până atunci în toţi anii de facultate, îl văzuse de-a lungul timpul în grupul celor din Bistriţa, un grup mare, compact și foarte unit, a presupus că era bistrițean.

O mică rază de speranță că va putea pleca pe alte meleaguri, chiar nu o atrăgea nimic sus la moți, îi încolți în minte.

  - Alege un oraș care să-mi convină  și facem schimb. Vom găsi noi o soluție.

Dar moțul avea dreptate.  Cu media lui aveai de ales între Petroșani și Scornicești, nu puteai să dai pe ele nici măcar un loc uitat de Dumnezeu.

Toamna acelui an a găsit-o, ca acum, în stația de autobus, cu același indicator ce avea pe el inscripția ITL.

 S-a scuturat de colbul amintirilor venite din timpurile în care avea tinerețea de partea ei și credea că va putea urni munții din locul lor și s-a întrebat dacă înafara indicatorului, rămăsese la fel şi autobuzul care urca, pe Valea Arieșului.

Amintirile nu vroiau să plece cu una cu două.  

Simți în aer mirosul autobuzului de atunci, miros înţepător ce îţi pătrundea în haine. Scaunele acoperite de huse din postav cărora nu puteai să le ghicești culoarea, împrumutaseră câte ceva de la cei care trecuseră pe acolo. Călătorii, în majoritatea lor, erau oameni de la munte veniţi la oraş cu treburi; unii pe la spitale, alţii după cumpărături mai de soi, iar alţii cu merinde pentru copiii dați pe la şcoli. Purtau haine făcute din lâna sau piele de oaie, aveau desăgi în care puneau de-a valma mâncarea cu detergenţii cumpăraţi de la oraş. În ele căraseră găina sau rața pentru ”domnu` doctor” sau vreun ”profăsor” ce fusese prea sever cu dracu de copil sau purcelașul pe care aveau să-l vândă la oraș, că tare le trebuiau o coasă nouă sau o mână de cuie.

Pe vremurile acelea, autobuzele erau supra pline, oamenii stăteau pe scaune și în picioare asemeni sardelelor din cutiile de conserve, că te mirai cum de mai puteau să-şi mişte picioarele după cei peste optzeci de kilometrii făcuţi în asemenea condiţii.

 Timpul se scurgea şi staţia a început să prindă viaţă. Cineva i se adresă familiar întrebând-o ce vânt o aduce acolo. Îi răspunse monosilabic, nu vroia să înceapă o conversație, dar femeia nu renunță cu una cu două, doar se cunoșteau atât de bine, era curioasă să afle cât mai multe despre familia ei, despre rudele mai mult sau mai puțin apropiate. Nu avea prea multe răspunsuri, unele nume deși le auzise cândva erau doar niște nume, nu găsea corespondentul persoanei. Își dorea ca autobuzul să sosescă și astfel să scape de insisențele femeii căruia îi cunoștea doar chipul, nu putea să își amintească numele și nici alte amănunte ale existenței ei.

 Autobuzul se apropia încet, părea deja obosit deși era doar la prima cursă. Imaginea lui o făcu să zâmbească. Era ireal să mai existe încă un autobuz din acele vremuri pe care unii, aflaţi în staţie, nici măcar nu le cunoscuseră.

Se schimbase totuși ceva. Mai erau scaune libere şi oricât s-a străduit să mai găsească vreun călător îmbrăcat cu haine din lâna de oaie, nu observă.

Autobuzul rămăsese, straiele oamenilor se schimbaseră.

 Se aşeză pe un scaun, lângă geam.

Privi lung biletul din mâna ei, asemănător și el cu cel din trecut.

Indicator, stație, autobus și bilet, toate rămăseră neschimbate, doar firma care le administra se chema altfel: ”Gladiola Albă”. Interesant nume pentru o firmă de transport din sufletul Munților Apuseni.

 Îşi rezemă fruntea de geamul autobuzului  pe care îl simți rece deși era o frumoasă dimineață de august. Poate fruntea ei era prea fierbinte.

 Autobuzul îşi reluă mersul molcom.

 Drumul şerpuia lin în susul Arieșului. În stânga, la poalele crestelor înverzite care se ridicau semețe spre cerul albastru, senin, șoseaua era însoțită de linia îngustă de cale ferată. Dar asta știau doar cei ce cunoșteau locurile. Pentru că acum, ea nu se mai vedea. Vegetația ce nu putea fi ținută în frâu o acoperise şi o dată cu ea atâtea poveşti despre micul trenuleţ ce o străbătea de trei ori pe zi şi tot de atâtea ori pe noapte.

 Simți o strângere de inimă. Trenulețul acela ce părea desprins dintr-o poveste se încadra atât de perfect în decor. Parcă-l vedea cu vagoanele lui verzi, asemeni unor cutii de chibrituri strecurându-se cu grijă la baza muntelui.

 De-a lungul anilor avuse sentimente amestecate faţă de Mocănița. Îl iubea şi în acelaşi timp îi era teamă de el.

Când îl văzuse întâia oară, avea câţiva anişori. Cutiile acele verzi erau trase de locomotiva cu aburi. A crezut că este balaurul din poveste, care scotea fum şi flăcări pe nări şi a strâns mai tare mâna mamei încercând să se ascundă după fusta ei. Când aburii s-au risipit, micile vagoane străluceau în soare și dinspre ele răsunau glasuri vesele. A bănuit că Zâna cea Bună i-a venit în ajutor și a făcut o minune.

  Mocăniţa urca încet de trei ori pe zi până sus în munte şi tot de atâtea ori cobora. Vagoanele mici, cu scaune din lemn erau neîncăpătoare. La sfârşit de săptămână sau în zile de sărbătoare grupuri de tineri luau trenuleţul cu asalt şi îi vedeai peste tot, chiar şi pe acoperişul vagoanelor. Iar atunci, parcă trenuleţul râdea şi era fericit.

  Cu trenulețul de jucărie urca în fiecare vară cu părinții ei, până acolo, la lelea Ileană.

 Într-una din verile alea tatăl ei i-a arătat un pom:

  - Ce vezi?

  - Un pom! a răspuns ea.

  - Priveşte mai atent. Ce vezi?

  - Un pom!

  - Nu e un pom obişnuit. El are un copil în brațe. Un copil ce tocmai a adormit. Priveşte! Crengile astea ce au forma unei mâini. Vezi degetele? Vezi copilul? Îi auzi respirația?

Privea și vedea. Vedea și auzea.

 Alteori tatăl său a învățat-o să asculte glasul pământului, care era altul decât cel al șinelor de cale ferată care îi șopteau unde ajunsese micul trenuleț.

Se întreba dacă acum, șinele alea ruginite și acoperite de buruieni mai au glas.

Cu siguranță. Doar că sigur își plângeau soarta, își jeleau copilul.

Cine să îi audă însă plânsul? Poate doar Arieșul care încă mai trece pe alături.

 O aduse înapoi în timp o femeie cu fusta neagră, încreţită, care îi măreau şoldurile, cu bluză din material supra elastic cumpărată dintr-un magazin chinezesc, dar cu straiţa de lâna ţesuta în casă. Se așezase lângă ea în timp ce salută pe cineva cu glas mult prea tare şi întrebă pe altcineva dacă își rezolvase problema pentru care fusese la oraș.

  - No, apăi de unde ești și încotro te duci?

 Aceleași stații cu indicatoare ale ITL-ului, aceleași autobuze molcome, aceeași oameni curioși și vorbăreți, nu se schimbaseră prea multe în cei aproape douăzeci de ani.

Doar Mocănița dispăruse și parcă luase cu ea hainele alea din piei și lână de oaie.

 A coborât din autobuz și l-a urmărit cu privirea până s-a pierdut după colțul muntelui.

Când norul de fum din spatele lui s-a risipit, aerul tare de munte, cu miros de brad, i-a pătruns  dureros în plămânii.

 Cerul era senin, soarele se vedea râzând, undeva sus, dar Mara a trebuit să îşi încheie jacheta.

A trecut strada şi s-a oprit la capătul podului.

Dincolo era oraşul.

„Ști unde te duci?” îşi aminti întrebarea lui Tudor.

Privind oraşul, de-acolo, de la capătul podului, a înțeles rostul întrebării lui.

 Jos, apele Arieșului se rostogoleau peste pietre, revărsând în văzduh o simfonie minunată. Îşi cânta povestea existenţei sale dăruind-o cu generozitate celor care aveau urechi s-o asculte.

 Podul, o construcţie de beton, făcută în urmă cu câţiva zeci de ani, făcea legătura între şoseaua judeţeană şi oraşul acela cu casele risipite la marginea pădurii. Dacă dispărea podul, dispărea şi legătura dintre cei de dincolo cu restul lumii.

Podul era îngust, cu o singură bandă pentru maşini și cu altele două, înguste, ceva mai înalte, pentru pietoni. Arăta jalnic. Bălţile ivite după ploaia ce căzuse în urmă cu o zi erau risipite pe toată lungimea lui.

O mașină a întrerupt-o din contemplare și i-a arătat cât de adânci erau.

Sigur cele câteva minute petrecute acolo, la capătul podului,  au salvat-o de la un duș rece și nu tocmai plăcut.

  Mai fusese cu ceva timp în urmă în acest oraş, dar nu l-a privit, nu a interesat-o. Acum... stătea acolo şi îl privea încercând să-i simtă pulsul, să-i descopere existenta.

Auzise de el încă din copilărie.

Atunci se întâmpla ca jocul prin colbul uliţei să le fie întrerup de vocea vreunui bărbat care striga:

- Peşti pe Arieş, peşti pe Arieş!

Din curţi ieşeau bărbaţi şi femei cu găleţi, cratițe sau coșuri şi se îndreptau în fugă, ca şi cum ar fi fost o competiţie contra cronometru, spre Arieş.

După un timp, se întorceau uzi şi cu găleţile pline cu pește.

Mergea şi tatăl ei, când vestea îl prindea prin preajmă. În găleţile pline, erau încă pești ce se zbăteau, căutând cu disperare o picătură de apă.

Gălețile erau așezate pe piatra mare ce ținea loc de masă lângă fântâna cu cumpănă. Erau printre puținii care mai aveau o fântână cu cumpănă, iar ea era mândră de asta. Semăna cu cea din cărțile de povești din care bunica îi citea adesea.

Peștii erau deșertați în covata mare, de tablă, cumpărată pe sticle goale de la țiganii care treceau din când în când pe stardă strigând în gura mare:” Sticle goale cumpărăm!”

Pe cei care mai mişcau încă, tatăl îi dădea mamei care îi curăța solzii, le străpungea burţile și le scotea măruntaiele. Pe cei care nu mai mişcau îi arunca căţelului şi pisicii, nelipsiți de la ospăț.

  - De ce? îl întreba mirată.

  - Ăştia sunt deja morţi.

  - Dar şi ceilalţi mor!

  - Aşa e, dar otrava nu i-a răpus complet.

  - Otrava?

  - Da, peştii aceştia au murit otrăviţi. Acolo, sus, la Baia, s-a dat drumul în Arieş la cianura. Asta e otravă. Şi au omorât peştii.

  - Cianură?

  - De la mina de aur. Folosesc cianura pentru spălarea minereului de aur. După spălarea lui, apa amestecată cu soluţia aia otrăvitoare este lăsată în Arieş... Crimă. Peste câţiva ani vom vedea pește doar în fotografii.

  - De ce fac asta?

  - Parcă poţi să îi înţelegi? Ăştia sunt oamenii. Se gândesc doar la ziua de azi. Uită că va veni și mâine.

Când îi spunea toate astea, ochii lui erau cenuşii. Ochii tatălui ei erau cenușii doar când era mâhnit, când nu putea repara ceva sau când ea culegea flori din poienițe.

Atunci nu l-a înţeles. Acum... câta dreptate avusese!

 De mina de aur de la Baia a mai auzit și din alte povești.

Bunica ei avea deasupra cuptorului de pâine o sâtă deasă, altfel decât sâta pe care o folosea la cernutul făinii. Nu o dădea niciodată jos de-acolo.

  - Ce faci cu sâta aia, bunico?

  - Strângeam aur cu ea...  Era aur în Arieş. Mergeam cu mic şi mare. Într-o zi strângeai ceva praf de aur! Unii erau norocoşi, în sită se oprea câte o pietricică mai mare, aşa ca o alună...

  - Şi acum?

  - Acum nu mai e. Au secătuit muntele şi a dispărut aurul de pe Arieş.

Doar atât a ştiut să-i spună bunica, cu părere de rău în glas. Nu mai era aur în apele Arieșului. A rămas doar sâta, ţinută acolo sus, deasupra cuptorului de pâine, ca să nu uite acele zile.

- Frumoase zile! mai rostea  cu ochii privind un punct doar de ea văzut.

 A mai privit o dată apele Arieșului ce se zbenguiau acolo, jos, îmbrățișând picioarele podului ca și cum ar fi fost o iubită regăsită după lungi căutări.

 - Iubește-ți iubita, dar las-o la locul ei. N-o lua în călătoria ta. Nu atât timp cât eu sunt dincolo. le-a adresat o rugăminte şi s-a grăbit să treacă înainte ca o altă maşină să se ivească.

Dincolo... o aştepta oraşul.

Vizualizări: 83

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mi-a placut Helene. Astept...

Cu drag,

Textele tale Helen, îmi captează întotdeauna atenţia în mod deosebit. Mai ales acesta care descrie un colţ din Ardealul meu natal. Am fost şi eu pe valea Arieşului, care nu se compară cu nimic, de niciunde, cel puţin aşa era când am fost eu, am mers şi eu cu Mocăniţa. Descrierile tale pline de romantism şi adevăr sunt cuceritoare. Am călătorit împreună cu tine, prin ochii minţii, am revăzut moţii aceia îmbrăcaţi pitoresc, în alb şi negru, cu desagii pe umeri, cu vorba lor molcomă şi binevoitoare. Am revăzut peisajele, aşa cum erau ele, acum hăt vreo 25-30 de ani. Acum nu doresc să le mai văd, după descrierile tale.

Ţi-am mai spus, poţi deveni sau eşti o bună reporteră de călătorii.

''autobuzul care urca sus,'' - e pleonasm şi ar trebui să mai treci o dată peste text, se simte nevoie de o perie.

Cu deosebita plăcere a textului, Sofy!

Sunt din Sibiu, Helen, născută şi crescută, dar l-am părăsit prin căsătorie. Atunci nu am regretat dar acum mi se face dor de el, mai tare decât de fraţii şi nepoţii pe care-i am acolo. Când am auzit de Sibiu la repartiţie, o clipă am crezut că ai rămas pe acolo... şi că-mi vei descrie ceva ce stiam, că mă voi regăsi şi eu în textul tău... Dar n-a fost să fie. Parţial m-am regăsit...

Cu afecţiune, Sofy!

Helene Pflitsch a spus :

  Of, Sofy, nu știam că ești ardeleancă. Mă bucură asta.

Valea Arieșului a fost și va fi, sper, un colț de rai. Este adevărat că unele lucruri nu mai sunt cum au fost și asta mă doare.

Dar încă merită căutată... Cine știe, poate în vară... ne adunăm într-o tabără.

  Mulțumesc de sfaturi.O șă mai periez.

 

Împletire frumoasă a prezentului cu alte vremuri, chipuri frumos creionate, firul poveștii curge frumos și parcă... ești într-un vis! Frumos, ești un suflet deosebit...

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

Utilizatorului Culiţă Ioan Uşurelu îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Culiţă Ioan Uşurelu îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 1 oră în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 1 oră în urmă
Monica Pester a partajat postarea de blog a utilizatorului Ada Nemescu pe Facebook
cu 1 oră în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 3 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 3 ore în urmă
Postare de log efectuată de Ada Nemescu
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Dorina Cracană îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog luna fugea odată cu mine a lui Ariana Zburlea
cu 6 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 6 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog luna fugea odată cu mine a utilizatorului Ariana Zburlea
cu 6 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog *** a utilizatorului Costel Zăgan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Ada Nemescu îi place postarea pe blog *** a lui Costel Zăgan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Ada Nemescu îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 6 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 6 ore în urmă
Postare de log efectuată de petrut dan
cu 7 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor