Rătăcirile lui Don Quijote... (4)

[Tudor Cicu]

 Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace” (4) 

   

    În copilărie auzeam  (acasă) printre ai mei, expresia: „unde e carte multă e și prostie multă”. Aici, cuvântul prostie trebuie înțeles, mai curând, ca nebunie. Ori de câte ori mă găsea zăvorât în casă, citind ore întregi, soră-mea căuta să-mi reamintească vorbele de mai sus. Crezând că geniile au avut și o doză de nebunie, nu mă supăram, ba din contră afișam acel surâs menit să îmi enervez sora. Medicului german Jaspers i-a revenit meritul de a fi spulberat credința falsă că geniul nu poate exista decât alături de un dram de nebunie. Göethe era uimit de măreția omului. Dar omul trebuie privit în ambivalența sa: de om finit și imperfect în același timp. Și tot așa adevărul lui e infinit în vreme ce greșelile lui sunt fără margini. Fiindcă vorbeam de destin, ceva mai înainte, să fim siguri că destinul omului care gândește este să-și facă din viața sa o filosofie în acțiune și că un „ce” demonic îi guverneză voința arătându-ne nouă că fără această libertate de a acționa (credința lui)  viața n-ar fi decât o lume a uitării.  Ajuns aici, acum nu mă gândesc decât la vorbele Mariei Dimitrovna (femeie renumită atât prin rang, bogăție cât și judecata dreaptă), întâlnită prima oară în romanul lui Tolstoi, cu ocazia unei mese organizate la familia contelui Rostov: „Toate-s cu voia Domnului; poți muri acasă pe cuptor și poți scăpa din focul războiului, dacă vrea Dumnezeu”. Credință pe care o împărtășește atât Don Quijote cât și eroii lui Tolstoi.

   După isprava cu acei călugări benedectini Don Quijote și scutierul său ajung la stâna unor păstori de capre care se arătară foarte bucuroși de oaspeți. Aici, după ce-și simți burta pusă la cale, Don Quijote le ține o predică despre virtuțile unor fericite veacuri străvechi în timp ce păstorii „stăteau și-l ascultau prostiți, cu gurile căscate”. Apoi seara curge în muzică de lăute și laude (firești) aduse judecății Domnului. Oare tot judecata Domnului, sau „măreția” afișată cu care îl impresionase pe judecătorul Davout, a stat în balanța salvării de la execuție a lui Pierre Bezuhov, unul dintre îndrăgiții eroi ai cărții lui Tolstoi? Din câte știa Pierre, Davout „era un om renumit prin cruzimea sa”. După judecarea presupușilor incendiatori ai Moskovei, îl găsim pe Pierre (al șaselea din rândul condamnaților),  dinaintea stâlpilor de execuție (locul pentru osândă), ridicați în apropierea gropilor unde aveau să fie aruncate cadavrele. Când bătăile tobelor, ce anunțau execuția, porniră, odată cu aceste bătăi, lui Pierre „parcă i s-ar fi rupt o parte din suflet”. Era firesc să-și pună astfel de întrebări: „...cine-l condamnase la moarte, cine-l ucidea, cine-i lua viața... cu toate amintirile, năzuințele, nădejdile și gândurile lui?” Soarta(?!), măreția lui, faptul că-l convinsese pe Davout de identitatea sa, ori mâna lui Dumnezeu făcuse ca Pierre să fie despărțit de ceilalți deținuți, după execuție, și închis într-o biserică devastată până la părăsirea Moscovei de către armata franceză? Cert e că până la a fi alăturat convoiului care urma drumul golgotei (ca prizonieri) în fuga armatei franceze spre Franța, Pierre era convins că nu era el de vină de faptul „că lumea se prăbușise în ochii săi și rămăseseră numai niște ruine fără valoare. Simțea că nu mai era în puterea lui, să mai creadă din nou în viață”. Și asta, cu tot entuziasmul și încrederea în voința lui Dumnezeu pe care i-o arătă soldatul Platon Karataev: „Soarta hotărăște. Iar noi tot spunem, ba ceea nu-i bine, ba că ceea-i rău”. Dacă facem un efort de memorie, ne vom reaminti că îl întâlnisem pentru prima oară pe Pierre la serata Anei Pavlovna. Era: „un tânăr gros, voinic, cu părul tuns și cu ochelari”. Un fel de urs uriaș cu o privire inteligentă, scrutătoare. Era fiul nelegitim (al contelui Bezuhov) ce tocmai venise de la studii din Franța întrucât tatăl care avea să-i lase toată averea prin testament, se afla pe moarte. Extravaganța și mai ales purtările sale „ciudate” îl scot în evidență ori de câte ori dăm de el: la Curaghini când vrea să arate că și el poate da pe gât, fără oprire, tot conținutul unei sticle de rom stând cu picioarele spânzurate pe pervazul unei ferestre de la etajul trei al clădirii; apoi când, împreună cu un alt „ciudat”, un oarecare Dolohov, prind un subcomisar de spatele unui urs și-i fac vânt în râul Moica. Vom sări peste aventurile și peripețiile sale din acest război început în Austria 1805 și terminat în iarna anului 1812 în Rusia. Spre sfârșitul romanului îl vom găsi după o lună de la părăsirea Moscovei incendiate, în satul Șemșevo, acolo unde trupele franceze sunt atacate de partizanii conduși de Denisov și Dolohov (cel din întâmplarea cu sticla de rom și pățania subcomisarului cu ursul) iar „printre rușii eliberați de Denisov și Dolohov se afla și Pierre Bezuhov”. Asta îl determină pe Pierre să spună: „Viața este totul. Viața este Dumnezeu. Totul se deplasează și se mișcă și această mișcare este Dumnezeu”.

   O altă aventură avea să îi conducă și pe eroii lui Cervantes la ideea că viața nu le-a fost chiar atât de anapoda, încât să lase după ei faima de smintiți. „Dar vru soarta și diavolul care nu doarme întotdeauna” să se afle la cârma acestei noi aventuri. O herghelie de iepe galițiene ale unor cărăuși „yangheji” găsesc cu cale să treacă prin locurile unde pășuna Rocinante și măgarul lui Sancho când cei doi făcură un popas. Rocinante dă iama între iepe iar cărăușii yangheji „dădură fuga cu ciomegele și-i arseră atâtea pe spinare că-l lăsară lat la pământ, ca vai de capul lui”. Don Quijote propune să se răzbune pentru jignirea adusă, iar Sancho, mai socotit, crede că nu au cum să facă față la 20 de cavaleri și mai bine ar sta potoliți. „Eu fac cât o sută!” îi răspunde iscusitul hidalgo și trece la fapte. Dar ce urmă e de la sine înțeles. Burdușiți bine, bătuți cu bâtele, cavalerii îi lăsară aproape morți pe câmpul de luptă și după ce încălecară pe iepe plecară în drumul lor fără să le pese de cei doi. Dacă autorul n-ar fi avut umor, pesemne ne-am fi revoltat și noi împreună cu eroii noștri. Tot Don Quijote ne descrețește frunțile: „Eu sunt vinovat de toate, că nu trebuia să ridic spada asupra unor oameni ce n-au fost armați cavaleri ca mine”.  Și de ce nu ne-am liniști, mai ales când îl auzim pe Don Quijote cu adevăr grăind: „...nu-i amintire care să nu se ștergă cu timpul, nici durere pe care să n-o mistuie moartea... iar soarta-ți lasă totdeauna câte-o portiță la vreme de cumpănă ca să-i dai de leac”. Și mai cu oasele rupte și cu stăpânul pe măgar de data asta, și cu Rocinante tras de frâu, ne vom întâlni cu eroii noștri la poarta hanului despre care Don Quijote tot susținea că-i un ditamai castel. Este lesne de înțeles că nu le-am urmări destinele dacă n-am fi convinși că și unii și alții plecaseră hotărâți într-o lume pe care, în mod firesc, ar fi trebuit să o schimbe.

 

                                                                   (va urma)