Poveste imbecilă

[paparuz adrian]

                                                               

 

Auzi doar ticăitul... obsedant... nici măcar nu ştii dacă vine de la vreun ceas atârnat pe vreun perete, sau vine din mintea ta. Dacă deschizi ochii, dacă ai curajul să îi deschizi, îţi aminteşti, vag, că nu mai ai ceasuri, îţi aminteşti că le-ai aruncat acum ceva timp pe fereastră.

În locul lor ai vrut să te pui chiar pe tine...să atârni aşa, fără să te gândeşti la ceva...tic-tac, tic-tac! Lumea, curioasă, ar intra în casa ta doar pentru asta... să te vadă ceas, pendulând pe lavabila prea albă, exagerat de albă. Îi şi vezi cum s-ar îngrămădi pe uşa de şifonier pe care ai pus-o în locul celei mari de stejar, la intrare, aşa, ca la un muzeu, gratis...

Ar privi, miraţi, casa goală, aşa cum ai vrut tu să o laşi, pentru că nu mai puteai să te simţi sufocat de mobile, de covoare, de perdele, de aparate care nu-şi mai găseau utilitatea, atunci când ai descoperit că nu ai nevoie de nimic, de absolut nimic. Totul se afla deja înlăuntrul tău, iar exteriorul îţi devenise o carceră... Cu cât mai multe în jurul tău, cu atât  mai greu de suportat. Aşa că, ai renunţat, una câte una, la toate! Mulţi dintre ei ar începe să îşi bată cruci, care mai de care mai impozante, mai mari, mai largi, de parcă s-ar afla într-o biserică absurdă...cu un singur perete, alb, pe care atârnă, pendulă ,vecinul, prietenul, soţul, tatăl, fiul, care ai fost până luna trecută.

Apoi nu ai mai fost nimic. Într-o dimineaţă, te-ai ghemuit, într-un colţ al debaralei, sub borcanul cu castraveţi muraţi si dulceaţa de vişine. Ţi-ai închis ochii, gura, sufletul. Nu ţi-ai mai dorit nimic. Nici măcar să mori, pentru că ai înţeles că nimeni nu moare, ci, doar o ia de la început,  mai împovărat cu o nouă sinucidere de gestionat.

Au strigat la tine toţi...te-au pălmuit, speriaţi, desigur, că ai înnebunit, că ai devenit zombie sau, şi mai rău, că eşti posedat de un diavol... unul mic care a reuşit să pătrundă în tine printr-o ureche. Au aruncat găleţi de apă rece pe tine, ţi-au băgat în ochi lanterne, unii chiar te-au scuipat în excesul lor de zel, pentru a te readuce la „normalitatea” înţeleasă ca atare de ei. Însă nu ţi-a păsat de nimic. Chiar ai zâmbit puţin, nevizibil, când au încercat pompierii să te ridice cu cricuri hidraulice, pentru a te duce la secţia de psihiatrie. Nu a fost chip. Iar tu ştiai că nu vor putea, deveniseşi de neclintit peste noapte: doar o gaură neagră. Una mică, ce-i drept, atât de mică încât să încapă în debaraua cu murături, dar la fel de grea ca toate găurile negre.

În schimb au venit la tine psihiatrii. Cei mai buni din lume... Şi vraci au venit, şamani, vrăjitori... În goana lor nebună după reclamă, publicitate, au ajuns la tine chiar preşedinţi de stat. Cu toţii promiseseră lumii că te vor face să „revii” cumva în lumea lor. Inutil. Au plecat aşa cum au venit... Unul câte unul, până la urmă plictisiţi de omul-gaură-neagră. În fond, după atătea zbateri şi dezbateri asupra ta, filozofice, religioase, extraterestre, fizico-atomice, psihiatrice, neajungând la nici un rezultat care să le satisfacă în vreun fel orgoliul, ego-ul, look-ul, au abandonat subiectul şi s-au întors în „realitatea” lor.

S-au întors să alerge în jurul existenţei, minunatei lor existenţe,  cuprinsă între „bună dimineaţa” şi „noapte bună” !

Familia ta a mai stat puţin... Te-a mai pălmuit o vreme, te-a mai strigat un timp, au mai aruncat cu apă rece, ţi-au mai adus supă, ceai.  Dar în cele din urmă a plecat şi ea... Prin lume. Ce putea face?

Tu existai, dar nu existai, deveniseşi doar un obiect din debara. Cel care ai fost cândva rămăsese doar în amintirile mamei, soţiei, copilului. Amintirile, însă, nu ţin de nimic până la urmă... ţin doar de suferinţă, iar suferinţa oricui are limite, definite chiar matematic prin formule inventate de foarte multă vreme.

I-ai auzit când şi-au luat la revedere, le-ai simţit lacrimile curgând, le-ai simţit durerea explodând, apoi paşii, paşii le-ai ascultat fiecăruia în parte, până s-au pierdut în noapte.

N-ai putut să te mişti, n-ai putut să le spui nimic. Ai rămas la fel de înţepenit, cu ochii strânşi, cu pumnii strânşi cu totul strâns ca un ghem... în altceva, în nimic sau în alt tot. Zile şi zile în şir... Apoi, ai aruncat ce era în jurul tău...ai dărâmat şi pereţii, fiindcă nu mai foloseau nimănui. La intrare ai pus o uşă de şifonier şi ai păstrat un singur perete, alb, pe care să atârni ceas.

Tic-tac!

Trecătorii matinali mai intră uneori să îşi regleze ceasul, telefonul, sufletul, după pendularea ta pe lavabila prea albă, de pe ultimul perete nedemolat din mintea ta şi merg mai departe, la tramvai, spre întâlnirea lor cu destinul.

Pentru tine, destinul a venit... Tu însă nu ai ştiut ce să faci cu el. Te-ai prăbuşit doar în tine însuţi... Gaură Neagră.

Tic- Tac!

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Interesant și inedit, între ironie și parodie, povestea ceasului, și implicit a timpului. Multiple sentimente trec pe lângă el, povești la fel. Însă nimeni și nimic nu-l pot birui. Obligația lui este să stea acolo și să măsoare.

Am citit și am admirat mesajul dar și alcătuirea foarte inspirată.

Sofy

[Corina Militaru]

Ce se întâmplă când înțelegi că totul este în interiorul tău? Ce te motivează să mergi înainte când sesizezi iluzia lui a acumula? :)

Excelent text! Mi-a plăcut foarte mult!

[paparuz adrian]

va multumesc

[Angi Cristea]

Autoînsingurarea este resimțită ca o însingurare alienantă.

[Ion Lazăr da Coza]

zombie > zombi

Da, interesantă. Duce cumva cu gândul la „Metamorfoza” lui Kafka...

da Coza