Podul

[Ion Lazăr da Coza]

 

         Într-un târziu, devenind nerentabilă exploatarea codrilor, ce se ascundeau în coclauri tot mai irascibili, a viiturilor tot mai dese şi mai devastatoare, ce distrugeau poduri şi podeţe, a alunecărilor de teren, ce acopereau sau dislocau terasamente, Societatea forestieră, cu capital integral străin, a început să-şi retragă nonşalant afacerea. Când a început? Cu vreo zece ani înainte de război. Cum? Demontând şină cu şină, traversă cu traversă, macaz cu macaz, calea ferată cu ecartament îngust, pentru mocăniţă, ori, dacă vreţi o exprimare mai livrescă, pentru decovil, cu gândul de a o duce în alt bazin forestier la fel de mănos şi mămos, cum a fost şi acesta la începuturi. Cu ce s-au ales localnicii? Cu dezastre. Doar cu dezastre... Ba nu, s-au ales şi cu obsesia de a avea un pod.

          „Mai uşor urci un deal, decât să treci o vale!” – aceasta a fost ideea după care s-au înfiinţat unităţile administrative în zonele de munte. Satul lor, al chiticarilor – aşa erau porecliţi de satele vecine fiindcă se hrăneau cu chitici pescuiţi în firişorul de apă ce le-a oferit şi terasele inferioare pe care să-şi însăileze cătunele, dar, vai, şi albia pe care a mişunat ani la rând, ca un drum de termite blestemate, mocăniţa – a fost arondat unui sat mult mai mic pentru a forma o comună. Cu toate că era mai mic – e adevărat că acesta avea şi vreo trei sătucuri satelit –, aici a fost stabilit sediul primăriei. De ce? Deşi situat într-o modestă depresiune aflată pe un platou geologic înalt, era totuşi mai accesibil celor de la judeţ decât „satul din gârlă”.

         Prin durarea podului feroviar peste Valea Mare, de către Societate – generic şi în virtutea inerţiei, riveranii îi ziceau voinicosului pârâu „Valea Mare”, cu toate că, oficial, avea altă denumire, care încet-încet se impunea –, chiticarii au fost convinşi, până la scepticii prin excelenţă, de viabilitatea acestei căi de acces, de faptul că poate fi stabilă şi oricând la îndemână. Ce rost are să urci un deal, pe drumeaguri şi cărărui şotângăite, lungi cât o foame bună, dacă poţi trece doar peste o apă ca să ajungi în satul de reşedinţă al comunei tale, chiar dacă nici acesta nu-i de nasul tău – mierlcucii şi-au năvădit abia încoace sat, adunându-se de prin văgăuni şi poieni ascunse, unde au stat mocniţi de teama incursiunilor prăduitoare ale hoardelor tătare şi otomane. Totuşi mezalianţa nu părea atât de umilitoare cum era încuscrirea cu dalachii – porecla locuitorilor din depresiune, poreclă ce vine de la dalac, denumirea populară a antraxului –, consideraţi de toţi vecinii ca fiind mai primitivi, mai din topor... ce mai încolo-încoace: bubă-neagră la gură! De fapt, nu utilitatea podului era bobocul de busuioc din buchetul de alior înflorit, ci neîncrederea că o astfel de lucrare tehnică poate fi realizată. Dar putea fi numită „lucrare tehnică” acest pod? Construit cu cheltuieli minime, pe principiul „muşcă şi fugi”, pilonii, plantaţi la tot trei metri distanţă unul de altul, alcătuiţi din două trunchiuri serioase de goruni, aşezaţi în forma literei X, uşor asimetrică, astfel încât distanţa dintre capetele superioare să fie egală cu ecartamentul mocăniţei, iar distanţa dintre capetele inferioare, cele ce erau îngropate în albia mereu instabilă a pârâului, să aibă o deschidere de patru-cinci metri, şi-a îndeplinit rolul cu asupra de măsură, deşi de câteva ori a fost frânt de viituri ca o năpârcă spurcată ce era, căreia îi frângi coloana cu muchia sapei. Acum, că se demonta calea ferată, chiticarii credeau că au mâna Dumnezeului pe scăfârlie. Visau ca între traverse să adauge bârne şi astfel să obţină un pod pe care să circule oricând şi oricum, indiferent de puhoaiele tehui ale toamnei sau ale primăverii, cu căruţa trasă de plăvani sau cu pasul, fără să fie nevoiţi să se culce pe burtă, între şine dacă erau surprinşi de mocăniţă. Însă când Societatea a început să adune traversă cu traversă şi să smulgă primii piloni, încălcând vaga promisiune, aceea de a le păsui podul, mormăită cândva, cumva prin gura unui oarecare conţopist, s-au revoltat. Ei, şi?! Când au văzut că nici ăl de-l voiau primarul lor adoptiv nu i-a încurajat – „Ce vreţi, fraţilor, e podul Societăţii, şi-i stăpână absolută pe el!” –, mai că le venea să-şi ia „căţelul şi purcelul” şi să se mute pe buza depresiunii, dar, mai ales, ar fi vrut să ia şi gârlicea lor cu apă sărată, că de aceea în şuvoaiele ei înotau numai chitici – chiştelci, clenişori, creieşti, moine, gârâţe... mai rar beldiţe şi porcuşori – şi să nu mai aibă nici în clin larg, nici în mânecă strâmtă cu râvnita comună, căci prea erau luaţi de proşti, considerau ei, cu mintea cea de pe urmă, şi acum n-ar fi dorit să mai contribuie măcar cu debitul modest al pârâiaşului lor la Valea Mare, considerată şi ea vinovată, că prea adesea-i năbădăioasă şi nu le îngăduie să treacă săptămâni întregi prin vaduri cu căruţa sau cu iţarii suflecaţi. Disperaţi că nu găsesc milă şi nici înţelegere, au propus să cumpere podul, dar când Societatea le-a cerut mai mulţi bani de cât a dat ea pe toţi versanţii păduroşi, pe toată averea lor devălmaşă, chiticarii, pur şi simplu, au amuţit ca un ecou greşit. În momentul în care s-a trecut la demolarea capetelor de pod – un grup restrâns de consăteni se jurau că doar cu o zecime din suma cerută de Societate se pot cumpăra piroane şi scoabe, şi se poate reconstrui podul, însă aveau nevoie de capete, căci refacerea lor depăşea cu duşmănie resursele satului – iarăşi s-au revoltat. De fapt, de data aceasta, a fost o adevărată răscoală. Înarmaţi cu furci, ţăpoaie, topoare şi ţapine i-au alungat pe demolatori, care, de ochii supraveghetorilor, au opus rezistenţă, apoi, trecând pe malul celălalt al văii mari, răsculaţii s-au dus la sediul Societăţii, sediu ce părea abandonat de-o veşnicie. Furia le-a crescut cu asprime de zgură incandescentă când, în loc să fie întâmpinaţi de un reprezentant-doi ai Societăţii, au dat peste porţi şi garduri baricadate şi întărite cu şine şi traverse. Tot ca în faţa tăvălugului de lavă, cât ai zice „blagosloveştenie”, acestea au dispărut, lăsând clădirea ca pe o tânără doamnă din înalta clasă socială, în mijlocul balului, cu crinolina căzută în vârful botinelor din piele de căprioară, expunând, exilant, trusoul. Dând dovadă de multă decenţă, ori poate doar din teamă, răsculaţii au înconjurat generosul cerdac şi au început, cu armele răscoalei, să bocănească în podeaua din blăni de molid, invitând astfel fie şi un societar de ultim rang la dialog. Sechestraţii, spionând din spatele perdelelor, amânau confruntarea, în aşteptarea primarului. Într-adevăr, acesta îşi făcuse apariţia, dar şi el căuta să tărăgănească urcarea pe cerdac, de unde trebuia să ia cuvântul şi să tranşeze disputa, şi strângea, plin de zâmbete, o mână în stânga, strângea, dezinvolt şi mieros, o mână în dreapta, bătea prieteneşte un umăr, asculta binevoitor of-ul fiecăruia, reproducere la scară mai mică a of-ului general, pledând la modul individual pentru calmarea spiritelor, pentru bună înţelegere. În fond, prin această manevră, primarul urmărea să capete suficient timp încât să ajungă cei doi jandarmi comunali, aflaţi acum în alt sat pentru a stinge vârtos şi concis o ceartă între nişte mărginaşi îndărătnici, dar şi iniţierea masei lui de presiune alcătuită din rubedenii, susţinători politici şi funcţionăraşi – beneficiarii discreţi ai defrişărilor –, însă şi sosirea chiticarilor fideli Societăţii, formaţi din conducerea obştii şi şleahta ei înfloritoare de beţivi, care, pentru o cănuţă de rachiu, şi-ar fi vândut până şi cuiul din tindă în care-şi atârnau sumanul peticit, căci tot aşa au votat şi pentru concesionarea pădurilor „că la ce le-ar trebui lor codri la care nici strănepoţii n-or să aibă cale şi folos”. Uşor-uşor, ceva mai în spata curţii sediului, păstrând altminteri o distanţă comodă faţă de răsculaţi, se constituia grupul primarului. Câţiva indivizi din acest grup de mierlcuci îşi aduseseră bâtele. Când au văzut cam cum sunt înarmaţi răsculaţii, ar fi jurat cu fruntea pe Biblie că în mâini au scobitori, nu ciomege. Şi-apoi, de ce să-şi pună pielea-n cuib de urs? Societatea se închidea oricum şi n-or să mai aibă parte nici măcar de firimiturile şi de oasele cu o aşchie de carne şi zgârci aruncate după uşă, ca până atunci, la banchetele ei... Totuşi, primarul părea să prindă curaj. Vedea cum pe terasamentul dezafectat venea gloata voinică de chiticari, mai voinică decât a răsculaţilor, în frunte cu preşedintele obştii şi cenzorii, la fel de bine înarmată. După verva lor, îţi puteai da seama că au luat la rând cârciumile ieşite în cale şi, „din trapul calului”, au cosorât mult rachiu din multe cănuţe. Ceea ce nu ştia primarul era faptul că vreo zece răsculaţi au aruncat deja improvizata punte în şuvoi, iar pe cei care se încumetau să treacă prin vadul rece îi aşteptau pe malul înalt de trei, patru metri şi, cu ţăpoaiele, îi aruncau în albie, aşa cum, pe zidurile Sucevei, făcuseră plăieşii lui Ştefan, cu leşii.

         – Sunteţi nişte netrebnici şi mie nu-mi place asta! urlă primarul, schimbându-şi total atitudinea, odată ajuns în mijlocul terasei de pe care fuseseră retrase armele, ca dovadă a dorinţei de dialog paşnic.

         – Dar ce-am făcut, domnule primar? Le-am cerut să ne miluiască şi pe noi cu două picioare de pod... s-au făcut auzite, în cor, câteva voci nedumerite.

         – Răzvrătiţilor!... Credeţi că vă iau sub aripa mea, nesocotiţilor?! Rămâneţi la dalachii voştri!

         – Apoi, noi suntem cei mai mulţi birnici şi dăm şi cele mai multe voturi... Om merge la judeţ, să vedem ce zic şi domnii de-acolo...

         Văzând că pierde teren, primarul se replie:

         – Vreţi capetele de pod? Cumpăraţi-le!

         – Ne gândeam că, la cât ne-au furat...

         – Tze am furat, herr?! izbucni o voce piţigăiată, cu accent german, iar în cadrul ferestrei, din dreapta uşii principale, deschisă violent, îşi făcu apariţia o beldie de om, pe care te minunai cum de stau hainele: Romanien justiţien dreptate noi dat! Avem act! Mult act! Gut documentein!... continua să peroreze beldia, lovind nişte hârtii cu degetele. Corect păduri cumpărat, ultim crengăn, la voi, noi plătit!

         – Aţi plătit pe dracu să vă ia... făcură câţiva răsculaţi a lehamite şi ură, amintindu-şi câţi bani, adunaţi prin chetă săracă de la obştenii de bună-credinţă, au pierdut pe la porţile „romanien justiţien” ca să rezilieze odiosul contract de concesionare semnat de o conducere coruptă şi trădătoare a obştii. Şi de ce n-aţi plantat munţii pe care i-aţi ras, aşa cum e înţelegerea în contracte? se răzleţi o voce de arhimandrit înspumat.

         – Noi munţi toţi impadurit! Ia-ia!... Avem act! Mult act! Gut documentein!...

         – Ştim. Aţi răsădit un braţ de puieţi pe Coasta Muşchiei ca să închideţi gura ministrului şi să aveţi fotografii pentru articolele plătite în ziarele din Bucureşti...

         – Nein-nein! Un suta-patru-trei hectaren in plus noi impadurit...

         – Da’ pe moaş-ta n-ai împădurit-o?

         – Iată cum, prin sălbătăcia voastră, alungaţi investitorii!... Cum să se mai dezvolte ţărişoara asta?!... izbucni patetic primarul, privind spre cer.

         – Chiar, cum, dacă nu ne lasă nici două capete de pod afurisite, după ce ne-au ras pân’ la os munţii? De ce nu dăruieşte, de pildă, această clădire, s-o facem şcoală?...

         – Avem act! Mult act! Gut documentein... Suta-patru-trei hectaren in plus impadurit.

         – Atunci, să mergem pe râpă, să vedem şi noi unde-aţi plantat voi puieţii?

         – Pecat. Mult plouat. Apa puet luat, in vale dus. Vale in Dunare dus. Dunare in mare Negru dus. Avem act! Mult act. Gut documentein...

         La aşa persiflare şi bătaie de joc, răsculaţii, mârâind furioşi, au pus iarăşi armele pe terasă şi au început să le împingă ameninţător către primar. Acesta, simţindu-se strâns ca într-o mandrină, se refugie în cădire, şi-n scurt timp apăru la fereastră, în locul beldiei:

         – Vă împuşc cu mâna mea! Ce, credeţi că mă las intimidat?!...

         – Nu vrem să înfricoşăm pe nimeni, domnule primar... Dară, numai o vorbă lăsăm aici şi plecăm: Dacă se va mişca o piatră sau o bârnă din capetele podului, vom da foc viaductului de la tunel – să vedem atunci pe unde-şi mai cară Societatea catrafusele.

         – Avem act! Mult act. Gut documenteee...

         Disperat, primarul opri reapariţia beldiei şi închise precipitat fereastra.

         – Gut documentein?... se întrebau răsculaţii, privindu-se în ochii plini de şotii. Ca înţeleşi în prealabil, ţapinarii s-au dus în colţul clădirii, au căutat interstiţii cât mai mari dintre talpa de gorun şi temelia din bolovani de prund, au introdus ciocurile ţapinelor şi, la unison, au început să balanseze, în sus şi în jos, acel colţ de clădire episodică. De parcă ar fi descins poliţia şi o haită de paparazzi flămânzi într-un bordel famat, frecventat doar de parlamentari aflaţi în pragul alegerilor, aşa săreau societarii, în frunte cu primarul, pe unica fereastră aflată în peretele dosnic al clădirii, când au auzit pârâind acoperişul.

         – Vin jandarmii... Vin jandarmii... se ivi un zvon zglobiu ca un vârtej uscat de vară ce dă iama printr-o ceată de copii prinşi în toiul jocului, amuzându-i şi mai mult.

         Luându-şi veselia cu ei, răsculaţii au trecut vadul în satul lor cu obşte prădată. Conştientizând că pierd o luptă la care nu au participat şi care, de fapt, nu-i privea... nu-i mai privea – la ce să-i duci grija aliatului ce tocmai te abandonează pe un front iscat de el? – beţivii s-au împrăştiat ca un stol de ciori în care s-a tras cu tunul. Griji nu-şi făcea nimeni – aveau să se întoarcă spăşiţi ori insolenţi ca nişte porci la troaca plină cu grăunţe muiate în zer după ce au devastat grădina cu lăptuci pentru iarnă, păstrând în smoala sufletului şi în bocancul prostiei ura faţă de cei care, considerau ei, le-au alungat Societatea, refuzând să accepte că aceasta, din calcule strict economice, ar fi plecat ca un flăcăiandru breaz, în seara de Sânziene, de la desfrânata satului, şi nu s-ar mai fi întors decât peste vreo sută de ani, când pădurile s-ar fi regenerat singure ori cu sudoare amară.

         În câteva zile, podul dispăruse, însă fantoma lui prindea rădăcini trainice în obsesia colectivă. Oameni hotărâţi, chiticarii n-au lăsat ca lunile de iarnă să treacă fără ca vreo faptă verde să nu le consemneze pe răbojul istoriei locului. Dacă cei mai de seamă gospodari, seară de seară, se întruneau la unul dintre ei, ori la una dintre multele cârciumi şi făceau planuri peste planuri, sau contabilizau cu plumbul pe hârtie totul, a doua zi, doar dacă nu era prea haină vremea, cinci-şase perechi de boi – fiecare pereche de boi era însoţită de patru bărbaţi destoinici – plecau spre ceea ce le mai rămăseseră din codrii seculari şi până-n prânzul cel mare se întorceau cu unu-doi goruni pe care-i depozitau lângă, vestitele deja, capete de pod. Când au dat mâţişorii de loză, încă se purtau discuţii despre cum să arate podul – mai înalt, mai scund, mai îngust, mai lat, mai trainic, mai... Vizionari, au căzut de acord că acesta trebuie să fie mai lat şi mai trainic, iar pentru asta pilonii să aibă patru trunchiuri de goruni, dublând, de-a dreapta, litera X.

         La începutul verii, ce promitea să fie spornică, au purces la fapte. Mândri foc, aproape fuduli, erau când căruţele, încărcate cu roadele toamnei ori cu alte mărfuri, huruiau de-a lungul podului, într-un du-te-vino ameţitor. Din păcate, chiticarii nu au apucat să-i taie moţul – puhoaiele primăverii l-au culcat pe tot în albie şi l-au târât vreo două sute de metri, de parcă diavolul căuta să-i bucure pe cei care i s-au închinat pe ascuns împotriva acestui vis, neştiind că inginerii Societăţii construiau în mod voit poduri perisabile încât dacă un pilon era luat de puhoi acesta să nu tragă restul construcţiei după el.

         Încrâncenat le era pasul de atâta supărare. Chiar în horă, de către cei tineri, opinca nu era bătută altfel... Nici atunci când se îndemnau să poposească lângă susurul vreunui izvor dintre mejdine, obosiţi de urcuşul spre satul dalachilor ca să înregistreze în catastife vreun plod sau vreo moşie nouă, nu mai pomeneau de pod, asta până când, întors din armată, fiul noului preşedinte al obştii s-a îndrăgostit de o frumoasă mierlcucă. Mândruţa ar fi spus da cu toată gura, dar ştia că ameţeşte şi cade în apă când călcă pe o punte îngustă, legănătoare. Şi cum să nu-ţi vezi mama, săptămâni la rând, cât valea e umflată? Sondând opinia consătenilor, aceştia batăr să audă până la capăt despre un nou voluntariat nu mai găseau răbdare, darămite să-şi suflece mânicile. Au urmat câteva lungi şi cu scântei şedinţe ale consiliului de administrare a obştii unde, într-un final, s-a hotărât ca, pentru fiecare zi de muncă la construcţia podului, prestatorul să primească doi metri pătraţi din curmăturile devălmaşe pentru a putea înfiinţa curături cu drept de moştenire, iar cărăuşii să primească trei. Desigur, neisprăviţii au încercat să se opună, ba chiar să rupă obştea în două părţi egale, indiferent câţi membri avea o grupare sau alta, însă după mai multe ciomăgeli, deloc frăţeşti, chiar dacă au fost câteva cazuri când s-au bătut fraţi între ei, ori tată cu fiu, aceştia au renunţat.

         Stan-păţitul fiind, gospodarii n-au mai zăbovit în căutarea formei podului. În aval, la vreo zece kilometri, o astfel de construcţie trecuse proba mânioaselor torente. Cu aplecare de butnar, au măsurat în lung, în lat şi-n grosime fiecare componentă-tip, au evaluat orice fantă sau scobitură, unghi şi îmbinare, trecând riguros datele pe hârtie, lângă schiţe de tot felul...

         Când vedeau cum minunăţie de pod, lat cât să încapă două căruţe încărcate cu fân, înalt de patru metri, cu piloni tot la trei metri distanţă, alcătuiţi din cinci perechi de trunchiuri masive de gorun, întăriţi de contraforturi viguroase în amonte şi-n aval, înfipţi adânc în albia volburoasă şi bolovănoasă a văii mari, ce dădeau impresia că susţin cu uşurinţă, pe creştet, grinzi spătoase peste care se lăfăiau bârne longitudinale, groase de douăzeci de centimetri, late de treizeci de centimetri, lungi de unu şi doi metri, se construieşte sub ochii lor, prin truda lor, mai în aval de vechiul loc, uitau seara de oboseală. Moşnegii şi copiii nu se mai săturau să privească de la o oarecare depărtare fantastica dantelărie. Tinerele femei şi babaicile nu credeau decât în minuni dumnezeieşti, dar chiar şi aşa făceau semnul crucii când năzăreau această splendoare.

         După o vară şi încă o vară de muncă asiduă, au hotărât ca de Sfânta Marie Mică – bun soroc, apreciau bătrânii satului –, după slujba religioasă de la biserică şi prânzul din familie, sub acordurile celor două tarafuri, al chiticarilor şi al mierlcucilor, ce aveau să se dueleze, la început, fiecare de pe malul lor pentru ca apoi să se unească la mijloc, podului să i se facă inaugurarea mult aşteptată. Simbolic, undeva în prima treime dinspre chiticari, pe partea stângă, au lăsat o bârnă dintre cele scurte pentru a fi prinsă cu piroane în locaşul ei tocmai în acea zi aurită, de presărat în letopiseţ. Cine ar fi fost cel mai îndreptăţit să facă acest oficiu dacă nu fiul preşedintelui obştii – practic, sufletul neobosit al lucrării? În ultimele trei săptămâni – săptămâni de iad pentru el – îşi imaginase cum o să propună ca bârna să fie pusă de unul dintre consătenii lui care n-a mişcat măcar un deget pentru pod, ca ofertă de bună şi veşnică pace între chiticari, asta pentru că nu se aşteptase ca frumoasa mierlcucă să fie de faţă. Nu o credea capabilă de atâta cruzime. Trebuia să facă orice, să spună orice, numai să nu vină la acea adunare la care el îi spusese că avea de gând să o ceară în căsătorie. O remarcă uşor printre mierlcucii ei. Sta la braţul logodnicului, un bărbat de-o seamă cu ea, urâţel, proţăpit într-o aroganţă nejustificată, în grupul proaspeţilor căsătoriţi. O fixă îndelung şi apăsat cu privirea, rugător până la disperare, încât toată suflarea prezentă din cele două sate, şi nu numai, ştiind dragostea lor, a început să freamăte. Un pas, un singur pas dacă ar fi făcut, ar fi iertat-o de tot şi de toate, şi ar fi fugit cu ea în lume, lăsând în urmă un nume de renume şi-o avere pe măsură. Făcu el un pas micuţ, ce-l voia nedifamant. Cu lacrimi pe obraji, tânăra nevastă clătină discret din cap a neputinţă, a regret, a refuz. Simţindu-şi sufletul prins parcă între două imense pietre de moară ce-au rămas împotmolite, se îndreptă către preotul ce aştepta alături, transfigurat de emoţie, să sfinţească podul. Puse un genunchi jos, lângă poala patrafirului, şi şopti mult prea încet pentru a fi auzit:

         – Roagă-te, părinte, pentru sufletul meu...

         – Binecuvântat fii pentru faptele tale bune. Pentru păcatele noastre grele, Dumnezeu ne ierte!

         – Dumnezeu să ne ierte! i se răspunse preotului, în cor, de către mulţime.

         Se ridică inert în picioare. Făcu la stânga-mprejur. Mai făcu, pierdut, o jumătate de pas. Un copilandru îi întinse toporul cu care să aşeze bârna şi să bată piroanele. Cu un gest blând îl opri. Iarăşi privi spre frumoasa mierlcucă. Strânse puternic pleoapele, dorind să fixeze în amintire, pentru totdeauna, acea imagine. Inspiră adânc tot aerul de pe zări. Expiră îndelung ca o eliberare, apoi, în ţipătul tinerelor neveste, care-au prevăzut cu o fracţiune de secundă dezastrul, plonjă, fulgerător, în albia bolovănoasă prin golul ce trebuia umplut de acea bârnă ce-ar fi consfinţit perfecţiunea podului.

 

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumesc, Maria!

Apreciez.

giurgiu maria a spus :

Frumos, am citict cu plăcere! Felictări!